Inventivitatea şi ingeniozitatea românilor în contextul adaptării la timpurile moderne
Ca să te documentezi pentru un astfel de subiect nu e nevoie să mergi prea departe, internetul oferă destule dovezi ale inventivităţii românilor, fiecare individ sesizând şi postând diferite aspecte ale vieţii cotidiene ce tind să devieze spre o zonă ilară a existenţei. Ne place să ne amuzăm pe seama lor şi uneori ne mândrim cu ele, dar pentru cei în cauză, aceste situaţii derivă dintr-o serie de necesităţi iminente.
Ma voi referi în această lucrare îndeosebi la perioada moderna, mai precis perioada de după 1989, deoarece consider că aici s-a produs ruptura ce a dat naştere unei serii de aplicaţii atipice ale unor cunoştiiţe tehnice sau mai puţin tehnice ale românilor. Este drept că naţia noastră nu este singura demnă de a primi premiul pentru cele mai deosebite metode de adaptare, dar modelele politice şi sociale prin care am trecut ne-au determinat să fim foarte inventivi în ceea ce priveşte rezolvarea unor aspecte ce ţin de traiul de zi cu zi.

Locuirea
Dacă ne referim la aspectul urban al inventivităţii, poate ar trebui să ne oprim mai întâi la simbolul urbanismului modern în viziunea multora, adică blocul. Este binecunoscut faptul că în epoca trecută blocul a reprezentat o provocare majoră în ceea ce priveşte adaptarea indivizilor ( mulţi dintre ei fiind forţaţi să renunţe la locuirea la casă ), dar a ajuns astăzi să fie un fel de standard în materie de locuire. Chiar dacă, în zilele noastre, mentalitatea începe să se schimbe pe alocuri, infrastructura a rămas în mare parte aceişi iar indivizii trebuie să îşi ducă traiul în aceleaşi apartamente ( gândite special pentru a fi subdimensionate în scopul de a diminua ideea de intimitate ), de acum 30 de ani.

Acest tip de trai se pare că a avut o influenţă atât de mare asupra poporului român încât investitorii imobiliari, după ce au testat piaţa timp de aproape 20 de ani, construind apartamente cu suprafeţe generoase, au ajuns la concluzia că o revenire la suprafeţele modeste este mult mai avantajoasă din punct de vedere financiar şi mult mai pe placul clienţilor.
Este greu de spus dacă blocul reprezintă sau crează o cumunitate pentru că, în ciuda apropierii fizice, locatarii tind să fie foarte individualişti, fiecare văzând această apropiere ca pe o povară ce trebuie să o ducă în lipsă de ceva mai bun. Chiar şi azi lucrurile tind să stea la fel, iar în acest caz adaptarea se rezumă la tolerare şi în unele cazuri chiar la indiferenţă. Minima socializare se realizează în spaţiul din scară sau din proximitatea blocului.
Ingeniozitatea şi inventivitatea intervin atunci când vine vorba de rezolvarea unor necesităţi legate de spaţiul locativ. Mă voi referi în continuare la aspecte ale intimităţii locatarilor care se fac simţite, cu sau fără voia lor, în spaţiul public. Elementul de necontestat în rezolvarea acestor probleme de spaţiu îl reprezintă balconul. Balconul ţine loc de beci, cămară, magazie, bucătărie, uscătorie, etc. El nu mai are demult, sau nu a avut niciodată, funcţiunea de relaxare; dacă în occident balconul este folosit pentru a bea o cafea, la noi este folosit pentru a ascunde lucruri pe care individul nu doreşte să le aibă la vedere în casă. Se pune problema dacă acest loc de depozitare, balconul, este sau nu intim, atâta timp cât lucruile depozitate spre a fi ascunse proprietarilor sau musafirilor sunt văzute de restul lumii.

Dar când vine vorba de depozitare, se poate merge chiar dincolo de limitele balconului, peretele exterior al blocului fiind la fel de bun. Avem în imaginea alăturată un astfel de exemplu, unde prim simpla montare a unor tije metalice pe faţadă s-a obţinut un foarte practic suport de bicicletă. Iar dacă intervenţia este menţionată ca fiind una provizorie, probabil ca proprietarul nici nu a avut nevoie de autorizaţie de construcţie pentru modificarea faţadei.
Dar în timp ce unii preferă să îşi folosească exteriorul locuinţei în scopuri practice, alţii îşi fac publice preferinţele faţă de diverse laturi ale existenţei, imaginându-şi că personalizarea proprietăţii este un semn cert al unicităţii individului din interior. Probabil acest comportament derivă la unii din noi, tot din dorinţa de libertate, pe vremuri suprimată, sau la alţii poate doar din neghiobie.

Probabil tot dintr-o frică de uniformizare şi de evadare de sub formula de comunitate ( şi tot ce sună asemănător ), fiecare individ tinde să îşi vopsească faţada aferentă apartamentului fără să ţină cont de regulile de urbanism sau măcar de regulile de bun simţ, rezultând de multe ori compoziţii coloristice interesante, dar care îşi găsesc locul mai degrabă pe o pânză decât într-un oraş. Este drept că unii doresc să îşi exprime bunăstarea faţă de toţi trecătorii, dar în schimb ajung să deterioreze aspectul general al unei clădiri, făcând notă discordantă cu restul faţadei.
O rezolvare la această problemă o poate reprezenta programul de reabilitare termică a blocurilor, dar şi aici pot apărea unele probleme, tot datorită spiritului individualist sau poate doar din dorinţa unora de a rezolva problema cum consideră mai bine, mergând pe premisa că fiecare se descurcă cum poate, fără să ţină cont de ceilalţi.
Astfel de situaţii au apărut acolo unde acest program nu a fost subvenţionat de stat iar locatarii au încercat sa implementeze singuri aceste măsuri. În urma acestor intervenţii au apărut, prin unele oraşe, adevărate mozaicuri la scară colosală. Este de remarcat faptul că fiecare proprietar a ales o culoare diferită pentru noua tencuială. Dar poate s-au gândit totuşi că va fi o culoare provizorie, doar până când toţi vor avea bani să-şi reabiliteze apartamentele, iar apoi se va aplica un strat monocolor. Nu se ştie însă cât va dura până atunci.

Uneori, în ajutorul unei imagini uniforme ( dar nu întotdeauna fericită ) a oraşului vin mesh-urile publicitare de pe faţafele blocurilor de pe arterele principale. Însă şi aici pot apărea discuţii şi situaţii aparte, mai ales când unora dintre locatari le sunt negate drepturile, iar aceştia decid să îşi apere cauza. La urma urmei toţi avem nevoie de lumină naturală, care nu poate fi înlocuită de banii ce provin din închirierea unei faţade. Poate că aici ar fi de condamnat cei ce au acceptat insalarea mesh-ului în schimbul unei sume de bani, trecând peste lipsa acceptului unuia dintre ei. Se pare că spiritul comunitar este surclasat de aspectul pecuniar iar opinia unui singur individ nu este luată în seama.
Tot o lipsă de spirit comunitar dovedesc şi cei ce îşi duc traiul în condiţii mai grele, în ghetouri sau în cămine de nefamilişti. Poate că şi în aceste cazuri se doreşte afişarea unei oarecare prosperităţi. Ca exemplu stau clădirile insalubre din cartiere periferice; aici pot lipsi instalaţiile de căldură sau apă curentă, în schimb locatarii ţin să îşi arate apartenenţa la una sau mai multe societăţi de televiziune prin cablu. În unele cazuri chiar nu mai contează că antenele acoperă o suprafaţă considerabilă din fereastră atâta timp cât posesorii dovedesc că s-au descurcat în a-şi ridica nivelul de trai, fie chiar şi cu puţin.
Un alt element al confortului şi bunăstării îl reprezintă aparatele de aer condiţionat. Şi pentru că am fost învăţaţi timp de decenii să ne descutcăm cum putem mai bine şi pentru că toţi suntem „specialişti” în felul nostru, unii din noi au ales să îşi monteze prin propriile forţe aceste instalaţii. Suntem încă departe de spiritul occidental, unde cetăţeanul apelează la câte un expert pentru fiecare domeniu ce îi intersectează existenţa. Poate că totşi este mai bine să ai spirit intreprinzător şi să nu depinzi de cineva atunci când ai o problemă, dar în unele situaţii ar trebui să primeze măcar instinctul de autoconservare, aşa cum nu este cazul în imaginea de mai sus.
Rămânând tot în domeniul urbanismului, sau măcar în cel al construcţiilor, trebuie menţionat faptul că uneori sintegmele „ne descurcăm cum putem” sau „lasa că merge şi aşa” dau naştere unor impovizaţii care sunt greu de înţeles chiar şi din perspectiva unui om mai puţin educat.
Este greu de identificat cauza exactă a comportamentului ce a dat naştere unor asemena aberaţii şi nu cred că trebuie neapărat să ne grăbim să le punem pe seama prostiei. Probabil în aceste cazuri intervine şi dorinţa de a bifa sarcinile fără pre multe bătăi de cap şi greaba de a plasa responsabilităţile către alţi indivizi.. Rezultatele sunt în orice caz ilare.

Mijlocul de transport
Un alt element al identitătii şi prezenţei sociale în vremurilor moderne il constitie mijlocul de transport care, alături de telefonul mobil şi alte gadget-uri, reprezintă un simbol al statutului personal. Şi in acest caz individul doreşte să afişeze o prosperitate cu mult peste posibilităţile sale; apar astfel situaţii în care persoane cu venituri mici îşi cumpără pe credit bunuri pe care în mod normal nu şi le permite.
Este bine ştiut că unul din defectele modelului capitalist este faptul că dă impresia cetăţenului de rând că o duce mai bine decât o face în realitate, creind o imagine falsă a puterii lui de cumpărare. Şi tocmai din dorinţa de a trăi visul occidental, de care au fost privaţi o lungă perioadă de timp, românii s-au înghesuit să îşi facă credite, indiferent de nivelul lor de trai, pentru a-şi achiziţiona autovehicule. Situaţiile ridicole intervin atunci când proprietarul trebuie să îşi folosescă maşina în scopuri practice, specifice adevăratului său statut, şi nu doar pentru reprezentarea socială. Şi această mentalitate se încadrează tot la categoria „ne descurcăm cum putem”, mai ales pentru că achiziţionarea a două maşini ar însemna deja un efort finaciar mult prea mare.
Tot în această categorie a prestanţei sociale se încadreasză şi estetizarea maşinii; chiar dacă aceasta este doar o amărâtă de Dacie, ea trebuie să pară comparabilă cu oricare alta din vest. Pe de altă parte asemena manifestări pot fi şi rezultatul unui devotament dus la extrem faţă de mărcile locale. Rămâne încă neclar dacă astfel de proprietari doresc să păcălească prin imaginea creată sau caută doar să menţină viu un brand autohton. Este drept că asemenea hibrizi sunt o raritate în peisajul traficului din România, însă există o serie de alte tipuri de maşini tunate special ca să ia ochii trecătorilor. Am putea pune acest tip de comportament pe seama faptului că în era comunistă diversitatea în materie de maşini tindea spre zero, iar odată cu internaţionalizarea pieţei auto fiecare şofer a simţit nevoia să îşi personalizeze cât mai mult mijlocul de transport.

Totuşi funcţia primară a vehiculelor rămâne transportul, dar de multe ori românii tind ( din necesitate ) să abuzeze de ea. Improvizaţia e la ordinea zilei când vine vorba de a acomoda cât mai multă materie într-o maşină de dimensiuni reduse, siguranţa proprie pălind în faţa necesităţii de a transporta bunuri pentru realizarea de profit. Aici pot apărea o serie de intervenţii asupra veniculelor, care mai de care mai inventive şi menite să asigure o capacitate sporită a volumului ce poate fi transportat.
Ne aşteptăm să găsim acest gen de operaţiuni în zonele rurale, însă ele sunt aproape la fel de prezente şi în mediile urbane, semn că uneori mentalitatea nu ţine cont de mediul social, ci mai degrabă de statut.

Tot în spiritul „do it yourself”, românii îşi modifică, repară sau îmbunătăţesc mijloacele de transport, fiecare după posibilităţile lui şi după propriul simţ estetic, chiar dacă uneori partea estetică este complet eliminată pentru a face loc aspectului strict funcţional. Din nou, ceea ce este îngrijorător este faptul că siguranţa personală este pusă mai mereu pe locul doi.
Trebuie remarcat faptul că percepţia proprietarului asupra produsului rezultat este de cele mai multe ori diferită faţă de cea a restului indivizilor; în timp ce trecătorii o văd ca pe o curiozitate, proprietarul o percepe ca pe o realizare. Este însă de înţeles zona de unde derivă toate aceste impovizaţii dacă stăm să ne gândim că de-a lungul multor decenii am fost învăţaţi să trăim cu puţin şi să folosim orice resursă materială pentru a obţine un întreg dezirabil. În aceste cazuri, uzura morală a lucruilor ( de care depinde atât de mult economia de piaţă din zilele noastre ) lipseşte cu desăvârşire, iar uzura materială este împinsă până la limită.

La polul opus se află cazurile dramatice în care vehiculele sunt folosite pe post de locuinţe, situaţie în care oamenii se agaţă cum ştiu mai bine de ideea de proprietate, chiar şi atunci când aceasta reprezintă mai puţin decât minumul necesar unei existenţe decente. Aspectul confortului şi al esteticului nu mai au aici nicio relevanţă, stricta necesitate fiind cea care primează.

Alte aspecte ale adaptării
O altă latură a adaptării poporului român la diverse situaţii cărora trebuie să le facă faţă o reprezintă „descurcăreala”. Aşa cum am mai pomenit deja în această lucrare, românul nu simnte nevoia de a apela la specialişti, el este propriul său specialist, pentru că deja a fost învăţat cu greul şi se pricepe să scoată ceva din mai nimic.
Indiferent de domeniu, imaginaţia ( stârnita de nevoia de rezolvare a unor situaţii critice ) nu cunoaşte limite; impovizaţia este şi aici cuvântul cheie. Aşa cum era de aşteptat situaţiile tind să capete tente comice, mai ales din perspectiva privitorului, cel în cauză fiind mai degrabă împăcat că a rezolvat o situaţie. Putem chiar considera că aceasta este o formă de progres, având în vedere faptul că omul evoluează şi se diferenţiază de animal prin faptul că îşi pune probleme şi găseşte soluţii, chiar dacă aceste soluţii nu sunt cele standard sau unanim acceptate de societate.

Concluzii
Este drept că exită multe aspete ce nu au fost atinse în lucrarea de faţă (îmbrăcămintea, alimentaţia, timpul liber, etc ) însă ele derivă sau pot fi asociate cu cele descrise mai sus.
Având în vedere faptul că am fost învăţaţi să ne descurcăm cu puţinul dat şi venim dintr-o eră în care uniforma era obligatorie, este normal ca în prezent să simţim nevoia să experimentăm şi să testăm aparenta diversitate pe care ne-o oferă timpurile moderne, aplicând tactici învăţate anterior. Nu de puţine ori tindem să exagerăm, însă există şi laura cealată, unde din dorinţa de a fi speciali şi de a ieşi în evidenţă sfârşim prin a crea un nou tip de uniformizare. Metodele atipice de rezolvare a unor situaţii sunt exact soluţia de care avem nevoie pentru a ne păstra identitatea naţională şi individualitatea fiecăruia în parte.
autor: Oana I.M.Gheorghiu
Surse foto: http://esec.ro/