Evoluția oraşului Călăraşi în ultima sută de ani

Devenind oraş liber, prin
Hrisovul domnitorului Barbu Ştirbei de la 24 septembrie 1852, Călăraşiul avea
să cunoască o dezvoltare economico-socială şi culturală accentuată, devenind cu
adevărat centrul în jurul căruia gravita întreaga viaţă a judeţului Ialomiţa.
Caracterul aproape exclusiv agrar al economiei oraşului se schimbă treptat,
astfel încât în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi la începutul
secolului al XX-lea, Călăraşiul devine un important centru comercial şi
cultural pe linia Dunării, de la Brăila şi până la Giurgiu.[1]

Oraşul Călăraşi, reşedinţa de
atunci a fostului judeţ Ialomiţa, a cunoscut în perioada interbelică, situaţia
tipică oraşelor de provincie. După retragerea trupelor de ocupaţie, lipsurile
şi privaţiunile s-au prelungit câţiva ani, cu implicaţii directe asupra
aprovizionării populaţiei. Cu toate eforturile făcute de administraţia locală,
specula apăsa greu asupra locuitorilor oraşului. Treptat însă, viaţa
Călăraşiului a evoluat spre condiţii mai bune. Comerţul s-a înviorat, munca în
unităţile meşteşugăreşti şi industriale a căpătat o relativă diversificare. În
aceste condiţii se produc mutaţii importante şi în ceea ce priveşte situaţia edilitar-gospodărească şi demo­grafică a oraşului. Astfel, conform unui raport al
primăriei locale din anul 1919, în oraş exista o reţea de drumuri cu o lungime
totală de 29 km, din care doar 18 km erau pietruiţi, restul aflându-se în stare
naturală. Cu acelaşi prilej se scotea în evidenţă că oraşul dispunea de o reţea
de alimentare cu apă în lungime de 2 km şi de o uzină electrică care asigura
aprovizionarea cu energie electrică a locuinţelor din centrul civic.[2] Peste 20 de ani, în anul 1939, o
informare asupra aspectului edilitar al Călăraşiului reliefa că s-au ridicat
numeroase locuinţe noi, precum şi unele sedii ale unor instituţii bancare şi
comerciale.

Dacă ar fi să dăm crezare surselor existente, ar
însemna că preluarea puterii politice totale de către comunişti a fost primită
cu satisfacţie de către populaţia Călăraşiului.

Dacă în aceşti ani, 1945-1989, la Călăraşi s-au
realizat unele progrese în domeniul economico-social şi edilitar-urbanistic,
acestea s-au datorat, în primul rând, eforturilor făcute de locuitorii
oraşului, eforturi care uneori au depăşit limita suportabilului, şi mai puţin
competenţei şi atitudinii constructive a celor care s-au aflat în aceşti ani în
fruntea municipiului şi judeţului, mulţi dintre ei neavând nici un fel de
legătură sufletească cu aceste meleaguri. Au fost şi excepţii însă, în
administraţia locală anumiţi lideri comunişti reuşind să se impună în
conştiinţa publică prin ceea ce au făcut în folosul comunităţii.

În ceea ce priveşte evoluţia economico-socială şi
edilitar-urbanistică a Călăraşiului în aceşti ani, saltul înregistrat a fost
apreciabil, datorat nu binefacerilor regimului, ci evoluţiei fireşti a
societăţii omeneşti.

În anii dictaturii comuniste constatăm o creştere
apreciabilă a numărului locuitorilor Călăraşiului.

In domeniul
culturii remarcăm
faptul că apar instituţii noi, specializate în păstrarea, conservarea şi
valorificarea patrimoniului naţional de interes local, precum Muzeul de Istorie, înfiinţat in 1951 şi Filiala Călăraşi a Arhivelor
Statului, înfiinţată
în 1952. Deasemenea, în anul 1952 se înfiinţează Casa de Cultură a municipiului Călăraşi.

Au trecut peste 18 ani de la
regimul comunist, şi în viaţa municipiului Călăraşi, ca şi a întregii ţări de
altfel, s-au produs transformări importante, atât în ceea ce priveşte viaţa
politico-administrativă cât şi activitatea social-economică. Au reapărut, în
viaţa publică, partidele politice care s-au confruntat deja în numeroase runde
de alegeri locale, parlamentare sau prezidenţiale. Astăzi, la Călăraşi
activează organizaţii ale următoarelor partide politice: Partidul Conservator,
Partidul Democrat Liberal, Partidul Noua Generaţie, Partidul România Mare,
Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul
Naţional Liberal, ca să nu le amintesc decât pe cele mai importante.

Călăraşiul şi-a retrimis reprezentanţii săi în
Parlamentul României.

Dupa 22 decembrie 1989, au fost reânfiinţate şi
structurile democratice ale administraţiei publice locale: Prefectura,
Consiliul judeţean, Consiliul municipal şi primarul municipiului, ales prin vot
direct.

Schimbări spectaculoase s-au
produs şi la nivelul vieţii economice şi social-culturale, înfiinţându-se numeroase
societăţi comerciale, ca urmare a iniţiativelor private, în timp ce foştii
coloşi de stat au dispărut în meandrele economiei de piaţă. Treptat, Călăraşiul
şi-a recăpătat aspectul pronunţat comercial din anii interbelici, cunoscuta
strada Bucureşti devenind deja un fel de Lipscani provincial. De altfel, având
în vedere noul specific economic, social – cultural şi edilitar – urbanistic ce
se profilează deja, în cadrul municipiului Călăraşi putem distinge următoarele
zone funcţionale:

a) Zona de nord[3] cuprinde
cartierele Gară şi Cărămidari, cu împrejurimile lor, având ca limită de sud
Bulevardul Republicii, iar ca limită de nord terenurile fostului I.A.S.
Călăraşi. Se caracterizează, în primul rând, prin funcţia sa industrială, aici
fiind amplasate Fabrica de confecţii, Fabrica de sticlă, Fabrica de zahăr,
Fabrica de nutreţuri combinate, precum şi alte secţii de confecţii metalice,
construcţii şi prestări servicii. Funcţia de transport este evidenţiată  de prezenţa în această zonă a Gării C.F.R. si
Autogării Călăraşi, ambele dispunând de construcţii modeme, realizate în anii
1986 -1988, precum şi a unor întreprinderi specializate în transportul auto de
călători. Societăţile specializate în colectare de deşeuri metalice, de
aprovizionare pentru industrie şi agricultură, depozitele de combus­tibil şi
cele ale materialelor de construcţii, precum şi cele de mobilă, întăresc
funcţia de depozitare şi desfacere a acestei zone. Amintim, totodată, că aici
funcţionează două unităţi de învăţământ liceal Colegiu naţional „Ştirbei
Vodă”, şi Grupul şcolar auto, Inspectoratul şcolar judeţean, Complexul
sportiv al municipiului, precum şi numeroase unităţi comerciale private.

b)Zona centrală se evidenţiază prin rolul său pregnant politico-administrativ,

social-cultural, comercial, portuar
şi de agrement. Reţin atenţia sediile Consiliului judeţean şi Prefecturii,
Primăriei municipiului, Direcţiei judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniul
cultural naţional, Gimnaziului Carol I, Muzeului „Dunării de Jos”,
Direcţiei judeţene a Arhivelor Naţionale. Rolul pronunţat cultural-educativ al
acestei zone este dat şi de prezenţa în acest areal a Casei de cultură
municipale, a Sălii de lectură a Bibliotecii judeţene , Liceului comercial şi
Şcolii generale nr. 2. Complexul hotelier „Călăraşi”, sediul Poştei
centrale, Spitalul judeţean şi Policlinica nr. 1, Parcul de agrement şi Grădina
zoologică, sediile unor partide politice, precum şi cele ale băncilor
comercială, agricolă şi a Camerei de comerţ si industrie, la care se adaugă recentele
clădiri ale Palatului fiscal şi ale Palatului de justiţie, Portul şi blocurile
de locuit, întregesc ansamblul arhitectonic şi funcţional al centrului civic al
municipiului.

c)Zona centrală, reprezentată prin cartierele
Volna, Caragiale şi Port este, în general, o zonă de locuit. In această parte a
oraşului găsim în mod dispersat şi câteva sedii ale unor societăţi comerciale,
precum şi numeroase unităţi de desfacere a produselor agroalimentare,
industriale şi farmaceutice. În această zonă aspectul predominant este cel
comercial dat, în mod deosebit, de nume­roasele magazine deschise pe străzile
Bucureşti, Griviţa, Flacăra, Progresul şi Cuza Vodă. Găsim şi câteva unităţi
sociale şi de învăţământ, precum şi Uzina de apa a oraşului.

d) Zona de est, care se întinde de la calea ferată ce leagă Staţia CFR
Călăraşi cu Portul, până la contactul cu comuna Modelu, este în primul rând o
zonă industrială, conturată după anul 1962, reprezentată de Combinatul de
celuloză şi hârtie, întreprinderea materialelor de construcţii, şi fosta întreprindere
de industrie locală. În ultima perioadă, aici s-a consolidat şi un important
nucleu de prestări servicii şi desfacerea unor produse specializate. De
asemenea, în această parte a oraşului se găsesc două unităţi militare,
Pompierii şi Jandarmeria, aceasta din urmă funcţionând în fosta cazarmă a
Regimentului 23 infanterie, o şcoală generală şi, bineinţeles, numeroase case
de locuit si spaţii comerciale.

e) Zona cartierului „5 Călăraşi-Orizont”[4] este cu
precădere o zonă de locuit, cuprinsă între Bulevardul Cuza Vodă şi strada
Bărăganului, ale cărei baze au fost puse după anul 1964, când, pe amplasamentul
fostei cazarme a Regimentului 5 Călăraşi au început să apară primele blocuri.
Astăzi, complexul de locuinţe această zonă cuprinde peste 7000 de apartamente,
numeroase complexe comerciale, spaţii de agrement, unităţi social-culturale şi
de învăţământ. De departe, această zonă a municipiului are cea mai mare
densitate de populaţie pe km.p., aproape 50% din numărul total de locuitori ai
Călăraşiului locuind în această parte a oraşului, care se prelungeşte, pe lângă
calea ferată, până în zona industrială de nord-vest.

j) Zona de nord-vest cu un pronunţat caracter industrial, grupează
complexul de unităţi economice de pe fosta Platformă siderurgică, precum şi
alte întreprinderi private care s-au constituit în ultimii ani. Direcţia
silvică judeţeană, Admininistraţia naţională de îmbunătăţiri funciare şi
întreprinderea piscicolă Călăraşi completează aspectul funcţional al acestei
zone.

***

Cercetând
documentele de arhivă, studi şi lucrări de specialitate apărute de-a lungul
timpului cu privire la istoria oraşului Călăraşi şi a zonei în care este
amplasat acesta dar şi pe baza dicuţiilor purtate cu specilişti de la Muzeul
Dunării de Jos din Călăraşi şi Direcţia Judeţeană Călăraşi a Arhivelor
Naţionale, am încercat în lucrare urmărirea evoluţiei aşezării de la cotul
Borcei – Municipiul Călăraşi de astăzi – de la primele atestări arheologice ale
vieţii pe aceste meleaguri , momentul când fostul sat al lichireştilor lui
Dragu Postelnicul de la Şlătioara, mai apoi satul şi târgul călăraşilor devine
oraş liber, prin hrisovul cu numărul 9 al domnitorului Barbu Ştirbei, şi o
trecere în revistă a perioadei de după 1919 până în present.

Materialele studiate au scos în evidenţă faptul că aşezarea de la cotul Borcei îşi are
începuturile încă din neolitic ( 5 500 – 1 900 î. d. Hr. ) pe actualul său
teritoriu dar şi în zonele limitrofe, fiind descoperite numeroase dovezi
specifice culturilor Hamangia, Bioan şi Gumelniţa.

Deosebit de bogată
în mărturisirii arheologice este şi perioada de trecere şi apoi epoca
bronzului, elemente specifice culturii Coslogeni fiind prezentate atât în vatra
actuală a oraşului, cât şi în localităţile învecinate. Mai reduse numeric în
perioada de început a epocii fierului ( 800 î. d. Hr. – 106 d. Hr. ), numărul
descoperirilor arheologice devine impresionant odată cu dezvoltarea şi în
această zonă a înfloritoarei civilizaţii geto – dacice.

Puternica dezvoltare a societăţi geto – dacice a favorizat un intens schimb cu coliniile
greceşti de la Pontul Euxin: Histria, Tomis şi Calatis. Acest lucru este
confirmat şi de marele arheolog Vasile Pârvan care scria că: “ o adevărată ţară
geto – greacă întâlnim în ţinutul bălţilor Dunării şi Mostriştei, cuprinzând
atât malurile înalte ale Dunării şi locuri presărete cu aşezări stăvechi …, cât
şi însăşi balta Dunării cu insulele şi tăpşanele ei, pe toată întinderea dintre
Olteniţa şi Gura Ialomiţei ”. Geto – dacii din zonă se pare că s-au opus
regelui persan Darius, care a trecut Dunărea pe la Silistra.

Perioada preromană, cea a ocupaţiei romane dar şi după retragerea aureliană este pusă puternic
în evidenţă de mari cantităţi de materiale arheologice, care indică intense
relaţii comerciale între localnici şi romani. Continuitatea de locuire a
meleagurilor călărăşene este dovedită şi în timpul migraţiei popoarelor, când
localnicii se retrăgeau în balta şi padurile de peste Borcea, unde au fost
descoperite urme de locuire din această perioadă.

Descoperirile arheologice confirmă puternice relaţii ale locuitorilor din zonă cu cetăţile
bizantine de la Silistra şi Pacuiul lui Soare. Existenţa în aceste cetăţi a
unor mitropolii ne îndreptăţeşte să afirmăm că locuitorii meleagurilor
călărăşene. Creştinate în mod sigur de Apostolul Andrei, aparţineau din punct de vedere religios de una din aceste mitropolii.

Apariţia statului feudal Ţara Românească a favorizat apariţia unor noi aşezări, dar şi
dezvoltarea celor deja existente, astfel că şi aşezarea de la cotul Borcei,
aflată pe Drumul spre Silistra, pe care circulau negustorii, dar şi trupele,
intră într-o nouă etapă a dezvoltării, devenind una din cele mai importante
aşezări din zonă. Aici, posedau, atât negustorii aflaţi în Drumul spre
Silistra, cât şi oştile care asigurau paza Drumului, dar şi a malurilor
Dunării.

Aici exista una sau mai multe aşezări stabile ne confirmă şi faptul că la 1445, domnitorul Vlad
Dracu care vine în zona Silistrei pentru a-i ajuta pe cruciaţii conduşi de
Waleram de Warwrin, închiriază de la localnicii de pe malul stâng al Borcii un
număr de 40 – 50 de bărci care să însoţească corăbiile cruciaţiilor.

Creşterea importanţei economice, dar mai ales strategice a Silistei, devenită bastinal
Imperiului Otoman la Dunăre, a favorizat şi dezvoltarea aşezărilor din faţa
Silistrei. Acum, apar pentru prima dată în documente şi aceste aşezări chiar
dacă continuitatea de locuire a fost permanentă. Menţionarea târzie în
documente a celor două aşezări de la cotul Borcei nu poate fi pusă decât pe
lipsa documentelor pentru această perioadă din istoria românilor.

Din documentele care s-au păstrat începând cu secolul al XVI-lea, aflăm cum se numeau cele două
aşezări: Crăceni şi Lichireşti, dar şi cine erau proprietarii acestora. În
privinţa numelui de Lichireşti, ipoteza avansată de dr. Pompei Samarian, cel
care a scris prima istorie a oraşului Călăraşi, n-a fost infirmată până în
prezent de nici o altă cercetare şi dacă aveau în vedere că este puţin probilă
descoperirea altor documente, nici nu va exista posibilitatea de a fi
infirmată.

Aşezate foarte aproape una de alta, cele două aşezări de la cotul Borcei, s-au aflat încă de
la început în strânsă legătură, astfel că existenţa lor separată până târziu,
nu poate fi pusă decât pe seama faptului că aveau proprietari diferiţi.

Cât priveşte aşezarea lichireştenilor, obiectul principal al lucrării, pe baza materialelor
studiate am urmărit schimbarea proprietarilor, până la intrarea în posesia
mănăstirii Colţea, de care evoluţia aşezării este legată sub toate aspectele pe
o perioadă de un secol şi jumătate, perioadă în care aşezarea s-a dezvoltat în
funţie de interesele proprietarului, chiar dacă, dată fiind importanţa sa
strategică, aşezarea s-a aflat permanent şi în vizorul domniei. Numai aşa putem
explica două din cele mai importante momente din istoria aşezării:

Primul este legat de domnia lui Constantin Brâncoveanu, care aşează aici, la Lichireşti, un steag
de călăraşi ştafetari, cei care vor crea nucleul noi asezări, căreia îi vor da
şi numele pe care îl poartă astăzi.

Cel de-al doilea constă în mutarea, cu aprobarea domnitorului Mihai Racoviţă, la 2 iunie 1731, a
târgului pe care mănăstirea Colţea îl organiza anual pe o altă moşie a sa,
Stelnica, tot din judeţul Ialomiţa la Lichireşti. Această mutare confirmă
aprecierea că aşezarea a evoluat în funcţie de interesele proprietarului.
Atunci când proprietarul a constantat că aşezarea de la cotul Borcei permitea
obţinerea unor venituri mai mari, a solicitat şi domnitorul a aprobat, ca
târgul să se mute de la Stelnica la Călăraşi.

Cele două momente amintite au jucat un rol deosebit de important în evoluţia ulterioară a
aşezării de la cotul Borcei. Din acest moment aşezarea se dezvoltă ascendent şi
devine tot mai cunoscută.

Dupa 1700, Lichireştii ( Călăraşi ) devine un important centru comercial, cu schelă la
Borcea, care atrage tot mai mulţi negustori, dar şi important punct strategic
în faţă Silistrei, astfel că se va bucura de o atenţie deosebită, în primul
rând din partea Rusiei care îşi va stabili aici cartierul general, în
razboaiele pe care aceasta le va purta cu Imperiul Otoman. De altfel, această
situaţie, va contribui la mutarea capitalei judeţului Ialomiţa de la Urziceni
la Călăraşi, în primăvara anului 1833.

Devenit reşeninţă de judeţ, oraşul beneficiază şi de prevederile Regulamentului Organic, aici
punându-se bazele unei administraţii judeţene, a justiţiei, dar şi a unei vieţi
comerciale, religioase, militare şi sanitare.

Aflat în continuare pe o moşie particulară, oraşul nu beneficia încă de avantajele unui
oraş liber, ceea ce-i va determina pe locuitorii care erau loviţi în interesele
lor, să înceapă lupta pentru emancipare, luptă care se va amplifica după
revoluţia de la 1848. Bucurându-se şi de sprijinul domnitorului Barbu Ştirbei,
care va vizita oraşul în două rânduri, călărăşenii vor obţine eliberarea
oraşului lor prin hrisovul aceluiaşi domnitor, din 9 septembrie 1852.

Mutarea capitalei judeţului de la Urziceni la Călăraşi şi emanciparea oraşului pot fi considerate
cele mai semnificative momente din istoria oraşului Călăraşi. Efectele acestora,
se vor vedea în perioada următoare, cu dosebire în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi primele două decenii ale secolului al XX-lea, când aşezarea de la
cotul Borcei, va cunoaşte o puternică dezvoltare, devenind cel mai important
centru economic şi cultural din Câmpia Băraganului.

În colncluzie, putem afirma că aşzarea de la sud de Dunăre, deşi mai puţin cunoscută, are o
istorie destul de bogată, prin tot ce s-a întâmplat aici, la cotul Borcei,    locuitorii aşezării fiind parte
integrantă, părtaşi la istoria românilor.

Avem convingerea că, valorificând atât avantajele poziţiei sale geografice cât şi
tradiţia perioadelor istorice anterioare, municipiul Călăraşi poate să devină
rapid o localitate urbană care să ofere locuitorilor ei un binemeritat confort
arhitectural şi urbanistic.

autor: Nuţu Livia – Andreea