Ceramica populară în ambientul urban din Moldova

Asemenea oricărei alte forme de expresie a ceea ce numim astăzi „artă populară”, olăritul aduce în peisajul
meşteşugurilor tradiţionale o întreagă tipologie de vase ale căror trăsături
stilistice se regăsesc în multitudinea de forme şi motive ornamentale, fapt ce
le recomandă în implicarea de zi cu zi, în viaţa socială a comunităţii. Poate
mai mult decât în cazul altor vechi meşteşuguri, produsele ceramice au făcut
posibilă legătura peste timp între generaţii, dezvoltând un întreg sistem de
credinţe şi mentalităţi, vizibile şi astăzi în cadrul comunităţilor de olari.
Având, în primul rând, un caracter utilitar, blidele olarului au făcut din totdeauna
casă bună cu evenimentele importante din viaţa omului însoţindu-l şi la bine şi
la rău. Implicaţiile acestora în riturile de trecere au determinat dezvoltarea
unei simbolistici aparte, legată de forma şi materialul din care este făcut, de
conţinutul şi destinaţia lor practică sau rituală.

Diversificarea continuă a formelor, perfecţionarea arderii şi apariţia smalţului au făcut din
vasul de lut un produs artistic din ce în ce mai căutat, astfel că, încă din
secolul al XIV-lea, apar primele ateliere de olărie din mediul urban, târguri
ca Baia, Suceava, Iaşi, Târgovişte sau Curtea de Argeş fiind recunoscute pentru
producţia lor însemnată. În acest sens, precizăm faptul că „olăria smălţuită
îşi păstrează în tot cursul epocii feudale caracterul unui produs de lux,
propriu mai ales mediului târgurilor, curţilor şi mănăstirilor”[1].

Ocaziile numeroase în care ceramica era prezentă în viaţa de zi cu zi a ţăranului a determinat
o creştere semnificativă a cererii acesteia, astfel că odată cu apariţia şi
creşterea exponenţială a numărului de oraşe produsele olarilor rămâneau în
continuare printre cele mai căutate. De altfel, secolele XVIII-XIX, cu toate
transformările pe care le-au cunoscut, şi-au pus amprenta asupra culturii şi
civilizaţiei tradiţionale a satului românesc, inclusiv asupra producerii unei
ceramici superioare din punct de vedere stilistic. Astfel asistăm la o
schimbare a raportului producerii acesteia între comunităţile rurale şi cele
urbane, oraşele şi târgurile dobândind un ascendent tehnologic asupra
comunităţilor rurale, care au păstrat economia autarhică de tip tradiţional[2],
producând mai mult o ceramică nesmălţuită de tradiţie greco-romană, folosită cu
predilecţie în gospodărie, situându-se în acest fel mai aproape de tradiţia
ceramicii neolitice.

Acest lucru nu este de mirare atât timp cât ceramica s-a bucurat de un adevărat cult
în civilizaţia rurală românească, toate evenimentele importante ale vieţii
omului fiind însoţite de oala de lut: de la primul scăldat al noului născut în
apă încălzită în vas curat, care sună bine (ca pruncul să capete glas frumos!),
până la înmormântare, când se sparge o oală, o dată cu sfârşitul unui destin. Fie
că vorbim de ulcioare, moşoaice, lăptăreţe, străchini sau oale de sarmale,
roşii sau negre, smălţuite ori nesmălţuite, ornamentate sau nu, oala de lut,
generic vorbind, păstrează nealterate elemente de continuitate ce se regăsesc
din neolitic până astăzi, olăritul fiind considerat unul dintre cele mai
conservatoare meşteşuguri.

În aceste condiţii, dezvoltarea şi adaptarea acestui meşteşug în mediul urban s-a
produs oarecum firesc. Începând de la desfacerea mărfii, olarii ţineau seama de
solicitările orăşenilor, astfel că, la începutul primăverii şi al toamnei, cât
şi în ajunul Moşilor, ei făceau numai anumite tipuri de oale, care aveau
căutare mai mare. Vânzarea mărfii avea o mare importanţă, de ea depinzând, în
mare măsură, reuşita comercializării. La marile sărbători ale anului, la
iarmaroace şi la nedei (petrecere câmpenească de origine pastorală, organizată,
de obicei, cu prilejul unei sărbători sau a unui hram), dar mai cu seamă în preajma
Moşilor de Vară, olarii erau nelipsiţi. Ivirea lor prin sate, cu căruţele
încărcate, fiind considerat un semn de bun augur (potrivit credinţelor populare
însemna măritiş pentru fete şi însurătoare pentru flăcăi!).

Început, iniţial, în satele învecinate, drumul olarilor s-a extins treptat pe măsura
creşterii interesului, ajungând să bată la porţile târgurilor şi oraşelor. Fără
a avea cine ştie ce spirit întreprinzător, olarul îşi lăsa marfa, de cele mai
multe ori, în seama proprietarilor dughenelor şi magazinelor din târguri, care
o plăteau în avans. În vechile aşezări urbane moldoveneşti (Huşi, Vaslui,
Dorohoi sau Târgu Frumos) exista în perioada interbelică obiceiul ca evreii
(după cum se ştie, buni comercianţi) să se ocupe de desfacerea mărfii. Dincolo
de caracterul pur comercial al acestei activităţi, putem afirma că acesta
reprezintă probabil momentul pătrunderii în ambientul urban al meşteşugului
olăritului.

În sprijinul comercializării vaselor ceramice, în afara iarmaroacelor, bâlciurilor
şi a altor sărbători câmpeneşti, o bună oportunitate o constituie apariţia
târgurilor de profil, cu mare căutare în rândul publicului, dedicate exclusiv
păstrării şi promovării cu preponderenţă ceramicii tradiţionale.

Astfel, la Iaşi, în ajunul Sânpetrului de Vară,
atunci când grija pentru cei plecaţi în lumea mitică a moşilor şi strămoşilor ocrotitori ai spiţei de neam se amplifică,
dealul Copoului se îmbracă în haine de sărbătoare, primind ca o gazdă bună pe
cei mai valoroşi ceramişti populari din România şi Republica Moldova. Începând
cu anul 1983 se organizează Târgul de
Ceramică Românească „Cucuteni 5000”, unde lumea purcede cu mic cu mare, ca
într-un drum iniţiatic, pentru a vedea şi cumpăra oale, respectând tradiţia
obiceiului ritual din ajun de Sânpetru. Acum, ca şi în alte ocazii, bunicii şi
părinţii noştri ţineau Moşii de Sânpetru,
când „se dădea de pomană colivă, miere în faguri, lumânări, nuci, zarzări, mere
dulci şi acre”[3],
însoţite, într-o alăturare simbolică, de strachina şi ulcica de lut.

Fără a exagera, putem afirma că de 29 de ani, de când târgul a intrat în conştiinţa
publicului ieşean şi nu numai, este o adevărată minune că în aceste vremuri
tulburi, de perpetue căutări ale unor modele pentru societatea românească, o
mână de oameni se încăpăţânează să ducă mai departe un obicei şi un meşteşug, aducând,
pentru trei zile, într-un mediu urban cosmopolit cel mai autentic spirit
tradiţional. Olarii veniţi de pretutindeni, purtători ai spiritului însufleţit
al lutului, purced în vechea capitală a Moldovei cu adevărate opere de artă
populară. Cumpărate pentru simţul lor practic şi artistic, vasele de lut îi
transformă, pentru câteva momente, pe oamenii oraşului în veritabili cunoscători
şi, uneori, chiar colecţionari de artă şi frumos, piesele achiziţionate
îmbrăcând, cel mai adesea, o valoare sentimentală.

Un alt mare câştig al urbanului, ce rezultă din organizarea unor astfel de evenimente,
este cel al descinderii în spaţiul său, desacralizat şi îmbrăcând tot mai mult
expresia formelor fără fond, a unor oameni desprinşi parcă din cărţile de
istorie, atemporali şi tradiţionalişti – meşterii populari, cei ce au o mare
responsabilitate, pe care şi-o asumă după propriile puteri. Nu este uşor să
duci pe umerii tăi un meşteşug cu atâta rezonanţă istorică asemenea ceramicii,
fără să nu te raportezi la moştenirile istorice ale ceramicii negre neolitice,
cu forme primitive realizate din pastă grosieră, ori a celei policrome
cucuteniene, până la cea sgrafitată, pictată, arsă oxidant, de factură
bizantină. Toate aceste moşteniri de stiluri şi tehnici se regăsesc în
producţia contemporană, mulţi dintre olari ducând mai departe tradiţia locului,
ceramica fiind încă o carte deschisă a tradiţiei meşteşugurilor populare
româneşti.

E complicat să explicăm cel îndeamnă pe omul contemporan, adesea apăsat de griji
şi nevoi, spre târg: curiozitatea, bucuria de a se reîntâlni cu lucruri şi
oameni dragi lor sau respectul pe care aceştia îl arată în faţa meşterului şi a
meşteşugului. În oricare situaţie din acestea ne-am afla, putem concluziona că
asemenea evenimente culturale sunt în măsură să declanşeze energii nebănuite ce
zac într-o formă latentă în omul oraşului, crispat şi resemnat, înghiţit de
stilul trepidant al marelui oraş, şi care, la anumite ocazii, îşi redescoperă
sensibilitatea şi frumosul din el, adevărate punţi care îl leagă de moşii şi
strămoşii săi…