Mentalitatea duplicitatii in istoria romaneasca(II)

Caracterul duplicitar: „aroganţi şi asupritori faţă de supuşii lor” – „mişei şi târâtori faţă de mai marii lor”[1]

MOTTO: Iar noi numai ne naştem şi putrezim în oraş, aşteptând mila stăpânirii, câte cinci şi zece ani, sau până ne va veni rândul, sau până când să va milostivi stăpânirea, sau până vom ajunge întru acea vârstă la care ni să cuvine să dobândim acea boierie care o cerem cu doozeci de ani mai nainte, sau până când vom afla mijlocul prin care putem a o dobândi. […] acum ni să întâmplă, de moştenim moşii părinteşti, şi peste puţini ani le şi vindem, făr’ de a şti în care parte de loc au fost. Şi unii le pierd făr’ de a li se întâmpla pagube în neguţătorii, făr’ de a înmulţi venituri la alte moşii, făr’ de a bate măcar un cui la o ulucă a casii, făr’ de a trăi în bilşugare de argintării, mese mari şi slobode, giuvaeruri şi alte deosebite podoabe ale casii, făr’ de a face la scăpătaţi deosebite milostenii, ci numai împodobindu-ne ca niciun bărbat din toată Evropa[2]. 

                Un alt pilon legitim de interes pentru toţii străinii care au tranzitat principatul valah, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea, sunt actorii boiereşti principali de care se înconjura domnul fanariot în exercitarea cârmuirii Ţării Româneşti, dregători cărora domnul le încredinţa încrederea sa şi totodată autoritatea de a guverna despotic, în numele său, peste un segment de „biată” Ţară Românească. Boierii valahi pe care străinii îi cunosc (cu ocazia călătoriilor pe care le întreprind prin Ţara Românească) şi cu care interacţionează în mod direct sunt descrişi în aceleaşi tonalităţi critice ca şi domnul fanariot, atât sub aspectul gravelor deficienţe de caracter (fiind sesizate mecanisme comportamentale inacceptabile pentru un om cu „simţăminte engleze”, pentru a prelua fericita formulare a lordului William Cavendish Bentinck), cât şi în ceea ce priveşte acţiunea politică (adeseori oneroasă, despotică, venală, abuzivă).

La 1727, în „Raportul despre Oltenia”, pe care îl întocmeşte generalul conte Charles de Tige (Karl von Tige), comandant militar imperial austriac în Transilvania şi Director Suprem al Olteniei (1725-1730), cu ocazia unei inspecţii pe care acesta o întreprinde în fosta Valahia Mică, în perioada în care această provincie valahă era sub stăpânire habsburgică, acesta remarcă faptul că boierii olteni au căpătat o serie de deprinderi oneroase sub cârmuirea trecută (de până la 1718) pe care au avut-o sub turci, de la care „au învăţat să se împotrivească cu şiretlicuri şi înşelăciune”[3].

                Despre aceste „deprinderi ticăloase” ale marii boierimi valahe, pe care le observase cu foarte mult timp în urmă şi generalul conte austriac Charles de Tige (Karl von Tige), face vorbire, la 1778, şi generalul locotenent în armata ţaristă Friedrich Wilhelm von Bauer (Bawr), când afirmă că oamenii de la Curtea din Bucureşti, persoanele bogate şi în general mari dregători ai Ţării Româneşti

sunt mişei şi târâtori faţă de mai marii lor, de o mândrie de nesuferit faţă de inferiorii lor, pentru bani fac orice, sunt intriganţi, puşi pe uneltiri, lipitori nemiloase ale poporului, asupritori ai celor slabi, aspri faţă de supuşii lor şi tirani în casele lor. Într-un cuvânt au toate trăsăturile despotismului sub care stau şi ei încovoiaţi. Sclavul nu ştie să se poarte decât ca un tiran faţă de aceia pe care soarta i-a adus sub puterea lui[4].

40 de ani mai târziu, la 1818, William Wilkinson, consulul general britanic în Ţările Române, constată, asemenea generalului conte de (von) Tige, la 1778, că boierii Ţării Româneşti [sunt] puţin capabili de mari virtuţi. Banii sunt singurul lor stimulent, iar mijloacele pe care le folosesc pentru ca să-i dobândească, apreciază diplomatul britanic, nu oglindesc sforţările unei munci susţinute şi nici nu sunt înfrânate de vreun scrupul de conştinţă. Într-o Ţara Românească în care faptele mârşave săvârşite din obişnuinţă sunt încurajate şi aprecite la nivel social, iar actele de lăcomie sunt socotite drept dovezi de îndemânare şi iscusinţă, corupţia principiilor şi caracterul spoliator al ocupanţilor principalelor dregătorii în stat nu pot decât să ajungă norme universale de conduită în spaţiul public. În percepţia diplomatului britanic risipa, lăcomia, ostentaţia şi avariţia sunt trăsături de carater care domina, la acea vreme, boierimea valahă.

Mulţi boieri au datorii, care întrec valoarea tuturor proprietăţilor lor, dar creditul lor personal nu suferă din această cauză şi ei nu au nicio clipă de supărare pentru o astfel de situaţie ruinătoare. Calitatea de boieri îi ocroteşte de urmărirea creditorilor, şi speranţa de a căpăta slujbe bănoase din al căror venit să-şi poată îndrepta situaţia financiară îi linişteşte şi îi îndeamnă să-şi urmeze mai departe traiul lor nesocotit. Unii se întemeiază pe ruina lor pentru a cere mereu slujbe; şi când creditorii au recurs adeseori la domn ca să-l silească să intervină, ei arată că plata datoriilor lor atârnă de punerea lor în slujbă. În sfârşit capătă slujba şi datoriile rămân tot neplătite. Când li se pune sechestru pe proprietăţile lor, se străduiesc să dovedească că acestea le-au venit prin căsătorie; şi cum legea respectă zestrea, le scapă de vânzarea la mezat[5]. 

Despre coruperea criteriilor de promovare în demnităţi publice în timpul domniilor fanariote face vorbire şi generalul locotenent von Bauer (Bawr), care consemnează faptul că, în ceea ce priveşte înălţarea în rang a boierilor şi împărţirea slujbelor, deşi aceste decizii au atârnat întotdeauna de voinţa suverană a domnului valah, totuşi, în vechime, se întâmpla foarte rar ca promovarea în rang să se producă „din senin sau să se treacă peste rând”. În ultimul timp, însă, slăbiciunea domnilor fanarioţi, nevoia de a face pe plac, în acelaşi timp, şi turcilor şi grecilor şi românilor, şi, mai cu seamă, venalitatea slujbelor au înmulţit titlurile boiereşti şi totodată au multiplicat mijloacele de a parveni prin accederea la o dregătorie.

Acesta este mersul obişnuit al statelor în declin, o falsă strălucire şi titluri goale înlocuiesc realitatea, oamenii caută să se mângâie de pierderile lor reale, prin dobândirea unor distincţii iluzorii. Soldaţii de odinioară care apărau ţara împotriva atacurilor şi asupririi au lăsat locul unor oameni de nimic, ajunşi, care fac paradă de tiluri pompoase. Curtea domnului devine tot mai numeroasă şi mai strălucitoare pe măsură ce [în ţară] sporeşte depopularea şi asuprirea[6].

Într-un raport privitor la Oltenia, întocmit de colonelul în armata habsburgică Karl Friedrich von Magdeburg, la 1778, autorul sesizează venalitatea criteriului în funcţie de care sunt distribuite funcţiile publice în statul valah şi care presupune „oferirea de daruri”.

Dregătoriile ţării se schimbă necontenit şi sunt încredinţate unora ce plătesc mai mult, aşa că nici un slujbaş nu poate fi sigur nici o clipă că nu va fi scos din slujba sa[7]. 

                        La 1780, într-un memoriul care cuprinde o prezentare generală a Ţării Româneşti, Costantino-Guglielmo Ludolf, menţionează că la drept vorbind, în Ţara Românească şi în Moldova, pur şi simplu, „este un adevărat jaf” cauzat de faptul că toţi oamenii sunt întotdeauna „ahtiaţi” după funcţiile publice şi uneltesc mereu pentru a lua locul celui care este în slujbă (prin puterea mitei), căci fiecare slujbă este aducătoare de foarte mulţi bani celui care o deţine, nu atât prin nivelul de salarizare cu care este remunerată oficial exercitarea dregătoriei respective, cât mai cu seamă datorită „unei mulţimi nesfârşite de abuzuri intrate în obicei”. „Domnul caută să se îmbogăţească, dregătorii săi au aceleaşi gânduri ca şi el, astfel că fiecare vâră mâna în tingire pentru a scoate bucata cea mai mare”.

Oamenii care nu au avut însă nici o slujbă, nici ei, nici strămoşii lor, sunt priviţi cu dispreţ de boieri, de aceea stau în faţa lor cu cea mai mare smerenie, dar dacă domnul le încredinţează vreo slujbă, ei ajung la rândul lor de un ifos de nesuferit; aceasta este adevărata fire a oamenilor din ziua de azi, ei sunt rând pe rând slugarnici şi îngâmfaţi[8].

Raguzanul Stephan Ignaz Raicevich, secretar pentru limbile „frânceşti[9]” al domnului Alexandru Ipsilanti (între 1775-1782) şi agent consular al Imperiului Austriac în Principatele Române (între 1782-1786), observă, la 1788, faptul că lipsa de ocupaţie şi vanitatea au introdus la Bucureşti „o modă foarte ciudată”, toţi boierii (cu slujbă sau fără slujbă) ajungând să îşi petreacă dimineaţa la Curtea domnească, „făcând cerc şi stând de vorbă”. De această boală a inactivităţii şi a parvenitismului s-au molipsit până şi negustorii, astfel că cel care nu se duce să-şi piardă vremea în acel club, trece drept un om de rând. Până şi servitorii au ajuns să se fălească că sunt „feciori de boier de la Curte”, adică servitor al unui boier care ţine de Curte şi sunt în stare să părăsească pe un stăpân care nu merge la Curte (doar pentru acest motiv). În Ţara Românească, observă Stephan Ignaz Raicevich, „omul cel mai de jos”, cu puţini bani, are şansa de a deveni boier şi astfel hamali şi grăjdari transformaţi în boieri se adresează unul altuia între ei cu „cinstite boier” pe româneşte sau „Evieniasù” pe greceşte, adică „boieria voastră”.

În anul 1775, un boier muntean, cu numele Cândescu[10], făcând un complot, domnul pentru a-şi arăta autoritatea, după ce a pus să-l aresteze, a poruncit să-l îmbrace cu hainele unui ţăran, care se afla acolo din întâmplare, silind pe acesta să ia hainele boierului, care scos din boierie, a fost bătut în văzul tuturor şi pus în fiare. Teama şi uimirea ţăranului la început, apoi vanitatea şi îndrăzneala sa au stârnit râsul privitorilor şi în această ţinută s-a dus ţăranul să facă vizită banului Filipescu[11], boier de primul rang şi stăpânul lui, care, crezând că-l boierise domnul, aşa cum se răspândise zvonul, l-a pus să şeadă lângă el şi l-a tratat cu cafea. Comedia n-a durat mult, căci după prânz falsul boier a fost dezbrăcat şi i s-au dăruit 50 de piaştri[12].

În tuşe extrem de negative descrie şi generalul conte Alexandre de Langeron (participant la războiul ruso-turc din 1806-1812) „imoralitatea excesivă” a dregătorilor valahi, „ticăloşia lor copleşitoare şi respingătoare pentru omenire”, „josnicia, lăcomia, cruzimea şi slugărnicia lor faţă de turci”, autorul afirmând că „nicio descriere nu se poate apropia de adevăr când zugrăveşti pe slujbaşii din Ţara Românească”, noţiunile de ordine, de dreptate, de cinste şi de onoare fiind complet străine slujitorilor valahi.

Toate slujbele se cumpără [în Ţara Românească], adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără să fii pedepsit. Fiecare slujbă îmbogăţeşte în scurt timp pe acel care o capătă şi după un an trebuie s-o părăsească şi s-o lase altuia – căci acesta e încă unul din abuzurile acestui guvern [valah] monstruos – ca un dregător să nu rămână niciodată mai mult de un an într-o slujbă oarecare; atunci acesta vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux tot atât de deşănţat pe cât de prost gust, risipeşte repede rodul jafurilor sale şi, după doi ani de trândăvie, mai cumpără o slujbă şi se îmbogăţeşte din nou, pentru ca să se întoarcă în capitală, spre a desfăşura acelaşi lux. Iată cercul vicios al boierilor din Ţara Românească[13].

Generalul conte de Langeron întăreşte odată în plus validitatea afirmaţilor sale critice la adresa imoralităţii reprezentanţilor clasei politice valahe, mărturisind că acestea sunt adresate în deplină cunoştinţă de cauză (generalul ţarist de naţionalitate franceză petrecând un timp îndelungat în Ţara Românească la început de secol XIX), în condiţiile în care deficienţele comportamentale grave imputate dregătorilor valahi nu pot fi totuşi adresate chiar tuturor slujbaşilor fără nicio excepţie.

Am cunoscut printre boieri, în număr mic e adevărat, oameni foarte stimabili, foarte delicaţi, foarte corecţi[14]. 

Referindu-se la această stare de fapt aparent contradictorie între comportamentul vicios (sub toate aspectele) de care se face responsabilă majoritatea boierimii valahe şi cele câteva excepţii fericite pe care Alexandre de Langeron le-a întâlnit la Bucureşti, autorul menţionează faptul că deşi boierii din Ţara Românească, sunt buni, duioşi, chiar prea timizi[15], şi au în general spirit şi calităţi pentru afaceri, generalul ţarist şi conte francez evidenţiază faptul paradoxal (care pune în umbră aceste calităţi umane aparente pe care le au dregătorii valahi) potrivit căruia, la Bucureşti, fiecare boier este duşmanul tuturor celorlalţi şi de îndată ce unul dintre ei căpăta o slujbă publică, toţi ceilalţi se dezlănţuie împotriva lui, fără să ţină seama „nici de legătura de rudenie, nici de legătura de prietenie”. În acest sens, încercând să găsească o explicaţie care să justifice „imoralitatea locuitorilor”, Alexandre de Langeron, mai degrabă este tentat să „acuze guvernul venal, apăsător şi barbar sub care gem cele două ţări, Moldova şi Ţara Românească”, decât propriile înclinări (perverse) ale populaţiei autohtone.

Boierii sunt mai curând de plâns decât de condamnat. Sub altă conducere decât despotismul stupid şi atroce al turcilor, ei ar fi cu totul altfel decât ceea ce sunt. Cu alte exemple decât cele pe care le au neîncetat în faţa ochilor, cu mai multă instruire şi civilizaţie ar ajunge curând ceea ce sunt şi alte neamuri şi poate mai buni decât multe dintre ele, dar atâta vreme cât vor fi ţinuţi în sclavie de o naţie [turcească] de monştri ignoranţi şi fanatici, ei vor rămâne mereu ceea ce sunt[16].

Într-o notă de subsol pe care generalul conte Alexandre de Langeron o întocmeşte mai târziu pe marginea memoriilor sale redactate cu ocazia participării la războiul ruso-turc (1828-1829), autorul constată, la 1828, „când am venit din nou să conduc trupe [ţariste] în Ţara Românească”, cu uimire, dar şi cu vădită încântare, „schimbările foarte sensibile” care s-au produs „în moralul boierilor”, dar şi faptul că o nouă generaţie politică valahă o înlocuise pe cea veche, pe care generalul ţarist şi conte francez o cunoscuse în vremea anteriorului război ruso-turc (1806-1812), generaţie nouă „din care mulţi membri fuseseră crescuţi în Franţa şi Germania şi care promite cele mai salutare îmbunătăţiri”.

Am fost copleşit de toţi aceşti boieri fără deosebire, cu dovezi de afecţiune şi de încredere şi le voi păstra o recunoştinţă veşnică. Efectiv m-am ataşat de ei în cele zece luni cât a durat şederea mea în Ţara Românească[17].

La 1813, în luna februarie, într-o scrisoare pe care August Marie Balthasard Charles Pelletier, conte de Lagarde, o expediază din Bucureşti prietenului său Jules Griffith, autorul prezintă modul în care funcţiona în epocă divanul Ţării Româneşti („alcătuit din mitropolit, spătar, vistier, logofăt, ban, din vornicii de Ţara de Sus şi de Ţara de Jos, din slujitorii ostăşeşti şi din alţi câţiva mari dregători, care după vechiul obicei ar fi trebuit să fie români din naştere sau naturalizaţi”) şi descrie atmosfera în care se derulau şedinţele acestui „consiliu suprem” (la care participă în mod direct), în care se hotărau, sub preşedinţia domnului, în ultimă instanţă pricinile înfăţişate de tribunalele inferioare.

Am avut curiozitatea să mă duc în această sală de audienţă să văd pe domn ţinându-şi curtea de judecată; nu mică mi-a fost mirarea să văd că grecii nu se apropiau de el decât făcându-şi semnul crucii cu tot atâta evlavie ca şi când ar fi atins pragul unei catedrale. Dar ce să-ţi spun de înfăţişarea acestui divan şi de respectul slugarnic pe care boierii îl arată domnului lor! Părea că toţi au luat ca deviză acest proverb românesc: „Sunt foarte puţine ierburi agăţătoare care, tot târându-se, să n-ajungă să găsească un sprijin”. Aceşti greci atât de încrezuţi, înşiraţi în tăcere în atitudinea cea mai umilă, socotesc o mare cinste să-i sărute poala caftanului; îngenuncheaţi la picioarele acestui suveran de o zi, ei păreau ba îngroziţi de o privire, ba încântaţi de un zâmbet. Cum să nu se îmbete asemenea oameni de puterea lor factice[18]!

                Despre aceeaşi autoritate domnească, în general, dar mai cu seamă, despre modul în care exercitarea legală a atribuţiilor care reveneau boierilor divaniţi, în special, ar fi putut limita excesele domneşti, face vorbire, la 1818, şi William Wilkinson, consulul general britanic în Ţările Române. În aparenţă, precizează diplomatul britanic, domnul Ţării Româneşti are o autoritate absolută în stat. Totuşi, atunci când impune populaţiei contribuţii extraordinare şi când stabileşte cum se vor percepe acestea semnăturile majorităţii membrilor Divanului sunt cerute numai ca o simplă formalitate, căci deşi lipsa acestora ar anula legalitatea acestor acte, ele sunt totuşi aduse la îndeplinire cu tot atâta străşnicie.

În orice cauză importantă, când părerile membrilor Divanului se întâmplă să fie în unanimitate contrare aceleia a domnului sau potrivnice dorinţelor lui, hătărârea este amânată, şi membrii Divanului sunt invitaţi, în particular, să se pronunţe potrivit vederilor domnului. Cum ei ştiu că împotrivirea le-ar atrage alungarea şi dizgraţia, este destul de obişnuit, în asemenea împrejurări, ca să manifeste, la sesiunile următoare ale Divanului, o părere direct opusă aceleia pe care o înfăţişaseră mai înainte[19].       

                Această posibilitate a îndepărtării nemotivate din funcţie, precum şi a promovării nemotivate în funcţie produce în mod firesc o mare încurcătură în rezolvarea treburilor obşteşti şi o instabilitate continuă. Motivul pentru care toate marile familii boiereşti valahe „se luptă pentru aceste dregătorii cu lăcomia cea mai lipsită de măsură” precum şi explicaţia pentru care acestea „nu iau niciodată în consideraţie lipsa lor de capacitate pentru vreo ramură oarecare a funcţiilor publice” este „câştigul, ţelul lor de căpetenie”. William Wilkinson descrie, la 1818, un astfel de ceremonial al numirii într-o dregătorie publică la curtea valahă, devenit fapt obişnuit sub Ioan Gheorghe Caragea datorită preschimbării şi licitării anuale a tuturor titlurilor boiereşti din Ţara Românească.

La toate promovările sau numirile se face o anumită ceremonie la Curte. Are loc odată sau de două ori pe lună când domnul, aşezat pe un tron înalt, aduce verbal la cunoştinţa candidatului, care este introdus de primul postelnic, rangul sau slujba la care l-a ridicat. I se pune apoi pe umeri un caftan şi el înaintează cu cel mai mare respect şi sărută mâna domnului. Este apoi dus acasă cu una din trăsurile Curţii sau călare pe unul din caii domnului (potrivit noului său rang) şi este însoţit de nespus de mulţi ciohodari, care poartă livreaua Curţii şi cărora le dă un bacşiş foarte mare[20].