Evoluţia atitudinii umane faţă de natură – spaţiu între utilizare şi abandon

De la modul în care au apărut şi s-au
dezvoltat aşezările umane, până la compoziţiile şi detaliile grădinilor
istorice se observă diverse tipuri de atitudini faţă de natură, forme de
comportament specifice, interpretabile ca practici spirituale sau culturale,
sau doar ca forme de sensibilitate. Din nefericire, modul de intervenţie al
omului în mediul natural, mai ales în ultimele două secole, relevă o involuţie
treptată a înţelegerii şi respectului faţă de natură. De fapt, tocmai lipsa
înţelegerii naturii a generat lipsa de respect faţă de legile ei.

La începuturile sale, omul exista în deplină
armonie cu natura, în mod firesc, deoarece intuia şi chiar simţea sacralitatea,
forţa şi iubirea ei maternă. Cu timpul, modul în care pragmatismul a ampretat
toate gesturile fiinţei umane, a condus treptat la îndepărtarea ei de esenţa
naturii, a universului înconjurător.

Omul a intrat în iluzia separării sale de
natură prin diverse atitudini faţă de ea, dezvoltate în timp şi spaţiu: a
încercat să păstreze şi să continue integrarea în natură, precum şi respectul
faţă de ea, a încercat să-i speculeze utilitatea şi să tragă doar foloase de pe
urma ei şi a privit ostil, cu frică şi neîncredere, încercând să se izoleze de
ea.

Mediu al existenţei umane, natura a fost şi
este privită încă ostil, cu frică şi neîncredere. Aşa se explică reacţiile
violente, individuale sau colective, din occident, obsesiva  dorință
de  izolare a unor comunități urbane,
defensiva delimitare clara față de mediul natural al unor așezări.

În context istoric, manierele diverse de
organizare în aşezări au fost însoţite de cele mai multe ori de gestul de
izolare faţă de mediu, prin fortificare în accepţiunea extremă. Desigur,
crearea fortificaţiilor a avut ca prim impuls reacţia de apărare împotriva unor
fiinţe umane.

Era şi este o reacţie datorată unui fapt
tragic ce urmăreşte omenirea de-a lungul istoriei sale, aşa cum remarca un mare
istoric, Anold Toynbee “… stăm bine cu tehnologia, dar stăm încă foarte prost
cu relaţiile dintre noi, oamenii. Aceasta este una dintre tragediile vieţii
omeneşti, o tragedie care a urmărit intodeauna istoria…”^[1]

Aceste reacţii sunt
recunoscute ca factor determinat şi determinant de comportamente, mentalităţi
şi culturi. Cultura urbană s-a manifestat aproape peste tot, în spaţiu şi timp,
prin “aparenta” excludere a naturii din spaţiul sau construit. Dar, această
“aparentă” ascunde totuşi o anumită “permeabilitate urbană” care s-ar putea defini
ca o absorbţie a unor elemente de mediu natural de către organismele orăşeneşti
tradiţionale.

În ciuda efortului orașelor de desprindere și control, natura a pătruns mereu, mai mult
sau mai puțin vizibil, în structurile urbane.

Eforturile de a salva și de a crea
în spiritul dezvoltării durabile, pe care le face în prezent omenirea, pot fi
privite subtil-ironic prin prisma transformării “funcției zidurilor.” Funcția
lor inițială tradițională era de a delimita-proteja orașul de invazia naturii
sălbatice înconjurătoare. Funcția actuală a zidurilor este de a salva
parcurile, în general spațiile verzi, de sălbăticia locuitorilor și de
agresiunea construcțiilor sau a “marșului cărămizilor și a mortarului.”[2]

De-a lungul timpului, au existat
așezări care au inclus natura în structurile lor (precum orașele medievale răsăritene,
fie din Balcani, fie cele românești extracarpatice, fie cele slave). Și în
perioada modernă au apărut “orașe grădină” care, urmând prescripțiile Chartei
de la Atena, au inclus natura într-o anume măsură prin spații verzi, apă și
soare, chiar dacă au făcut-o schematic, prin calcul statistic, urmărind mai
mult contribuția ei la însănătoșirea mediului urban.

În contextul unor dezvoltări spontane, desfășurate în perioadele de început
ale urbanizarii unor teritorii, s-a constatat adaptarea tuturor așezărilor la
caracteristicele sit-ului, la mediul natural. Aceasta denotă dorința lor de
armonizare cu natura. În paralel cu dezvoltările spontane, au existat și situații
preconcepute, dirijate, care au fost în mare parte indiferente față de mediu.
Astăzi, în ciuda îngrijorării colective față de raportul oraș-natură și a grijii pentru conservarea
calităţilor mediului înconjurător, dezvoltările urbane merg în continuare pe
calea distrugerii mediului natural.

Structurile intime ale oraşului, care ţin de
viaţă urbană şi de necesităţile ei au dictat în timp evoluţia aşezărilor umane.
Faptul că cele două modele – spontan şi programat – au coexistat şi se
tolerează, demonstrează că înmagazinarea experienţelor şi sistematizarea
datelor despre oraş s-au adăugat la memoria ancestrală urbană şi au generat
manifestări sau gesturi urbane transculturale, transpațiale şi transtemporale.
Utopiile urbanistice care au caracterizat diversele perioade istorice,
demonstrează, la rândul lor, că modelele parcurg un drum ascendent către
sintetic sau simbolic. Sfidând aparent natura, modelele simbolice urbane rămân
totuşi profund integrate în ea: “Oraşul,
chiar fără ştiinţa omului, este substanţial dependent de natură”.

În ceea ce privește cultura orașului, ea poate fi considerată o
realitate clădită pe două dimensiuni fundamentale: spațială și temporală, legate
printr-un ritm propriu de alcătuire. Dacă ne referim la orașul construit între
sentiment și rațiune, elementul material fundamental al său e reprezentat de
mediul construit, ca întrupare a istoriei culturii și ca semn al evoluției orașului.

Orașul și-a format treptat, pe
diverse căi, o “cultură” peisagistică proprie, transmisă și îmbogățită de la o
generație la alta. Putem lega evoluția și rolul jucat de creațiile peisagistice
în cadrul orașului de modul în care orașul și-a format cultura, de modul în
care au circulat modelele culturale. Diferențele culturale sunt purtătoare de
semnificații, spunea Saussure.[3] Din
contextul Teoriei arhetipurilor transculturale a lui C.G. Jung[4],
putem întelege că cele două tipuri de culturi tipul occidental și cel oriental,
au influențat modul în care a evoluat atitudinea față de natură și modul de intervenție
în peisaj. În studiile sale despre comunitățile și mediul înconjurător,
Community and Environment, filosoful E. Gutkind
subliniază faptul că: “În Occident interacțiunea dintre om și mediul
înconjurător este vazută abstract, prin prisma relației Eu-Obiect. În Orient ea
este concepută ca o relație concretă, imediată, bazată pe tipul de interacțiune
EU-Tu. Omul occidental se luptă cu natura, omul oriental se adaptează naturii,
iar natura se adapteaza omului.” Christopher Tunnard afirma în cartea sa Gardens in the modern landscape: “Timp
de secole…omul occidental s-a imaginat pe sine în antiteză cu natura…ci
laolalta cu ea.”

 

Revenirea
la natură, modelul ideal: orașul-grădină

 

Societatea în care trăim azi, a reuşit să
aplice arhitecturii şi urbanismului eticheta “de consum”, reducându-le treptat
la “afacerea profitabilă a momentului”, cu consecinţe vizibile: aglomeraţii
urbane incoerente, haotice, medii construite şi naturale degradate,
deşertificarea şi alte catastrofe ecologice, destructurare socială, stress şi
alte forme de poluare psihică, rasism şi agresivitate, risipă şi sărăcie, etc.

Unul dintre factorii majori care ar putea să
diminueze, să vindece şi să prevină consecinţele dezastruoase, îl constituie
respectul faţă de natură.

Gânduri despre crearea unui oraş model, în care să poată fi reunite avantajele
ruralului cu avantajele urbanului, în care omul să nu sufere din cauza
aglomerărilor excesive de populaţie şi să degenereze, ci, din contră, să fie
sănătos şi fericit, au apărut încă din antichitate. Marii gânditori antici
spuneau că orasul-cetate ar trebui să-i facă pe oameni fericiţi. Au existat
multe modele de oraşe ideale, unele filosofice (Socrate, Platon, Aristotel),
altele urbanistice (oraşele hipodamice, Akenathon, oraşele ideale ale lui
Vitruvius).

În timpul Renașterii (sec. XV și XVI), italienii au conceput planuri de orașe ideale, menite să atingă
perfecțiunea vieții în interiorul lor. Dar aceste planuri erau desprinse de
viață, de realitate, prin caracterul lor abstract și schematic. Cele care au
fost realizate nu au reușit să facă față schimbărilor istorice (precum orașul
Palmanova, Italia).

Din punct de vedere peisagistic,
aceste orașe ideale renascentiste erau izolate față de natură din cauza
fortificațiilor și sistemelor defensive din teritoriul înconjurător.

În secolul XVII, arhitectul francez Perret de
Chambery a elaborat planul unui oraş cetate ideal, având aspectul unui cerc.
Acest plan constituie una din primele idei de oras-grădină, oraş cu o suprafaţă
mare a spaţiilor plantate.

În secolul XVIII, un alt arhitect francez, Levirloy, a continuat dezvoltarea ideii de oraş-cetate ideal, dar după
un sistem dreptunghiular, depăşind foarte puţin ideile secolului anterior.

În secolul XIX a apărut şocul marii
industrializări, ale cărui implicaţii asupra oraşului şi vieţii oamenilor în
oraş au fost puternice şi au provocat urmări grave: locuirea insalubră a noilor
angajaţi în industrie şi comerţ, descrisă în romanele lui Dickens.

Ca urmare, umaniştii care se simţeau
responsabili căutau soluţii. Una dintre ele a fost conceperea de modele urbane,
adică proiecte de oraşe, gândite ştiinţific, raţional, corect, dar abstracte,
chiar utopice, pentru că nu aveau nimic în comun cu oraşul existent. Aceste
modele urbane aspirau să rezolve toate neajunsurile oraşului aglomerat
industrial prin proiectarea urbană raţională. De aceea secolul XIX a fost epoca
de aur a utopiei, iar cercetările, deşi neaplicabile în formă în care au fost
elaborate, au avut o mare influenţă asupra gândirii urbane în secolul XX.

La mijlocul secolului XIX, în Anglia
a apărut planul unui oraş ideal, Buckingham, în care se conturase ideea
împărţirii oraşului în zone (de locuit, de comerţ şi de industrie) şi s-a dat
multă atenţie spaţiilor plantate: au fost proiectate trei parcuri în formă de
cercuri largi.

Un alt exemplu de oraş cu mari
spaţii plantate este şi Adelaida, fondat în 1836 în Australia. Acest oraş
verde, în procesul dezvoltării nu şi-a lărgit vatra sa, dar a crescut în
împrejurimi prin apariţia unor noi oraşe grădină sub formă de sateliţi.

În a doua jumătate a secolului XIX
arhitectul austriac Camillo Sitte a subliniat că dezvoltarea fiecărui oraş nu
este numai o problemă tehnică, dar şi o mare problemă de igienă şi artă. El
considera că trebuie să ne eliberăm de sistemul construirii unor oraşe
monotone, din clădiri sub formă de cutii. După părerea lui Sitte, fiecare oraş
trebuia să apară ca o sinteză a artelor, să fie o adevărată simfonie.

Din punct de vedere peisagistic sunt
preţioase ideile lui Sitte în privinţa peisajelor plantate ale oraşelor. Acest
mare arhitect urbanist a atras atenţia: asupra influenţei pozitive pe care o
exercită asupra omului interacţiunea formelor sever arhitecturale artistice cu
formele libere ale naturii; asupra necesităţii de a crea spaţii mai largi şi
frumos amenajate în masă compactă a edificiilor, atât din consideraţiuni
igienice cât şi pentru crearea bunei dispoziţii şi potenţarea fanteziei umane;
monumentele şi arborii cu aspect pitoresc nu trebuie poziţionaţi în

 

centrul piețelor, nici în locurile unde
circulația este mare, ci numai în locurile liniștite, pe lângă formele
arhitecturale cu calități estetice excepționale. Sitte a dat o importanță
deosebită caracterului închis și intim al piețelor, la fel și caracterului
intim local al grădinii orășenești din mijlocul cartierelor de locuit.

Ideea orașelor satelit, depărtate de centrele industriale poluate și prevăzute cu
multe spații plantate, a apărut spre sfârșitul secolului XIX. O prima idee a
fost Orașul linear al inginerului spaniol
Soria y Mata, în 1882 – un inel de circulație în jurul Madridului, bordat
de lotizări cu locuințe și multe spații verzi care să absoarbă poluarea
industriei.

 

 

Cel mai important dintre modelele
ideale a fost însă oraşul satelit denumit Oraşul Grădină (The garden
City). Părintele oraşului grădină a fost Ebenezer Howard^[5].

Prin acest concept urban – un oraş gradina paradisiac, nou construit, separat de
haosul industrial – li se oferă locuitorilor săi condiţii de viaţă în acord cu
idealuri democratice, cu teoriile igieniştilor şi cu legile organice ale unei
vieţi urbane decente.

Principalele avantaje ale unui oraș-grădină ar fi:
dezvoltarea treptată a unui centru abundent plantat (până la 60-70% din teritoriu),
zonificarea clară a planului sub aspect funcţional, realizarea unui bun sistem
de comunicaţii care să nu necesite investiţii prea mari, prevederea pentru
fiecare familie a serviciilor necesare pentru o viaţă ieftină, sănătoasă şi
civilizată.

Într-un oraş grădină densitatea de construcţie
şi locuire erau limitate, apartamentele se bucurau de o însorire ştiinţific
repartizată prin proiectarea caselor, cu grădini în spate, ecrane de vegetaţie
ca protecţie faţă de zgomot, erau prevăzute multe servicii aferente, era
rezolvat tot ceea ce constituia suferinţa oraşelor. Singura problemă era
depărtarea de oraşele mari, deoarece mijloacele de transport erau abia la
începutul dezvoltării lor.

Principalele reproşuri făcute
modelelor urbane utopice au fost de fapt şi motivele pentru care ele au eşuat, şi anume faptul că
autorii lor au regândit oraşul pe cale raţională, ca un demers abstract, fără
nici o legătură cu realitatea. Aşadar, oraşul grădină a fost doar ilustrarea
desenată sau scrisă a unei ideologii bine intenţionate, a unui vis despre
fericirea generală. În realitate însă, oraşul este un proces continuu, practic
necontrolabil pe deplin de către nimeni, dar de legile căruia trebuie ţinut
cont.

Secolul XIX, secolul marilor
transformări, a creat probleme atât de noi şi de dificile, încât secolul XX i
s-a părut că numai soluţiile radicale le-ar mai putea rezolva – adică demolarea
oraşului şi reconstrucţia lui pe noi criterii.

 

Orientări,
tendinţe şi viziuni în secolul XX

            Moştenind problemele secolului XIX, Europa
secolului XX avea să preia şi să agraveze criza locuirii în marele oraşe.
Primele soluţii urbanistice noi au apărut după primul război: blocul cu
apartamente a fost soluţia politicilor de locuire din secolul XX – au
apărut  astfel marile ansambluri de
locuinţe colective, care în prima lor formă erau organizate în “incinte” aşa
zisele “cvartale” importate la noi din URSS, după al doilea război.

Astfel de ansambluri rezidenţiale,
cu un regim ceva mai mare de înălţime, dar la o scară moderată, acceptabilă,
urmau cu convingere filosofia igienistică a oraşului grădină – raport controlat
construcţie – zonă verde, însorire, utilităţi, etc. – Apărând astfel ca un fel de
mici noi cartiere grădină care salvau zonele periferice insalubre ale oraşului.
Aceste soluţii rezolvau o parte din problema cantitativă a locuinţelor, a
igienei locuirii şi a spaţiilor verzi, dar şi problema circulaţiei rutiere şi a
echipării edilitare.

Dar criza locuinţei s-a adâncit,
ideile modernismului în arhitectură şi urbanism au proliferat şi, încurajaţi de
primele experienţe la scară urbanistică mare, arhitecţii s-au implicat în
rezolvarea problemei sociale fără sociologi, psihologi, filosofi şi istorici.

Momentul de declanşare a
radicalizării urbanismului modernist l-a constituit cel de-al patrulea Congres
Internaţional de Arhitectură Modernă (CIAM), cel din 1933, în care s-a discutat
tema oraşului industrial. Lucrările au fost dominate de personalitatea
arhitectului Le Corbusier, în ciuda prezenţei mai experimentate a
reprezentaţilor şcolii germane. În final a fost editată celebra Carta de la
Atena – un document categoric care a servit ca ghid pentru urbanismul
următoarelor decenii. Carta fixa principiile urbanismului modernist, care
garantau soluţia perfect funcţională pentru toate aglomerările urbane.

Urbaniştii secolului XX credeau
sincer că o astfel de proiectare functionalist – rațională e în măsură să
asigure fericirea societăţii. Din păcate însă, ceea ce se chema atunci
“raţionalism”, era în fond un funcţionalism extrem, care ignora complet
criterii profunde ale existente umane – tradiţie, memorie afectivă, necesităţi,
obişnuinţe. Astfel, ne confruntăm cu probleme urbanistice pe care le-am
moştenit din această perioadă: absența pragurilor sau limitelor dintre
ariile urbane, ori prezenţa lor slabă; lipsa micilor repere familiare;
dispariţia străzii, a pieţei pietonale; criza relaţiei cu natura.

Inspirate şi din utopiile urbane ale
secolului al XIX-lea, puţine propuneri din a doua jumătate a secolului XX au
urmărit eliberarea funcţiilor vieţii urbane din strânsoarea aglomerărilor
urbane implicau peisagistica, vizând fie înfiinţarea în jurul marilor metropole
a unor oraşe satelit aşezate în mijlocul unor spaţii plantate întinse, fie
edificarea unor oraşe sub forma unor salbe de oraşe grădină aflate la distanţe
mai mari de forţă de atracţie a unui centru polarizator. Aceste aşezări aveau
menirea de a absorbi surplusul de populaţie dislocată din provincie şi de a
reface prin plantaţiile lor ample plămânii teritoriali care să absoarbă
poluarea.

Ultimele decenii ale secolului XX
au fost marcate de conceperea unor structuri vizionare supraurbane, capabile să
rezolve problemele unui sfârșit de mileniu confruntat cu numeroase “blocaje”,
în special structuri care să lase solul liber pentru a se reface vegetația.

În jurul anilor ’70 ai secolului XX au prins contur pe planșetă: orașul spațial (conceput ca o structură
modelată spațial, suspendată pe piloți amplasați la distanțe mari, aceste
structuri eliberând solul); orașul
vertical (format din cartiere independente de cca 30.000
de locuitori, volumetric închise în imenși hiperboloizi sustinuți de pivoți
centrali de 150 m înălțime); orașul pâlnie
fie situat pe sol, fie plutind pe ape

; orașul crater (oraș subteran în care
urma să se aplice integral procedeul prefabricării); orașul arbore compus din casete modulate prinse pe trunchiuri
arborescente  ș.a. Au existat și alte propuneri
fanteziste care presupuneau dilatarea locuirii prin invadarea oceanelor și a
spațiului interplanetar.

 

Toate aceste încercari – jocuri ale
fanteziei – nu și-au gasit loc și aplicabilitate în realitatea complexă.

            Viitorul peisagisticii este legat în prezent de ideea respectului pentru natură în
mediul artificial, idee care înlocuieşte modelul funcţionalist – progresist
care consideră primordial progresul tehnic în relaţia om – mediu artificial –
natura. Noua atitudine nu garantează însă şi perfecţiunea soluţiilor propuse şi
create în această idee. În acest context a apărut experimente şi încercări
peisagistice mai mult sau mai puţin reuşite.

Nu toate ideile futuriste sunt în
armonie cu natura. Unele sunt idei de confecţionare a unui peisaj artificial.
Ele sunt preluate din repertoriul artei minimaliste, hiperealiste, sau pop
artei anilor 70’ fără a se bucura de succes din fericire.

Materialele lor sintetice încearcă
şi astăzi să-şi impună limbajul fie prin mobilierul urban inadecvat şi de un
kitsch ostentativ amplasat în pieţe publice, fie folosind enorme metraje de
folii de plastic violent colorate cu care acoperă pielea „Mamei Pământ”. Alte
propuneri lansează peisaje artificiale din materiale naturale – metal, scoici
sau pietre – unele amplasate în zone deteriorate, dar altele amplasate
inadecvat în peisaje naturale valoroase cu care concura, poluându-le vizual.

Realitatea virtuală încearcă şi ea
să câştige teren propunând ample proiecţii pe ecrane care imită cadrul natural.
Un exemplu celebru îl constitue Ocean Dom din Miyazaki, Japonia unde lângă
ocean a fost creat un dom uriaş adăpostind o amplă plajă şi un ocean create
artificial cu cer şi orizont realizate virtual prin proiecţii.

 

În contextul acestor exemple ale
arhitecturii peisagistice virtuale am fi tentaţi să facem o analiză
psihologică. Refugiul actual al umanităţii în lumea realităţii virtuale poate
fi interpretat ca un semnal de alarmă, semnal al alienării, stresului psihic şi
tensiunilor. Dar satisfacţiile acestui refugiu virtual nu sunt mulţumitoare.
Refugiul în natură rămâne cel mai liniştitor, mai reconfortant şi căutat, de
aceea, în prezent, nevoia de spaţii verzi ale umanităţii a devenit extrem de
stringentă.

 

Concluzii:                                                                                          

Pe tot parcursul
evolutiei sale, societatea umana a emis continuu teorii în privința locului pe
care trebuie sa îl ocupe natura în viața de zi cu zi, precum și a formelor
în care aceasta trebuie să existe în preajma sa. Astăzi, într-o epocă a
dezvoltării urbane fără precedent, omul încearcă să-și întoarcă fața spre
natură mai mult ca oricând.

Trăind şi lucrând departe de
natură, populaţia suferă tot mai mult de “răul de oraş”, fiind izolată printr-o
perdea de smog poluant de adevărata lumină solară, de razele ultraviolete şi efectele
lor benefice.

Omul simte tot mai mult
nevoia să evadeze în natură, în scopul refacerii capacităţii sale psihice şi
fizice, al relaxării, al destinderii, al recreării sau pentru loisir,
înţelegând prin acest ultim termen, un ansamblu de ocupaţii cărora individul
poate să li se consacre de bună voie, fie pentru a se odihni fie pentru
îmbunătăţirea sănătăţii. Persoanele care au acces la locaţii naturale sunt mult
mai sănătoase decât altele şi mult mai satisfăcute de viaţă în general. Având
acces la medii naturale atrăgătoare se încurajează activitatea fizică,
consecinţa fiind sănătatea evidentă obţinută în urma unor efecte de calmare, de
reducere a stresului şi a poluării psihice în general. Natura devine o oglindă
care reflectă adevărata cauză a dezechilibrului.

Doar simplul privit al
naturii poate „vindeca”. Câştigăm viaţă privind viaţa!

autor: Simota Alina,

Bibliografie:                                                                                      

 

1. Carmazinu Cacovschi, Peisajul estetic vitalizant, Ed. Științifică și Enciclopedică,
   București, 1978;
2. Dascălu Doina Mira, Peisagistica: o posibilă terapie pentru problemele mileniului al
   III – lea, Ed. Societății Academice „Matei – Teiu Botez”, Iași, 2006;
3. Dascălu Doina Mira, Mediul înconjurator și evoluția așezărilor umane – interferențe,
   . Societății Academice „Matei – Teiu Botez”, Iași, 2006;
4. Gheorghiu T. O., Locuire și neașezare, Ed. Paideia, București, 2002;
5. Gusti Gustav, Forme noi de așezare, Ed. Tehnica, București, 1974
6. Krier Rob, Town spaces, Ed. Birkhauser, Basel, 2006;
7. Laurian Radu, Probleme de estetică a orașelor, Ed. Tehnica, București, 1962;
8. Laurian Radu, Urbanismul, Ed. Tehnica, București, 1968;
9. Meto J. Vroom, Lexicon of garden and landscape architecture, Ed. Birkhauser, Basel, 2006;
10. Ragon Michel, Histoire de l’architecture et l’urbanisme moderne, v.I-II, Casterman- Belgia, 1972;
11. Simonds John Ormsbee, Arhitectura peisajului, Ed. Tehnica,
    București, 1967;
12. Toynbee Arnold, Orașele în mișcare, Ed. Politica,
    București, 1979;
13. Triscu Aurelian, Spații urbane pietonale, Ed. Tehnica,
    București, 1985;
14. Weilacher Udo, Between landscape architecture and landart, Ed. Birkhauser,
    Basel, 1999;
15. Convenția Europeana a Peisajului, 2000,
    Florența;

Reviste
de specialitate, – Landscape Architecture; Urbanism; L’architecture d’aujourd’hui;
Techniques & Architecture; Les annales de la recherche urbain; Revues des
deux mondes; The architectural Review, Environmental Building News.

---