Originea poporului aromân

Scurt istoric asupra apariţiei poporului aromân

Aromânii sunt:”un roiu de albine harnice, cari fac miere în crăpături de stânci, în jurul cărora muguresc torente furtunoase, formate din Albanezi şi Turci”[1].Aceştia „constituie unul dintre cele mai importante elemente la originile culturii Balcanului de astăzi”[2]. Păstori veniţi din toată Europa, negustori şi cărăuşi pricepuţi, reputaţi arhitecţi, zidari, tîmplari şi dulgheri, lăcătuşi, bijutieri şi cizelatori, remarcabili industriaşi, cu calităţi intelectuale recunoscute, ctitori de aşezăminte filantropice şi mecenaţi (evergheti), aromânii au reprezentat un factor de civilizaţie şi cultură în Balcani.Aceştia s-au stabilit în decursul timpului în marile centre din Epir, Tesalia, Macedonia şi Albania.S-a generalizat opinia că singura viaţă ce a dus-o de-a lungul veacurilor, acest popor aromân, ar fi fost viaţa nomadă şi unica regiune caracteristic aromână ar fi fost masivul Pindului şi munţii Albaniei.

În însemnările de la mănăstirea Konstamonitou, una dintre cele 20 de mănăstiri de pe Sfîntul Munte Athos, se fac referiri la o populaţie -Vlahorinhini- din secolul al VIII-lea.Mai tîrziu, în secolul XI, apare în cronică (Sfaturi şi povestir) istoricului bizantin Georgios Kedrenos, denumirea de „vlahi”, despre care afirmă că erau sub conducerea lui Niculita, domn la 980, peste vlahii din Elada, numele vechi al Greciei.Tot acolo, Kekaumenos aminteşte despre începuturile răscoalei vlahilor în Thesalia, în anul 1066, în alianţă cu grecii din Larissa şi cu bulgarii şi despre practica transhumantei la vlahi.

Generalii români, pentru a pune capăt frecventelor revolte ale populaţiilor din aceasta regiune, animate de un puternic sentiment de independenţă, au constituit cu ajutorul coloniilor un fel de cordon pe vârful Pindului şi între golfurile din Arta si Zeitun. Elementele destinate să îndeplinească această importantă misiune, care tindea a izola definitiv pe greci de iliri şi de macedonieni, au fost riguros alese dintre populaţiile italice obisnuite cu viaţa pastorală din munţi. Pe de altă parte, în golurile create prin aceste teribile războaie , chiar după distrugerea a 70 de oraşe epiriote, cu deportarea in Italia, din ordinul Senatului, a peste 150.000 de persoane, Roma a trimis noi colonişti. Pe această bază, procesul de colonizare s-a întins spre nordul Peninsulei. Înainte de coborârea slavilor(sec VI), aproape toată Peninsula Balcanică, cu excepţia Greciei şi a colonilor greceşti de pe litoral şi a câtorva triburi albaneze din Alpii Dinarici a fost romanizată.

Academicianul român Th.Capidan consideră existenţa unei romanităţi balcanice in prima parte a Evului Mediu şi vorbeşte de multitudinea numelor de forma romană a localitaţilor atestate de Procopius nu numai în provinciile romane din sudul Dunării considerate de istorici ca făcând parte din zona de cultura romană, dar şi in Macedonia şi în Epir. Această romanizare n-a fost împedicată de cultura greacă in măsura în care s-a crezut pânâ acum. Din cauza caracterului civilizaţiei lor una comercială, fără iniţiativă politică şi militară, grecii n-au reuşit să se răspândească în teritoriul Macedoniei şi Albaniei şi să se impună anumitor “clanuri” cu organizaţie patriarhială de tradiţii războinice, cum erau cele de pe coastele ilirice. Pe când romanii, datorită geniului lor politic şi caracterului specific al civilizaţiei lor, au reuşit în câteva secole să romanizeze aproape în întregime teritoriul Peninsulei Balcanice. După cum s-a vazut cei care formează originile acestei romanităti sunt coloniştii italici transferaţi de Republică imediat după cucerirea Iliriei şi a Macedoniei.