SPAŢIUL ANTROPOLOGIC. APARENŢE URBANE

Aşa cum o mască preia însuşirile topografice ale obiectului voalat (un soi de
mimetism distorsionat), pielea se muleaza pe înlănţuirea de muşchi şi oase, dar
nu acest ansamblu ea îl voaleaza, ci esenţa lui. Dar masca este un dublu determinant: ceea ce ascunde şi
ceea ce oferă. Din această perspectivă, relaţia om-oraş are câteva niveluri de
înţeles: a) om (esenţă) şi spaţiul propriu; b) om (esenţă) şi spaţiul public;
c) om (esenţă) şi spaţiul străinului; d) om (aparenţă) şi spaţiul public; e) om
(aparenţă) şi spaţiul străinului. În sens invers, oraş-om, spaţiile devin
heterotopii şi/sau non-locuri.

Nu îmi propun în lucrarea de faţă să discut fiecare
raport, ci să încerc să aşez o bază pentru această discuţie, sa definesc,
punându-mi întrebări, ideile de lucru.

PIELEA

“Prima limită care face cu putinţă existenţa libertăţii
este însuşi faptul de a fi.”[1]

Etnicitatea pielii: origine – identitate – rasă

“Origine înseamnă […] acel ceva prin care şi de la care
pornind, un lucru este ceea ce este şi este aşa cum este. Numim ceea ce este
ceva , în felul în care este, esenţă a sa.”[2]

Primul element de identificare, absolut prin a fi întâia
barieră a privirii către o persoană, este pielea – reprezentarea materială
vizibilă. Înainte de a şti numele, sexul, originea sau naţia, cunoşti culoarea
pielii. Cunoşti natura, recunoşti silueta. Prima haină pe care o purtăm, pielea
este patrimoniul sfânt al originii noastre sacre. “şi Domnul Dumnezeu a zis:
«Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi
poruncisem să nu mănânci?» […] Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei
lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele.”[3]

Cei doi sunt izgoniţi din Grădina Edenului, loc în care
află pentru prima dată ideea de a fi gol, a fi fără sens şi, ruşinaţi, se
acoperă cu frunze de smochin[4] pentru a fi îmbrăcaţi
mai târziu de însăsi Dumnezeu cu haine pe care le purtăm şi acum.

Sunt hainele prin care ne (re)cunoaştem, ne dăm nume, ne creăm identităţi – topografii
dinamice ale esenţei noastre, “hotare care ne conferă existenţă”[5]; în acelaşi timp, pergament al simbolurilor sociale: în
călătoriile sale etnografice, Levi-Strauss intră in contact cu băştinaşii din
regiunile de sud ale Braziliei, populaţie ‘de-primitivizată’ forţat, loc unde
recunoaşterea maturităţii este atestată în continuare prin tatuări.

Rasa ar putea fi, atunci, o simplă manifestare a istoriei si
geografiei. Diferenţele etnice iau naştere odată cu migrarea omului din Africa
spre Europa. Generaţiile schimbate “sunt oameni care posedă un mănunchi de
caractere ereditare selectate sub acţiunea mediului.”[6]. De aceea, istoric şi geografic, pielea este una dintre
proiecţiile cele mai teribile ale urii. Faptul de a fi diferit, chiar daca
numai prin culoarea pielii, induce distanţări socilale radicale sub pretextul
protejării  (individualizării) identităţii.
În societatea modernă, asistăm la
forme de diferenţiere, de ierarhizare şi de respingere culturală şi nu antropologică.
(în sec. 18 antropologii se împart în monogenişti şi poligenişti, dezbătând
provienenţa Adamică; cercetările vor releva o istorie a omului de câteva mii de
ori mai îndelungată decât cea biblică)[7]. Este mediul urban cel care oferă o altă structură care face
posibilă viaţa multietnică sau omul s-a schimbat?

Masca

Maştile sunt acelea care mijlocesc orice relaţie dintre
sine şi exterior, un mecanism de comunicare – un cod, un concept.

în pseudo-căutările noastre identitare, masca devine
intervalul dintre esenţă noastră şi aşteptările societăţii de la noi. Masca
este ustensilul imaterial. Chiar
daca nu este imediat tangibilă, interpretarea rolului e echivalentă emulării
măştii pe ideea jocului. In extenso,
masca, chiar dacă apare conceptual, ca atribut artistic, stabileşte un teren comun
cu cel al societăţii, “mijloceşte un raport cu aceasta”[8], precum perechea de încălţări ţărăneşti cu pământul din
tabloul lui Van Gogh[9].

Spre deosebire de camuflaj, masca este sinceră. Masca nu
minte, ci se afirmă pe ea însăşi. Masca nu disimuleaza identităţi, ci le
radiază. Când o porţi, nu te ascunzi în lume, printre alte măşti, dar îţi uiţi
identitatea şi devii parte a grupului care poartă aceeaşi mască. Uniformele
militarilor anti-terorism sunt astfel de măşti.
îmbracat în soldat, îţi pierzi
statutul personal, nu mai eşti civil, eşti parte dintr-o o forţă armată. Tu, unul, nu contezi, nu diferi cu nimic faţă de
cel de lângă tine. Masca aboleşte orice fel de îndoieli asupra identităţii.
Ceea ce face ca purtatul ei sa
fie un act asumat indiferent de voinţa
purtătorului (în filmul regizorului Pedro Almodovar, La piel que habito,
tânărul transformat prin operaţii succesive în femeie îşi acceptă noua piele
seducându-şi doctorul temnicer pentru a se răzbuna).

Hephaistos[10] este exemplul aparenţei diferite de esenţă, înfăţişarea
diferită de suflet, pielea care ia altă formă decât înlăuntrul. Dar pielea
insăşi e determiată de două aparenţe şi nu poate avea o esenţă proprie,
separată de om. Aparenţa superficială este cea a preconcepţiilor, a privirii
frugale şi generale unde analiza cantitativă explică conţinutul. Aparenţa
sensibilă e determinată de stimuli; e modul în care manifestări ale esenţei
(râs, plâns, mânie, candoare) sunt surprinse în structura pielii expunând-o.

Posibilitatea egalităţii perechii aparenţă-esenţă invocă
dedublarea esenţei în aparenţă şi dizolvarea acesteia din urmă,  lucru imposibil din moment ce tocmai aceasta
e interfaţa de comunicare vizuală cu exteriorul. în fapt, e încercarea de retrasare (resetare) a unui hotar pe
care Gabriel Liiceanu îl consideră imuabil, adăpostit în fondul intim. El spune
că “un lucru este prin identitatea pe
care i-o oferă propriul hotar; căci datorită acestuia el este acest lucru
inconfundabil, şi nu altul.” Prin urmare, nu putem depăşi condiţia propriei
noastre limite fizice pentru că tocmai această limită ne trasează pe noi ca
indivizi, ne aşează pe pământ în această formă. Hotarul, în acest caz, este corpul.

Dacă esenţa nu poate fi atinsă şi, deci, nici prezentarea
ei prin aparenţă, eul nu poate fi transmis pur. Ne propunem atunci ascunderea
definitivă a esenţei?

Scut – Haină

Hotarul (pielea) are două limite: interioară (esenţa –
din înăuntru în afară – limita tare) şi exterioară (vagul – din afară înăuntru
– limită moale). Intimitatea si publicul.

În oraş folosim haina: ne recunoaştem, ne afirmăm, ne
ascundem. Ne recunoaştem pentru că purtăm aceleaşi uniforme (şcolare,
militare…), ne afirmăm pentru că purtăm ceva diferit de restul şi vrem să se
observe, ne ascundem pt. că nu vrem să fim văzuţi. Haina este şi mască şi
camuflaj.

Camuflaj

Camuflajul e o stare de reinterpretare şi/sau
reformulare. La fel ca atunci când interacţionezi cu mediul şi te laşi schimbat
de acesta, aşa cum chiar tu îl schimbi pe el, camuflarea se extinde peste
sensul militar, tactic. “[…] prin
schimb şi multiplicare(relaţionare şi semantică) lucrurile devin în cele din
urmă – sau pot deveni – alte lucruri în acelaşi timp”[11]

Camuflaj este, atunci, o acţiune neinvadativă, ci
interogatoare a peisajului, a mediului, în care terenul supus negocierilor este
obiectul-legătură, văzutul (cel văzut).
Enric Ruiz-Geli spune[12] că “procesul
camuflajului, dus la extrem, va face arhitectura (persoana) invizibilă”. Camuflajul, cea de-a doua
piele a conţinutului, se limitează la un schimb formal de informaţii cu
peisajul, transformarea se face prin mascare, un mimetism superficial.

Camuflaj este văzut, din nou, ca un proces de schimb cu
natura al materiei şi formei. Dar natura este schimbatoare, evolutivă, prin
urmare, şi camuflajul se metamorfozează. Aparent ideal, acestui cuplu îi
lipseşte totuşi o determinare constantă. Ce se întâmplă atunci când oscilaţiile
sunt atât de mari între mediu şi obiect, încât rata de răspuns a camuflajului
este prea mică? Există un opus al camuflajului; un denunţator de imagine?

Probabil că da, dar super-apariţia declină ce este în
jur, nu mai are nevoie de fundal, se autoproiectează.

Camuflajul uman pendulează între anonimat şi travesti. “Logica camuflajului este tocmai de a te
pierde pe tine temoprar, pentru a conserva un sens al individualităţii”, spune
Neil Leach[13]. Cum estompezi limitele temporar pentru ca, mai apoi, să
le reactivezi? Camuflajul ideal e temporal şi permanent insuficient, iar azi
tehnologic-secvenţial. Deci dinamic?

„Tehnologia
comună exclude orice etanşeitate dintre public şi privat.” [14] Cu cât cedăm mai mult cu atât ne expunem mai mult. Cedăm
din noi, din ipseitatea noastră, din straturile intermediare, din intimitate.
Devenim unici, deci depistabili şi vulnerabili din cauza numerelor, codurilor,
parolelor sau alte PIN-uri si PUK-uri. Paradoxal, singurul loc în care (te)
poţi ascunde este chiar spaţiul public, adică ‘la vedere’, ceea ce înseamnă că
pentru a avea acces la ele, din nou, iteram poziţionarea limitelor dintre
public şi privat, diluându-le.

STRĂINUL

Străinul este cel care pune prima întrebare sau cel cărui
îi este adresată prima întrebare. Şi, binenţeles, dacă acest dialog este
iniţiat, atunci el trebuie să cunoască limba. Limba este caracteristică sau
diferenţă primară, condiţia prin care străinul este străin. Derrida[15] se întreabă în ce măsura străinul mai este străin dacă
acesta cunoşte limba (codul, palierul de comunicare). însă, indiferent de aceasta, străinul trebuie să respecte
regulile, regulile casei. Străinul are această datorie, iar comportamentul
nepotrivit îi va fi reporşat.

Important în acest moment este diferenţa pe care Derrida
o face între străin şi “cu totul străin”, acesta din urmă este un anonim.
Despre el nu ştim nimic şi numai faţă de el putem manifesta ospitalitatea pură,
necondiţionată, total deschisă spre acest anonim. Străinul obişnuit posedă un
nume, o familie, un statut social.

Dar, înainte de aceasta, trebuie aflat cine (ne) sunt
străinii, iar interogaţia însăşi evocă dorinţa şi, deci, prima manifestare a
ospitalităţii. Dacă tu întrebi primul, înseamnă că tu deţii “ puterea asupra oaspetelui, asupra ipseităţii
lui”. Iar dacă vrei să te aperi de acesta, nu îţi manifesti curiozitatea.
Poţi ‘deveni’ xenofob pentru a-ţi apăra familia, sau chiar proteja propria-ţi
ospitalitate, casa – “propriul cămin care
ţi-a făcut posibilă ospitalitatea”, iar aşa se dezvăluie finititudinea
puterii. Ospitalitatea pentru a filtra, pentru a alege invitaţii.

Revenind la străin, Derrida îl prezintă, după “Legile ospitalitaţii”, ca pe un
eliberator. Stăpânul casei este cel care aşteaptă “cu înfrigurare” pe străin şi nu zice ‘vino’, ci ‘intră’, “ Nu către mine, ci în mine!”, ca şi cum
străinul deţine cheile, e cel care controlează, eliberează şi o face pentru a “descătuşa puterea ospitalităţii”,
legând o (inter)dependenţă, pentru că stăpânul casei nu poate fi ospitalier
fără existenţa elementului care face ca ospitalitatea să poată avea loc:
străinul. Dar nici el, deşi puternic, nu poate fi neospitalier faţă de gazdă (“Legile ospitalitaţii”), acesta devine
ostaticul propriei ospitalităţi atunci când invită,
transeferând puterea străinului. “Gazda
ajunge în puterea oaspetelui său. Oaspetele devine gazda gazdei”.

LIMITA
– LIBERTATE – HOTAR – LOCUIRE

în discursul său despre limită, Liiceanu atestă libertatea
ca manifest al “atitudinii faţă de
hotarele primite”. în ceea ce
priveşte gradele de intimitate sau gradele de incursiune publică, Hundertwasser
setează aceste cinci limite pe paliere de conexiune ale învelişurilor. Cele
cinci piei sunt epiderma, hainele, casa, identitatea (mediul social), pământul
(mediul, social ecologia, omenirea).  Un
strat se subordonează anteriorului: pielea de haine, hainele de casa, casa de
lume, toate se relaţionează. Ordine. Cosmos. Limitele ne dau măsura lucrului.
Trebuie să îţi accepţi pielea pentru a trece la următorul determinant.

Locuirea nu înseamnă numai casă aşa cum a cunoaşte nu
înseamnă numai a vedea. Locuirea se petrece în oraş, face parte din el. Deci ar
fi normal să zicem că locuim şi oraşul. Deşi sunt niveluri diferite ale
conceptului de locuire, casa şi oraşul nu sunt opozabile, ci atribute
interdependete ale locuirii. Locuinţa este o limită. Mai mult decât o
delimitare, ea stabileşte hotarele unei intimităţi, poate cea mai mare
întindere de pseudo-intimitate de care dispunem. Suntem conditionaţi de acest
„înăuntru” pentru a putea accesa „afară-ul”, iar „afară” există, tocmai pentru
că avem un „înăuntru”.

Multiplele valenţe pe care locuirea le poate avea s-ar
distribui logic în două categorii: Locuri
şi Non-locuri (heterotopii). Deşi am
ales sa le aşez în aceeaşi categorie, non-locurile şi heterotopiile se
diferenţiază printr-un atribut liminal: constrângerea. De aceea, aeroportul va
fi un non-loc, iar închisoarea o heterotopie.

Foucault descrie cinci principii care guvernează heterotopiile şi două categorii (de criză şi de
deviaţie). Din cele cinci principii enumar câteva: Principiul trei:
“Heterotopia are puterea de a juxtapune într-un singur loc mai multe spatii,
mai multe amplasamente care, în ele însele, sînt incompatibile.” Principiul
cinci: “Heterotopiile presupun întodeauna un sistem de deschidere şi închidere
care în acelaşi timp izolează  şi le face
penetrabile.”

Diferenţa majoră dintre
loc şi non-loc nu constă neapărat în faptul că primul e relaţional si
istoric, iar cel de-al doilea nu, ci în faptul că non-locurile continuă
relaţiile şi identităţile “locului antropologic”, în forme mult atrofiate, de
larg consum. (Samuel Collins)

Cu aceste determinări noi, oamenii, locuim. Împreună.