NICOLAE ORGHIDAN – GEOGRAF AL REGIUNII BRAŞOVULUI

Pentru a înţelege
mai bine importanţa şi semnificaţia lucrărilor lui Orghidan din deceniile 3 şi
4 ale secolului trecut, să ne amintim contextul politic-social al acelor ani.
Atunci când Orghidan a început serialul despre regiunea în care locuia,
trecuseră de-abia câţiva ani de la Marea Unire. În acea perioadă, interesul
pentru noile regiuni care au întregit România trebuie să fi fost ridicat, dar
căile de comunicaţie erau modeste, pătura intelectualilor români din
Transilvania era subţire, iar literatura geografică în limba română despre
Transilvania era inexistentă (înainte de 1918). Nicolae Orghidan a întreprins,
aşadar, în regiunea Braşovului, o muncă de pionier-geograf în limba română. Pionieratul
nu a însemnat însă diletantism. Conţinutul lucrărilor publicate şi bibliografia
utilizată ne arată un cercetător matur, stăpân pe tehnica avansată de
cercetare, contemporană lui.

Principala
preocupare a geomorfologilor din acea vreme erau „platformele de eroziune”,
adică suprafeţele de nivelare (cum se numesc în prezent). Tema era relativ nouă
pe plan mondial, iar în România fusese aplicată pentru prima dată de puţin
timp, la Carpaţii Meridionali, de către geograful francez Emmanuel de Martonne[1].
Ulterior, ea a fost aplicată în Transilvania, la scară mică (adică la nivel
general), de către geograful polonez Ludomir Sawicki[2].
Orghidan a fost acela care a detaliat problema „platformelor de eroziune” în
regiunea Braşovului. Descrierile acestor platforme urmăresc scopuri tehnice,
dar nu sunt lipsite de farmec: „Deodată desişul se sfârşeşte şi privirea
scapătă spre dreapta. E o adevărată feerie! De aici, din Pleşiţa şi până
departe în nicovala uriaşă a Măgurei Codlei se întinde o suprafaţă netezită, în
care forţele creatoare de relief au modelat o puzderie de forme
mărunte”(Orghidan, 1929 a, pp.60-61). Există şi încercări de generalizare a
„nivelelor de eroziune” găsite în masive diferite: „O suprafaţă de eroziune
mult mai largă, sub forma unei adevărate platforme, o găsim la un nivel mai
înalt de circa 1000 m. Ea are o extensiune foarte mare, ocolind aproape de jur
împrejur bazinurile Braşovului şi întinzându-se în lungul munţilor Perşani până
sub culmile Harghitei”(Orghidan, 1933 c, p. 422).

Alături de problema
suprafeţelor de nivelare, Orghidan se apleacă cu mult interes şi asupra
evoluţiei reţelei hidrografice, a văilor de toate mărimile. Iată un exemplu din
studiul dedicat Basinului Vlădeni: „A fost o vreme când după toate semnele
părăul Strâmba ca şi râul Şincei, care nu drena întreaga platformă Poiana
Mărului, se scurgeau spre răsărit, peste şeaua dela Culmea. Aceasta ne-o
dovedeşte continuarea terasei Vlădeni peste această şea atât sub forma dealului
isolat Măguriţa, cât şi sub forma unor umeri bine conservaţi pe marginea
basinului” (Orghidan, 1929 b, p.163). Acest subiect, al evoluţiei văilor, l-a
pasionat pe Orghidan în ultima parte a vieţii. Prin studiul de sinteză asupra
văilor transversale din România, publicat postum, el a adus o contribuţie remarcabilă
la clarificarea acestei probleme.

Orghidan nu se
limitează însă la „platforme” şi la reţele de văi, ci analizează întregul cadru
geomorfologic, utilizându-şi din plin capacitatea de a descrie sugestiv şi
exact: „Creasta Curmăturii, cu povârnişul ei apusean prăpăstios, dominează
împrejurimile şi imprimă peisagiului o notă particulară. Prin forma ei semeaţă,
încadrată într-un profil sinuos, prin jghiaburile cu aspect de ziduri
crenelate, caracteristice munţilor calcaroşi, prin culoarea mai deschisă a
stâncilor golaşe, săltate pe deasupra pădurii de brad, Curmătura [sau Hăşmaş,
n.a.] este o surprindere pentru călătorul care vine fie dela Nord, fie dinspre
Sud, unde atât munţii cristalini cât şi cei din gresie carpatică arată forme
blânde, potolite” (Orghidan, 1931 a, p. 119).

Adevărat geograf,
Orghidan nu rămâne prizonierul geomorfologiei şi urmăreşte învelişul geografic
ca un tot unitar. Sunt foarte interesante observaţiile „antropogeografice”
(adică de geografie umană, am spune astăzi). Iată un exemplu legat de „basinul
Bicsadului” – „o prelungire spre Sud, pe sub masivul Ciumatului, a basinului
Ciuc”: „Despărţit prin stăvilarul uriaş, ridicat în curmeziş de erupţiunile
vulcanice, el formează astăzi o mică unitate morfologică independentă,
manifestându-se ca atare şi din punct de vedere antropogeografic: în cuprinsul
lui sunt adăpostite două aşezări, Bicsadul şi Micfalăul, locuite în majoritate
de Români secuizaţi şi având un trecut deosebit de restul Secuimei” (Orghidan,
1931 c, p. 420). Sau alt exemplu, legat de platforma Poiana Mărului: „În
general, situaţia economică şi culturală a locuitorilor acestui colţ izolat de
ţară lasă de dorit. Ea e inferioară celei a Brănenilor, cu cari Poenarii se
aseamănă în multe privinţe. … Alcoolismul, bolile venerice, guşa, fac
adevărate ravagii în sânul populaţiunei. Alături de câţiva gospodari cuprinşi,
cari se simt bine în mijlocul moşiei lor libere, majoritatea locuitorilor
trăesc o viaţă apăsată de necazuri” (Orghidan, 1929 a, p. 75-76). Şi, pentru a
încheia într-o notă pozitivă, iată nişte observaţii despre „basinul Vlădeni”:
„În a doua jumătate a sec. 18, când s-au organizat regimentele grănicereşti,
Ţânţarii [azi Dumbrăviţa, n.a.] împreună cu Tohanul formau o companie, cu
comandamentul la Ţânţari. Ca în toate satele noastre de foşti grăniceri, se văd
şi aici bunele efecte ale educaţiei ostăşeşti: satul e curat, uliţele aliniate,
casele temeinice, după model săsesc. Şcoala e bine cercetată şi locuitorii se
laudă că n-au analfabeţi sub vârsta de patruzeci de ani” (Orghidan, 1929 b, p.
159-161).

Una din
explicaţiile cercetărilor temeinice pe care le-a realizat Orghidan în regiunea
Braşovului este cunoaşterea aprofundată a geologiei regiunii. Această
cunoaştere, ilustrată de bibliografia geologică citată (toţi autorii germani,
maghiari şi români care au studiat regiunea), este evidentă în oricare din
descrierile făcute. Iată, bunăoară, ce afirmă Orghidan despre „depresiunile
intracarpatice din regiunea Braşovului”: „Trecutul lor e destul de complicat.
Ca să-l putem descifra ne folosim în primul rând de secţiunile naturale,
deschise în materialul de umplutură, precum şi de sondagiile făcute în diferite
puncte ale câmpiei. Pe baza acestora s-a putut constata, că cele mai vechi
depozite ce se găsesc în partea de nord a depresiunilor, în bazinul Baraolt,
sunt de vârstă meoţiană, deci formarea bazinurilor în această parte, coincide
cu începutul pliocenului” (Orghidan, 1933 c, p. 418). Sau, despre defileul de
la Racoş: „Pe dreapta se văd semne de prăbuşire a bancurilor de calcar, ce se
ivesc albe din învelişul verde al pădurei. Zona aceasta mai lărgită,
corespunzătoare şisturilor de Werfen, e închisă în faţă de un prag înalt de
calcar titonic. … Acest din urmă bloc de calcar e răzimat pe un soclu de
porfir” (Orghidan, 1929 c, p. 240).

 

Există ipoteze
avansate de Orghidan care nu au fost confirmate, iar unele afirmaţii nu au
rezistat probei timpului, dar o mare parte din cercetările publicate rămân
valabile. Deşi geomorfologia actuală nu a abandonat problemele abordate de cercetători
în primele decenii ale secolului trecut, priorităţile s-au schimbat. Încă din a
doua jumătate a secolului trecut pe primul plan au trecut alte teme, mai ales
cele de interes practic imediat (procesele de modelare actuală, riscurile
geomorfologice şi altele). Dar niciodată nu se vor putea realiza analize
temeinice ale dinamicii actuale a reliefului şi, în general, a mediului
geografic, şi nici prognoze ale evoluţiei fenomenelor, fără înţelegerea
trecutului peisajului sau al regiunii avute în vedere. De aici şi actualitatea
cercetărilor geografice întreprinse de Nicolae Orghidan în primele decenii ale
secolului al XX-lea.

articl publicat prin amabilitatea Muzeului „Casa Muresenilor” din Brasov si cu acordul redactiei revistei tara Barsei

---