Diaspora

Românii de la Poarta Imperiului European

Credem că actualmente decizia de integrare a uneia
sau a alteia dintre ţări în Imperiul European, respectiv Europe Unită, este una
politică şi nu mai poate avea nicidecum un fundament realist economic. De fapt,
credinţa în împlinirea unui asemenea deziderat, şi-anume ajungerea din urmă a
unor state extrem de dezvoltate a căror economii merge cu motoarele turate la
maximum, se aseamănă cu imaginea unui alergător, cam rupt de foame şi desculţ,
căruia i se cere să ajungă din urmă un automobil BMW ce rulează cu viteză
maximă pe autostradă.

Însă Europa, în contextul actual, nu-şi permite luxul de a lăsa pe dinafară nici
unul dintre statele din sfera intereselor geostrategice europene. Ba merge mai
departe şi vrea să înregimenteze politic, ideologic şi economic chiar şi
statele care de facto nu pot face parte din uniune, prin aşa-zisul proiect al
vecinătăţilor, despre care ne propunem să vorbim în partea de final a acestui
articol.

Primul păcat al Europei este acela de a fi formată din prea multe state mici. Forţele Europene şi nu
numai, au încurajat reaşezarea statală de după căderea cortinei de fier, şi
s-au trezit cu o sumedenie de parteneri de discuţie ale căror discursuri
alambicate ameţesc pe oficialii europeni responsabili cu Unirea.

Integrarea României în Uniune este un proces chinuitor şi îngelungat şi se face cam fără tragere de
inimă, căci chiar şi partizanii cei mai înfocaţi ai aderării au cam obosit.
Politica băţului şi a cubului de zahăr aplicată de comisarii europeni,
arbitrajul uneori nedrept al acestora şi slabele încurajări au transformat
Europa şi trimişii ei în România într-un fel de soacră mereu nemulţumită, cu
pretenţii pe care ştim foarte clar că nu le putem îndeplini.

Marea masă a românilor vor integrarea. Căci ei cred că bunăstarea va veni de la sine, vor fi
respectaţi şi vor trăi măcar decent, precum ceilalţi cetăţeni ai Uniunii. La
aceasta se adaugă posibilitatea cred ei, de a munci acolo unde munca înseamnă
ceva, fără a se gândi că, cel puţin câţiva ani după intergare vor fi cetăţeni
de mâna a doua a căror muncă va fi prohibită la vânzare. Europa doreşte să
exporte muncă, iar capitalul european va invada România în căutarea forţei de
muncă ieftine, tinere şi şcolite.

Interesele divergente sfâşie Europa Unită, fapt ilustrat de incapacitatea ţărilor membre de a trece
peste diferende şi de a adopta Constituţia Europeană. Trebuie înţeles odată
pentru totdeauna, că, aşa cum spunea Titulescu, între state nu există
sentimente, există doar interese. Iar fărâmiţarea extremă a Europei, cauzată de
prezenţa atâtor naţiuni, de luptele neîncetate care au avut loc de-a lungul
secolelor şi care au lăsat răni de nevindecat, iar mai nou de prezenţa
capetelor de pod ale islamului în inima Europei (comunitatea turcă din Germania
numără ceva mai mult de patru milioane de reprezentanţi care au drepturi legale
şi un număr necunoscut de rude, prieteni, vizitatori, etc., ce pătrunde
staţionează ilegal pe teritoriul statului german; comunitatea albaneză din
Kosovo, care şi acum, prin presiunile pe care le exercită asupra sârbilor de
acolo continuă de fapt epurarea etnică).

Se pune întrebarea cât de adâncă este prăpastia dintre Europa economică şi Europa culturală.
Competiţia pentru putere dintre elitele naţionale europene nu are încă o
contrapondere serioasă din partea elitei europene şi a organismelor europene.
Şi unele şi altele încearcă duplicitar să se folosească de celălalt pentru a
accede la exerciţiul puterii.

Grupurile de interese supranaţionale care tind să controleze construcţia europeană şi să construiască
un alt fel de totalitarism, care să promoveze doar declarativ valorile
democratice din zorii dezvoltării Uniunii, dau naştere temerii că evoluţia
actuală prefigurează o construcţie imperială, un Imperiu European.

Europa Unită nu are însă numai duşmani din interior, destul de periculoşi şi aceştia, ci şi din
exterior. Cel mai important este SUA. Dorinţa nestăvilită de putere a Americii
îmbracă forme dintre cele mai diverse, unele dintre ele instituţionalizate.
„Project for the New American Century” este o organizaţie creată pentru
promovarea intereselor americane în lume. Reprezentanţi ai acestui club cu
destinaţie atât de precisă sunt şi Donald Rumsfeld, Richard Pearl, Elliot
Abrams, Dan Quale, Paul Wolfowitz ş.a., ultraconservatori care actualmente fac
parte din echipa preşedintelui Bush, dar care, chiar prin eventuala venirea
republicanilor la putere, nu-şi vor pierde total influenţa asupra deciziilor de
politică externă americane.

Promovarea valorilor intereselor americane vin în contradicţie cu crearea unei grupări europene care
să contrabalanseze statutul de unică putere mondială al SUA. De aceea SUA vor
face tot ce le stă în putinţă să amâne realizarea unei Uniuni cu adevărat
funcţionale.

În încercarea de a menaja sensibilitatea Rusiei, Ucrainei, dar şi de a prelua controlul asupra
într-un mod soft asupra acestora şi al Moldovei, Republicii Belarus, statelor
din mediterana de sud şi de est, Europa încearcă să construiască o Politică
Europeană a Vecinătăţilor, un set de reguli şi principii, de mecanisme prin
care să stabilizeze zonele respective, desigur în favoarea elitei aflate la
conducerea Europei.

Desigur, scopurile declarate ale politicii vecinătăţilor sunt explicitate elegant de către
artizanii conceptului. Astfel, obiectivul acestei politici este consolidarea
zonei de stabilitate şi de securitate pe flancurile Europei extinse, evitarea
creării unei noi cortine de fier (care după cum s-a văzut în timpul războiului
rece, este total contraproductivă) între cei integraţi şi cei rămaşi în afara
procesului şi configurarea unei adeziuni comune la principiile şi valorile
europene tradiţionale.

În vecinătatea Europei se vor găsi statele aflate dincolo de frontierele actuale sau de perspectivă
ale Uniunii, car nu au pe termen mediu sau lung perspectiva intergrării europene,
datorită diferenţelor geopolitice şi culturale care le separă de Europa.

Hotărârea Uniunii de a pune în aplicare politica vecinătăţilor este reflectată de faptul că până în
momentul de faţă, Europa a semnat acorduri e cooperare cu numeroase state, printre
care: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Goergia, Kazahstan, Karghistan, Moldova,
Mongolia, Federaţia Rusă, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan. Aceste acorduri se
doresc a fi nu numai profitabile reciproc din punct de veder economic, dar şi
aranjamente cuprinzătoare de securitate, acestea împreună urmând să aducă după
ele şi să consolideze principii democratice de funcţionare a respectivelor
societăţi şi într-un final, respectarea drepturilor omului, aşa cum este ea
statuată în Uniunea Europeană.

Un parteneriat special, euro – mediteranean, gestionează relaţii cu lumea sud – mediteraneană, cu
începere din 1995. Parteneriatul are denumirea generică de „Procesul
Barcelona”. El grupează ca state terţe ale Uniunii, următoarele state: Israel,
Iordania, Liban, Autoritatea Palestiniană, Siria, Turcia, Liban, Maroc, Tunisia
şi Algeria.

Până în anul 2007 Comisia Europeană va introduce un instrument financiar inedit: Instrumentul
European pentru Vecinătate. În urma unor negocieri bilaterale dintre statele
terţe şi Comisia Europeană se vor definitive Planuri de Acţiune individuale
care pot deveni ulterior Aranjamente Europene pentru Vecinătate. Prin aceste
acte, în fapt tratate bilaterale cu Uniunea, statele semnatare vor putea avea
acces la toate dpcemiile de activitate ale Uniunii, mai puţin la instituţiile
comunitare, care vor fi rezervate doare membrilor.

Învăţate să se considere singure, să fie neîncrezătoare în semnăturile puse de aliaţii conjuncturali pe
diferite documente, făcute pentru a nu fi respectate, ţările Europene vor
depăşi cu foarte mari eforturi izolarea de fapt pentru a realiza Uniunea de
drept. Aşezarea intereselor naţionale, modul de privire a determinanţilor
geopolitici, formate în secole de lupte interne Europei, se vor schimba foarte
greu. Doar un mare pericol, un mare cataclism geopolitic sau o voinţă ieşită
din comun a ţărilor componente ale Uniunii, ar putea contribui la accelerarea
procesului de înlăturare a barierelor naţionale pentru realizarea unei Europe
cu adevărat Unite.

Iniţiativa Uniunii este totuşi, dincolo de relativa ei imposibilitate de a se realiza, lăudabilă, căci
îşi propune să evite una din marile greşeli ale trecutului recent:
izolaţionismul, încercarea sisifică de a ridica ziduri chinezeşti în jurul
propriilor interese, pentru a le proteja, condamnându-le astfel, la un
imobilism distructiv.

Pe măsură ce influenţa Europei în vecinătăţile sale se va întări, Uniunea va începe să tolereze din ce
în ce mai puţin imixtiunile Rusiei în acele locaţii,

România se află deocamdată dincoace de graniţele Europei Unite, iar prin acceptarea ei în
Uniune, va constitui o bună bucată din graniţa acesteia. Aici se vor sparge
valurile intenţiilor expansive ruseşti şi de asemenea, şi aici, vor încerca SUA
să –şi impună influenţa, astfel încât România se fie mai mult a SUA decât a
Europei.

Românii sunt poate cei mai dornici de integrare şi trebuie să fie cei mari partizani ai realizării
Europei Unite. Unii autori merg cu previziunile până la a afirma că în cazul în
care constituirea Imperiului European va eşua, vom asista la convulsii
extraordinare, iar riscurile potenţiale teribile, devenite actuale, vor
fărâmiţa Europe şi o vor împinge spre dezintegrare.

Reculul va fi cu atât mai devastator pentru România, atât de aproape de Rusia, care a sfidat elitele
imperiale ruse, sărind din troica rusească în automobilul de marcă, european.

Criza dintre Europa şi SUA este cel mai evident exprimată de neînţelegerile din cadrul alianţei
nord-atlantice, care totuşi s-a străduit să se arate publicului, cu ocazia summit-ului
de la Istambul, ca o alinaţă care cel puţin deocamdată, îşi spală rufele
murdare în familie.

Însă, în straturile adânci ale alianţei, discordia macină unitatea, iar ţări precum Franţa şi
Germania au refuzat pe faţă şi chiar au condamnat participarea la războiul de
aventură pe care-l duc americanii şi aliaţii lor – printre care şi un
contingent românesc – în Irak.

Europa mai trebuie să
şină seama şi de explozia societăţilor asiatice, demografică şi economică,
despre care  – respectiv, China şi India
– unii autori afirmă că până în anul 2050 vor deveni principalele superputeri
ale lumii. Cele trei regiuni economice – Europa, NAFTA şi Asia-Pacific, nu
trebuie privite ca ceva dat, ci ca nişte entităţi în continuă competiţie cu
celelalte, tinzând să se extindă, să acapareze resursele naturale şi pieţele de
desfacere aflate la dispoziţia celorlalţi.

autor: Marius Golea

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button