ROMÂNII ÎN UNELE MANUALE MAGHIARE DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

După cum s-a constatat de către cercetătorii imagologi,
manualele şi cărţile de istorie şi geografie conţin referinţe concludente pentru
ceea ce înseamnă construirea unei imagini a alterităţii. Românii au fost
tangenţial subiect al acestui tip de sursă documentară, lucru pe care îl vom
ilustra în cele ce urmează. Totuşi, acest gen de vectori ai imaginilor despre
români aveau un impact foarte mare, răspândirea informaţiei fiind una de mase.

În anul 1860 era editat un manual de istorie a
Transilvaniei, sub semnătura lui Matusik János[1].
În mai multe capitole ale cărţii, Matusik face referinţe la români. Vorbind
însă de diversele popoare care au trecut prin Ardeal, autorul practic îi ignoră
complet pe români: „Diversele popoare ale Ardealului. Cu ocazia diverselor
migraţii, au luat în stăpânire ţara diverse popoare, de aceea diferite au fost
şi popoarele Ardealului. Sciţii, care se pare că s-au aşezat primii aici, apoi
alţii care au stat mai mult sau mai puţin aici, dacii, romanii, goţii, hunii,
gepizii, longobarzii, avarii, şi la sfârşit au ajuns aici şi maghiarii”[2].
Cu toate acestea, când se referă la etimologia numelui provinciei şi la diferitele
forme ale acestei denumiri, apare şi varianta „valahă: Ardjál”. Urmează apoi
cunoscutele teze ale lui Hunfalvi Pál: „Urmaşii romanilor, amestecaţi cu
autohtonii daci, se vede că au fost strămoşii poporului valah (rumun, român),
până când, dintre toţi, după alte păreri s-au transformat în ulachii (vlahi?),
care în timpul împăratului Zeno (Zenovie?) au atacat împreună cu bulgarii
Imperiul (Roman) de Răsărit”[3].
Probabil din dorinţa de a reaminti care este rasa superioară, iată cum este
relatat celebrul moment al luptelor pentru ocuparea Transilvaniei de către
maghiari: „Tuhutum s-a întâlnit la apa Almaşului şi s-a confruntat în anul 892
cu puternicul principe Gelou, şi marea bătălie s-a încheiat cu victoria
maghiarilor, în timpul refugiului, Gelou a fost ucis lângă apa Poarta. La
aflarea veştilor despre înfrângerea şi moartea principelui lor, poporul valah a
depus armele, şi-a arătat dorinţa de pace celor mai puternici, şi-a trimis
solia principelui Tuhutum, căruia i-a şi încredinţat dreptul, pentru a-i cinsti
vitejia, să îi închine pe ei şi familiile lor marelui Arpad”[4].
Pentru echilibrare, în finalul manualului, vorbind practic de istoria
provinciei contemporane autorului, apare o referire la evoluţiile
instituţionale ale Bisericii greco-catolice, fără a menţiona însă apartenenţa
etnică a credincioşilor ei: „Abia şi-a încheiat glorioasa călătorie (a lui
Franz Jozef din 1852 – n.n.), că din nou a făcut înălţatul principe o mare
faptă în anul 1853, când – în înţelegere cu papa – a ridicat episcopia greco-catolică
de la Făgăraş la rang de mitropolie de Făgăraş-Alba Iulia, şi a întemeiat o
nouă episcopie greco-catolică la Gherla”[5].

Lucrarea de
demografie a lui Fényes Elek[6]
din anul 1867[7]
dezvăluie un amplu portret al românilor, situaţi imediat după maghiari în
cadrul lucrării: „Românii. Românii, sau valahii, sunt urmaşii amestecaţi cu
maghiarii şi slavii ai coloniştilor romani aşezaţi în Dacia de Traian. Acum
locuiesc în părţile estice şi sud-estice ale Imperiului Maghiar, şi sunt cei
mai numeroşi după maghiari. Originea lor este cel mai bine sugerată de limba
lor, pentru că dintre toate fiicele limbii latine a rămas cea mai fidelă
strămoaşei lor. Este adevărat şi aceea că între timp frumoasele litere
latineşti le-au schimbat literele chirilice; dar că înainte de 1439 au folosit
literele latineşti o arată tot felul de scrieri daco-romane descoperite ici şi
colo; oarecum şi istoria lor, care arată cu tristeţe, cum au luat principatele
valahe sub conducerea episcopilor greci literele chirilice, şi în slăvirea numelui
Domnului limba rusă, temându-se ierarhii lor de subordonarea faţă de Roma. În
limba valahă este multă blândeţe; cântecele lor populare sună foarte bine şi
sunt foarte triste. În general românii sunt un popor frumos şi puternic; e
păcat că din cauza sărăciei le cam lipsesc şcolile, până acum neridicându-se
proprietari cunoscuţi. Poporul român a fost până acum în mare parte în starea
iobăgiei, nu este de mirare că şi acum sunt destul de lipsiţi de încredere, în
stare liniştită, slabă şi fără cuvinte; în preajma pălincii este gălăgios şi
sălbatic. Modul de viaţă este simplu, fac pâine din făină de mălai, la fel şi
prăjituri, şi lângă acestea o mică varză, ceapă roşie, usturoi cu oţet, şi se
satură şi cu păsat. Iubesc foarte tare păstoritul. Printre meşteşuguri amintim
cositoritul, morăritul, şi tâmplăria, pe care le fac cu hărnicie, alte
meşteşuguri nu prea iubesc. Chipul le este bine alcătuit rotund, părul le este
castaniu, ochii mici, sprâncenele tari; femeile sunt frumoase când sunt tinere,
şi locuiesc îndeosebi în zona Covasnei. Religia le este în majoritate ortodoxă,
de aşa natură, în Ungaria o treime sunt greco-catolici şi în Ardeal o jumătate,
iar în Ungaria 2 treimi sunt ortodocşi, iar în Ardeal cealaltă jumătate; nu
sunt protestanţi printre ei, iar biserici romano-catolice au doar două, la
Bulci (în comitatul Crasnei) şi la Slatina, în Banatul românesc”[8].

Un manual de geografie din anul 1870, aparţinând lui Maár Péter Pál[9], surprinde prin puţinătatea informaţiilor despre români, totuşi
informaţia fiind corectă şi obiectivă: „Numărul valahilor poate fi estimat la 2 milioane.
Patria lor este dincolo de Piatra Craivii şi în comitatele din jurul Pietrei
Craivii  precum şi în districtele
militare”[10].

Într-un manual
de istoria Ungariei de la 1883[11],
Dierner Endre [12]
face o trecere în revistă a trecutului Transilvaniei: „Pe daci, care aproape
secţionaseră Imperiul Roman cu graniţele teritoriilor lor, Împăratul Traian i-a
înfrânt. Acesta a construit un pod de piatră peste Dunăre, şi-a trecut trupele
peste acesta şi l-a înfrânt pe regele dac Decebal, i-a distrus capitala
Zarmizegetusa (Orăştie, Comitatul Hunedoarei), şi teritoriul l-a alipit
imperiului roman în anul 106 după Christos. Mai apoi a colonizat locul cu
soldaţi, şi a început să exploateze bogatele mine de aici”[13].
Trecând la evenimentele Evului Mediu, iată cum descrie imparţial conflictul
dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab I-ul: „Carol, pentru ca să distragă
atenţia poporului de la faptele sale nemiloase, a început chiar în acel an un
război împotriva voievodului Bazarad (sic) al Munteniei. Bazarad a vrut să facă
pace, şi a făcut cadou 7000 de mărci de argint. Dar Carol a respins darul cu
aroganţă; valahii revoltaţi i-au surprins într-o trecătoare, şi i-au ucis
aruncând bolovani de pe creste pe frumoşii cavaleri, şi chiar şi regele aşa s-a
salvat, schimbându-şi hainele cu Szécsy Dezsö care s-a sacrificat în locul lui.
Decembrie 10-13”[14].
Trecând direct la evenimentele Revoluţiei de la 1848, deşi nu sunt descrise
conflictele dintre români şi maghiari, vorbind de campania lui Bem, din 1849,
este strecurată discret o acuză la adresa românilor: „Puchner (sfătuit de
episcopul Şaguna) a chemat ajutor rusesc în Ardeal, dar nici acela nu a fost de
folos”[15].

Manualul de geografie politică redactat de Márki Sándor la 1887 nu
mai surprinde prin reluarea clişeelor despre români acreditate de istoricii şi
etnografii maghiari din categoria lui Hunfalvi: „Românii. În mai multe valuri
s-au aşezat mulţimi de români, sau valahi, pe pământul estic al ţării, unde în
câteva districte (Bistriţa-Năsăud, Făgăraş şi Hunedoara) sunt aproape numai
locuitori români. Mergând la est de Tisa, se află în comitate din vecinătatea
României mase compacte de secui şi saşi. Strămoşii lor au capitulat, şi au
depus armele în timpul principelui Gyalu (Gelu?), care şi-a luat numele de la
denumirea valahă de deal; unii specialişti spun că au venit din dreapta
Dunării, după aşezarea maghiarilor, ca popor de păstori. Atât este sigur, că în
trecut în Ardeal doar maghiarii, secuii şi saşii s-au numit naţiuni, şi doar
despre aceştia vorbesc legile ţării; în vreme ce valahii s-au ocupat vreme de
secole doar de păstorit. Pe de altă parte din Ardeal au pornit cei mai numeroşi
oameni de cultură români. Limba lor se trage de la romani, precum cea a
italienilor, francezilor şi spaniolilor, şi dintre toţi doar ei s-au numit
români”[16].

Într-o lucrare dedicată istoriei ungare, scrisă de Ballagi Károly şi Nagy
László la 1888, aflăm, la capitolul Locuitorii de acum ai Ardealului,
următoarele: „Ardealul cel plin de păduri, dealuri şi munţi, este o ţară aşa de
binecuvântată, încât natura a înzestrat-o aproape cu orice. Locuitorii de acum:
maghiari, secui, saşi, valahi. În afară de aceştia mai sunt: armeni, greci,
ruşi, bulgari, evrei şi ţigani”[17].
Atragem atenţia asupra nuanţei „locuitorii de acum”, care lasă lectorului
posibilitatea interpretării informaţiei în mod personal.

Fără a avea
pretenţia de a fi acoperit, cu privire la români, toată plaja manualelor
şcolare maghiare din perioada post-paşoptistă, putem totuşi remarca interesul
autorilor din epocă faţă de poziţia românilor în economia vieţii publice a
Imperiului Austriac, respectiv, Austro-Ungar.

Romanians as seen into some
Hungarian Textbooks

during the Second Half of the 19^th
Century

Abstract

            It is well known
that the textbooks, especially those of History and Geography, were excellent
vectors for building images about „the other one”. As far as Hungarian
educational books from the second half of the 19^th century are
concerned, there was a characteristic in building Romanians’ image by
transforming the History into a weapon for ideological wars, and more, History
was used to sustain state political policies.

In our study we quote
statements made by several Hungarian authors, such as Matusik János, Fényes
Elek, Maár Péter Pál, Dierner Endre, Márki Sándor, Ballagi Károly and Nagy
László.

In his History textbook
from 1860, Matusik János first ignores the presence of Romanians in the early
Middle Age, than he admits that they were the successors of Dacians and Romans.
Anyway, Romanians capitulated when Hungarians won the battle against the duke
Gelu at the Hungarians’ arrival into the Pannonian Basin.

In 1867 Fényes Elek, in his demographic
textbook, makes a brief presentation of the Romanians. They are the successors
of the Romans, but mixed with Hungarian and Slave people. They have poor
education (because of the lack of schools), but they have nice popular habits.
Women are beautiful, but they have a hard life.

The Maár Péter Pál’s
Geography textbook of 1870 admitted that the Romanians were about 2,000,000
people, and they were mainly located around the Occidental Carpathians.

Dierner Endre, in his
Hungary history textbook from 1883 presented briefly the circumstances of
Romans and Dacians wars, as the beginnings of the Transylvania’s populations,
then described the war between Carol Robert d’Anjou and Romanian warlord
Basarab, when Romanians won the battle of Posada in 1330. Dierner also repeated
a famous accusation regarding Şaguna
Bishop, which was suspected of inviting Russian army against the 1848 Hungarian
Revolution.  In 1887 Márki Sándor
copied/imitated, in his political geography textbook the theories of the
historian Hunfalvi Pál, famous in 19^th century for his alegations
against the historical rights claimed by Romanians. These
hypothesis/speculations denied the foundation of the Romanian people inside the
Carpathian Basin, in Transylvania (instead of southern parts of todays
Romania).

In 1888, Ballagi Károly and Nagy László wrote in their History
textbook that nowadays the inhabitants of Transylvania are the Germans
(Transylvania Saxons), Hungarians and Romanians. The reader of these authors
may suspect that in the past, the inhabitants were, for sure, other people than
those mentioned further.

autor: Valer Rus

articol publicat prin amabilitatea Muzeului „Casa Muresenilor” din Brasov si cu acordul redactiei revistei Tara Barsei