BUCURESTII VÃZUTI DE CÃLÃTORII STRÃINI

Istoria cetãtii de scaun a Bucureştilor a oglindit, în linii mari, însãsi istoria tãrii. Aşezat ca si tara la răscrucea drumurilor, oraşul legendarului Bucur a vieţuit cu o adevărata îndârjire.

Fãrã sã fie apãrat de coama unor înãltimi ridicate ca stavile de nepătruns în fata năvălirilor, fãrã sã fie scăldat de apa unor fluvii celebre, oraşul poate fi gândit mai presus de toate ca un adevărat simbol.

Oamenii cetãtii, asemenea tuturor locuitorilor din aceastã tarã, au iubit nu numai agoniseala lor, ci însuşi pământul pe care Cetatea lor, cetatea cea mare a tãrii s-a ridicat. Supravieţuirea ei în timp a însemnat supravieţuirea locuitorilor si a tãrii.

Coborând treptele timpului, vestigiile arheologice mărturisesc despre aşezarea străveche- din epoca bronzului- de cea din epoca fierului, a geţilor. Existe urme din secolele convieţuirii populaţiei protoromânesti cu migratorii. Din secolele XIII-XIV apare chiar Cetatea sau oraşul ce va purta numele legendarului Bucur.

Vechile comunitãti sãtesti de prin pârtile locului ajung, cu trecerea anilor, important vad comercial pe drumurile străbătute atunci de caravanele de negustori dinspre Dunăre spre Brasov sau Sibiu si invers.

Aşezarea cetãtii aici, în zonele înconjurate de „străbunele păduri”, a putut fi favorizatà tocmai de poziţia feritã, protejatà de atacurile migratorilor sau năvălitorilor ce înaintau fie dinspre câmpia întinsa a Bărăganului fie de peste Dunăre.

În desemnarea cetãtii lui Bucur ca centru politic al Tãrii Româneşti a cântărit greu si stabilirea aici a scaunului domnesc/ a Curţii domneşti de către Vlad Tepes. Aceastã decizie a fost întărita de continuarea acestui act politic în timpul lui Radu cel Frumos, care prefera apropierea de graniţa cu Imperiul otoman retragerii în zona mai „sigurã” de la Târgoviste.

Începând din secolul al XVI-lea cetatea Bucureştilor se impune si ca un centru cultural important. Fenomenul este legat de aşezarea aici a unor centre de iradiere a culturii aflate evident sub patronajul domnesc.

Sfârşitul secolului al XVII-lea si  începutul secolului al XVIII-lea marchează o etapã de prosperitate a oraşului Bucureşti. Pe lângă importanta sa din punct de vedere politic, fiind principalul scaun al domniei, Bucureştii au cunoscut si o nestăvilita înflorire economicã si culturalã. Noile clădiri, întinderea oraşului crescând prin apariţia noilor mahalale, înflorirea vieţii economice, apariţia unor noi hanuri- ca locuri de popas-, prezenta tot mai numeroasã a negustorilor si cãlãtorilor străini, rostul cel nou al tiparniţelor si şcolilor, toate acestea dovedesc înnoirea profundã si de duratã a cetãtii de scaun a Tãrii Româneşti.

O imagine concludentã a Cetãtii Bucureştilor în veacul al XVIII-lea ne-o dau mărturiile consemnate de cãlãtorii străini, care au trecut mânaţi de rosturi proprii pe meleagurile noastre si au cunoscut ceva din viata oraşului în vremea peregrinărilor lor.

Relatările càlãtorilor străini nu sunt numai  o înşiruire de imagini, tablouri si viziuni sugestive dar si o inegalabil de autenticã sursã de informaţii pentru orice cercetător.

Impresiile acestor cãlãtori, cu atât mai  mult cu cât ele aparţin unor martori obiectivi, direcţi, ai evenimentelor, au valoarea unor veritabile „documente de epocã”, ce cuprind preţioase instantanee privind viata socialã, politicã, administrativã, cotidianã, aspectul oraşului si al curţii domneşti dar si informaţii privind mentalitàtile vremii, obiceiurile si tradiţiile.

O categorie aparte a cãlãtorilor străini a fost constituitã de cei prezenţi în Tãrile Române din interese comerciale cum era cazul pentru Edmond Chishull, Claude Flachart si contele ungur Festetics.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu descreşterea puterii otomane, numărul cãlãtorilor va spoirii considerabil. Are loc o modificarea esenţiala de opticã în felul de a privi si înţelege  realitãtile româneşti indiferent de formaţia spiritualã, profesiunea, sfera de preocupări, personalitatea cãlãtorilor.

Interesul cãlãtorilor străini este acum dovedit de impresiile favorabile asupra pitorescului locurilor, de farmecul naturii româneşti, de specificul florei si faunei acestor ţinuturi. Aşa a fost interesul manifestat de Lazarro Spallenzini pentru Tara Româneasca, stârnit de observaţiile stiintifice pe care le realizează, aplecându-se asupra plantelor si structurilor geologice.

O altà categorie de vizitatori, interesaţi în diferitele aspecte ale vieţii materiale, care si-au găsit răgaz sã contemple si sã descrie înfãtisarea oraşelor, a fost aceia care era formatã din membrii misiunilor diplomatice, cum a fost cazul lordului William Paget, Lui Lady Craven, consulului Charles de Peysonnel sau a lui Christoph von Reimers.

Fatã de aceştia, grãbiti vizitatori, care ne-au privit mai mult din goana diligentelor, se detaseazã o altã categorie de cãlãtori, mai statornici, chemaţi pentru un timp mai îndelungat ca doctori, pedagogi, cărturari veniţi pe lângă familiile domneşti sau boiereşti. Între aceştia s-au numărat Anton Maria del Chiaro, Francisc Iosif Sulzer, Ştefan Raicevich.

În 1702 a trecut prin cetatea de scaun a Bucureştilor un cunoscut diplomat, lordul William Paget (1637-1713) ambasador britanic la Poartã, mijlocitorul păcii de la Karlowitz. Jurnalul de cãlãtorie cu însemnări zilnice al însoţitorului lordului Paget, Edmund Chishull, jurnalul unui epigrafist erudit cu studii clasice la Oxford, consemnează unele aspecte interesanta ale Bucurestilor începutului de veac XVIII:

„…Excelenta sa [Lordul Paget-n.n.] precedat de escortã îşi făcu intrarea în Bucureşti pe la ceasurile nouã. Fu dus la palatul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu de la poalele Dealului Mitropoliei…”

Într-una din seri cei doi englezi au făcut o plimbare „ la o mânăstire cam la o jumătate de ceas si care se numeşte în limba valahã Cotroceni…ca unea dintre cele mai frumoase din acest ţinut. Este aşezata pe malurile Dâmbovitei, pe lângă ea, sunt si vii si grădini, foarte îngrijite…”

Încheind însemnările sale privind Cetatea de scaun Edmond Chishull remarcã:

„Bucureştii sunt un oraş mare cu o înfãtisare originalã. Cele mai bune case sunt în preajma palatului domnitorului si sunt frumos acoperite cu şindrila. Sunt zidite din piatrã tare si au grădini foarte întinse, împrejmuite cu trunchiuri întregi de stejar aşezate cât se poate de aproape unul de altul. Străzile par a fi un pod nesfârşit de lung, fiind podite în întregime cu scânduri de stejar de o lungime de zece coti si de mai multe degete grosime. Acest fel de pavaj este foarte costisitor; el se poate vedea pe toate uliţele oraşului, pe o întindere de mai multe mile. Aspectul oraşului este pitoresc privit de departe, dat fiind casele boiereşti, palatul domnesc si marele număr de biserici si mânăstiri.” [1]

Asemenea însemnări contribuie cu prisosinţa la alcătuirea unei imagini foarte interesant despre trecutul văzut cu ochii unui străin. Este interesant de remarcat impresia foarte puternicã pe care i-a făcut-o sistemul folosit pentru „poditul’ uliţelor care era normal într-o tarã cu păduri bogate dar mai rar întâlnit în alte zone din Balcani sau Imperiul otoman- aici lemnul, mai ales cel de stejar era mai greu de obţinut pentru a fi risipit la poditul drumurilor.

De un deosebit interes pentru cunoaşterea trecutului Cetãtii de scaun sunt, de bunã seamã, si notatiile florentinului Anton Maria del Chiaro, secretar al Curţii domneşti si al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Dupã mazilirea acestuia a rămas secretar al curţii si în primii ani ai domniei primului domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat. Memoriile sale datează din perioada 1709-1718 odată cu plecarea sa la Venetia.

Memoriile sale sunt cuprinse în lucrarea „Istoria delle moderne rivoluzioni delle Valachia…” si reprezintă o sursã excelentã pentru surprinderea în detaliu a numeroase aspecte de culturã si civilizaţie caracteristice vieţii din Bucureştii secolelor XVII-XVIII.

„ Bucureştii sunt în prezent resedinta obişnuita  a domnului si oraşul cel mai frecventat. Sunt asezati într-un loc foarte jos si mocirlos si fãrã îndoialã impracticabil în caz de noroaie mari, dacã străzile n-ar fi acoperite cu bârne de stejar de la o margine la alta în formã de poduri. Casele principale din Tara Româneascã nu au împrejmuiri de zid ci un gard din stâlpi de stejar, groşi si rotunzi, înalţi de sase, şapte picioare si atât de bine strânşi între ei încât pot sà dureze treizeci până la patruzeci de ani…

Bucureştii au o formã aproape rotundã, circumferinţa este desigur foarte mare; cu toate acestea numărul locuitorilor nu corespunde mărimii locului, deoarece casele sunt aici rare si toate izolate, având fiecare curtea ei cu bucătărie si grajd separat, grãdinã cu pomi fructiferi, ceea ce prezintă o înfãtisare foarte veselã si plăcuta. Aceasta nu înseamnă totuşi cã nu depãseste cincizeci de mii de locuitori.

Fântâni nu sunt si putinele puţuri de apã au apa noroioasã si grea; aceasta lipsã de apã o suplineşte Dâmbovita a cărei apà este foarte uşoara si sănătoasa…

Douã hanuri frumoase si mari sunt demne de a fi vãzute în Bucureşti. Primul han poartã numele lui Şerban Vodă, întemeietorul sãu… al doilea se cheamã Sfântul Gheorghe, căci în mijlocul sãu este o foarte frumoasã bisericã în cinstea acestui sfânt mucenic…” [2]

Informaţiile furnizate de Anton Maria del Chiaro vin sã confirme importanta pe care sistemul de podire o avea în Bucureşti si cauzele folosirii sale. În acelaşi timp ele furnizează date interesante despre situaţia aproviozãnãrii cu apã a Capitalei la începutul veacului fanariot dar si despre o Dâmbovitã „cu apã dulce” si curatã pe care azi o putem numai imagina.

Jean Claude Flachart (1705-1775) originar din Lyon de meserie comerciant si artizan, ajuns iscusitã căpetenie a negustorilor Seraiului din Constantinopol, a poposit la curtea domnului Constantin Vodă Mavrocordat prin 1739-1740. Si el a notat o serie de impresii din resedinta scaunului domnesc al Tãrii Româneşti. El dã informaţii referitoare nu numai la poziţia si aspectul general al orasului ci si la activitatea negustorilor străini si la raporturilor lor cu autohtonii, la aspectul resedintelor boiereşti:

„ Este un oraş deschis, destul de mare aşezat pe un şes roditor de grâne si pãsuni, acoperit cu pomi….

Sunt destule biserici, fiecare stradã o are pe a ei;

S-a hotărât construirea unui bezestan – a unui han cu prăvălii zidite în piatrã- ce nu vor putea fi ocupate decât de negustori străini… Nici unul dintre aceşti negustori străini nu-si poate aşeza acolo resedinta lui…Dacà vrea sã se aşeze în oraş, mai marele breslei este însărcinat sã-l ajute a-si face locuinţa….

Cea mai mare parte din casele nobile de mâna a doua au mai multã înfãtisare si nu e nici una care sã nu fie atât de bine mobilatã…” [3]

 

 

 

Un alt cãlãtor străin este un peregrin, călugărul Serapion, de la mânăstirea Matrovinski, a poposit în Bucureşti prin 1749. El adauge noi informaţii despre viata comercialã a oraşului :

„ Am mers cu negustori în Muntenia si am ajuns în oraşul muntenesc Bucureşti, unde traiste voievodul. Acest oraş meritã sã fie amintit îndeosebi între celelalte oraşe, pentru frumuseţea lui. E mare, foarte plăcut. Acolo vin negustori de peste din Turcia, Bulgaria, Venetia, Rusia si alte tãri.” [4]

Datând de la mijlocul secolului al XVIII-lea sunt mărturiile unui cãlãtor si funcţionar turc, anonim, care a stat în Principate si a cunoscut întreaga perioadã de la moartea lui Constantin Brâncoveanu până în timpul lui Mihai Racovitã ajung secretar al arsenalului din Hotin. El a elaborat o lucrare de geografie în limba osmanã care a fost tradusà în 1890 de Lazăr Sãineanu într-un articol din revista lui Bogdan Petricei Haşdeu.

Însemnările sale sunt foarte interesante pentru perioada 1710-1742. Despre oraş el apreciază cã Bucureştii sunt asezati:

„ într-un şes  la malul unui râu care poartã numele românesc de Dâmbovita, e un oraş zidit cu biserici frumoase, bogate si cu case mãrete, locuite parte de necredincioşi (creştini) si o parte de turci. Are mahalale întinse, târguri bine zidite si douã bãi….

În mijlocul oraşului se aflã pe un deal o mânăstire asemenea unei cetãti înconjurate de ziduri si de unde se poate vedea întregul oraş. Bine zidite si bogat împodobite sunt mai cu seamã bisericile care au capiteluri aurite si în vârf cruci de diferite dimensiuni si forme, care se pot vedea la o postã depărtare…

Cârciumile sunt totdeauna deschise si mulţi arabi si turci s-au lepădat acolo de credinţa lor si au rămas în tarã.” [5]

Citind însemnările făcute de acest cãlãtor nu se poate sà nu remarcãm „ochii islamici” cu care vede oraşul remarcând numărul de bãi publice.

Prezenta unei  intense vieţi economice este sesizatã si de Charles de Peyssonel (1727-1790) consul al Frantei în Crimeea, mai apoi în Creta si Smirna. El a fost impresionat tocmai de numărul si forţa negustorilor care  treceau prin Bucureşti:

„Bucureşti este capitale Tãrii Româneşti si resedinta domnului. Este oraş mare si frumos, foarte populat; număra mai mult de o sutã douăzeci de mii de locuitori. Se găsesc foarte frumoase edificii publice si mai ales hanuri minunate ocupate de negustori bogaţi. Ei deţin tot felul de mărfuri din toate tarile comerciale.” [6]

prin tratatul de la Kucuk- Kainargi din anul 1774, prin ale cărui prevederi se estompează influenta  atât de apãsãtoare a monopolului otoman asupra comerţului românesc, se face simţit un suflu nou în întregul complex al vieţii economice din Principate si din relaţiile lor cu restul tãrilor europene. Aceastã intensificare a legăturilor economice a determinat ulterior preluarea unor elemente de mentalitate, obiceiuri occidentale, pătrunderea cãrtilor noi si chiar impunerea treptatã ca limbã de culturã si civilizaţie a altor limbi decât greaca, franceza si italiana.

La 1774, Alexandru Vodă Ipsilanti îl aduce pe Linardi Panzini la Bucureşti pentru a elabora în tara Româneascã o legislaţie si chiar o scoală de drept. El a funcţionat si ca profesor de limba italiana a beizadelelor domneşti. Din corespondenta sa cu abatele P. Deodato Marone informaţiile despre Bucureşti nu lipsesc, chiar o descriere a oraşului dar si a mentalitãtilor în epocã:

Oraşul este întins într-un  şes, pe râul Dâmbovita care-l împarte în douã. Afarã de un cartier unde sunt adunaţi toţi negustorii si care e clădit nemteste, tot restul are înfãtisare de sat, casele sunt răspândite ici acolo, fiecare având grãdinita sa. Uliţele sunt podite cu lemn, lucru pentru mine nou si curios. Oraşul este destul de populat. El număra şapte mii de case si aproape douăzeci de mii de locuitori, printre care valahi, greci, bulgari si alţii… Boierii de la curte vorbesc italiana sau franceza cu străinii, între ei vorbesc întotdeauna greceşte.” [7]

Pentru perioada 1780-1785 avem ştiri despre situaţia geograficã, organizarea administrativã si bisericeascã, viata economicã a Principatelor oferite de Hugas Ingigean (1758-1843), învãtat armean, istoric si geograf ce a lăsat o descriere a oraşului Bucureşti. Informaţiile sale sunt detaliate si bine redactate, având claritatea unei scrieri cu caracter stiintific:

Bucureşti este capitala Valahiei, are formã rotundã si se gãseste pe malurile Dâmbovitei. Numărul locuitorilor ajunge la cincizeci de mii, printre care se găsesc si diferiţi străini.

Oraşul este împãrtit în saizecisisapte de mahalale. Casele nu sunt acoperite cu olane ci cu lemn ca la unguri si lesi. Aproape fiecare casã are curte si casele sunt împrejmuite cu gard de scânduri, căci acolo nu se gãseste piatrã, iar uliţele sunt pavate cu lemn. Apa vine din Dâmbovita si este sănătoasa…

Sunt numeroase biserici, mânăstiri si hanuri care în majoritate au fost construite de domni si poartà numele acestora…” [8]

Reprezentantul diplomatic al Habsburgilor, Raicevich a lăsat de asemenea numeroase impresii despre oraşul Bucureşti. El trece prin Capitalã în 1782. în viziunea sa oraşul seamănă mai mult cu un sat mare decât cu un adevărat oraş fiind alcătuit din: „case si bordeie, cu grădini mari si curţi care ocupã mult loc. Dupã războiul ruso-turc din 1768-1774 s-au clădit multe palate si case din piatrã, mari si comode, dar cu un singur cat…

Acum acoperişurile se fac din olane de pământ ars, foarte înalte, foarte ascuţite ca sã nu se prãbuseascã sub povara zăpezii. În toate odăile sunt sobe pentru încălzit iarna.

În centrul oraşului se aflã pieţele după obiceiul din Turcia,  unde se vând mărfuri obişnuite si alimente. Cele mai multe dugheni sunt făcute din lemn si pământ tencuite cu var. uliţele sunt acoperite cu podine de scânduri. În jurul pieţelor se aflã mânăstiri înconjurate cu ziduri puternice si care în galeriile interioare au diferite dugheni si magazii…” [9]

În 1786 a trecut prin Bucureşti un mare învãtat italian, profesor de stiinte naturale Lazzaro Spallanzani (1729-1799). La întoarcerea sa spre Imperiul habsburgic venind din Constantinopol a poposit in Bucureşti la îndemnul domnului Alexandru Ipsilanti de care îl lega o strânsã prietenie.

Din însemnările făcute de el în jurnal aflãm lucruri interesante despre Bucureşti dar si despre poporul roman în general.

Este impresionat de ospitalitatea românilor : „ a fost pentru mine un adevărat balsam sã vãd buna primire a stăpânului casei , în a cărui curte s-a oprit trăsura mea…

Ce deosebire este între turcii pe care i-am lăsat dincolo de fluviu, fãrã mişcare, fãrã vreun gând, fãrã vreo simţire, posaci si încrezut si aceşti romani din acest târg, oameni veseli, sprinteni, harnici si care se uitã la noi cu o expresie omeneascã…”[10]

Cât despre Bucureşti el nota :” Acest oraş în care mă aflu de trei zile poate fi ocolit, după câte mi s-a spus, în trei ore si nu are ziduri. Ar avea douăzeci si cinci de mii de suflete. Atât acoperişurile caselor cât si pavajul uliţelor sunt din lemn. Se găsesc si c6ateva clădiri frumoase…” [11]

Din iarna aceluiaşi an, 1786,  datează si memorialul de cãlãtorie al negustorului german Jeune. Aspectul general al Bucureştilor este bine surprins, mai ales în ceea ce priveşte moravurile clasei boiereşti care începuse sã adopte noi atitudini, copiind luxul si felul de viatà al aristocraţiei din Occident.

„ Oraşul este situat ca, la opt ceasuri depărtare de Dunăre… Când te apropii de oraş te cucereşte aspectul sãu  prin mulţimea bisericilor si capelelor care au trei sau cinci turnuri…

Din cauza noroiului toate uliţele sunt podite cu butuci de stejar. Casele boiereşti sunt clădite din cărămida, însã prost zidite si abia se vãd pe stradã, fiind înconjurate de grădini si ogrăzi. Mobilierul acestor case se compune din divan mare cu saltele, pe care boierul fumează, mănâncă si doarme…

Cea mai mare parte a bisericilor si hanurilor sunt înconjurate de ziduri pentru a se refugia locuitorii în caz de nevoie…

Un conte ungar Festetics, dedat negustoriei, face afaceri bune, deoarece a avut ideea fericitã de a crea un depozit de trăsuri în Bucureşti. Prin aceasta el a introdus în tarã gustul atât de răsplătit al caleştilor în aşa fel, cã nu numai toţi boierii si-au cumpărat asemenea trăsuri, dar se si iau la întrecere în aceastã privinţa”[12]

 

 

Noi relatãri despre oraşul capitalà regăsim în memoriile ofiţerului francez Joseph Gabriel Monnier (1742-1818), în urma calatoriilor efectuate în zona Balcanilor.

Despre Bucureşti ofiţerul francez scria: „ acest oraş neîmprejmuit cu ziduri de apărare, are trei sute şaizeci de biserici ortodoxe, una catolicã si una luteranã. El este resedinta domnului în scaun Mavrogheni, a celor doisprezece boieri, a nenumãratilor boiernaşi, a unui arhiepiscop ortodox, episcop catolic, a doi consuli, unul al Rusiei, celãlat al Austriei.’[13]

Heinrich Christoph von Reimers (1768-1812), diplomat german stabilit în Rusia si numit sã negocieze pacea cu otomanii înfrânţi în urma războiului din 1787-1792, este prezent în Tara Româneascã, chiar în Bucureşti, în vara anului 1793. În timpul vizitei sale este primit si de domnul Alexandru Moruzzi iar curiozitatea sa l-a făcut sã cutreiere Bucureştii pentru a-i cunoaşte mai bine. Din însemnările sale vedem cã :

„ Spre a mă orienta mai bine, m-am urcat în mai multe turnuri si m-am desfătat cu privilestea minunatã a localitãtii, care văzuta de pe o astfel de înãltime, seamănă cu un sat frumos construit, aşezat între păduri, grădini si petice de câmpie decât cu o capitalã…

Aici se găsesc multe clădiri mari de piatrã si biserici…. Aici, ca si la Iaşi, uliţele sunt de obicei proaste si podite cu scânduri, în multe locuri sunt înguste si neregulate. Tot aici sunt multe dughene, cu acoperişuri destul de scurte. În Bucureşti existã un fel de universitate…” [14]

La fel de interesante sunt relatările din jurnalul cãlãtorului englez William Hunter care vizitează Bucureştii în vara anului 1793. El are aceiaşi impresie despre Bucureştii plini de verdeaţa dar si de biserici numeroase:

„ Am sosit în Bucureşti, capitala Valahiei. Ea are o aşezare plăcuta. Oraşul nu este prea larg dar se întinde în lungime si din cauza numeroşilor arbori, risipiţi printre case, are înfãtisarea unui sat întins. Unele dintre case sunt din lemn, dar cea mai mare parte dintre ele sunt clădite din cărămizi, tencuite si văruite. Pentru pardoseala lor se folosesc tot cărămizi. Toate străzile sunt podite cu scânduri…

Numărul bisericilor se ridicã la trei sute şaizeci iar pereţii lor sunt acoperiţi, atât în interior cât si în exterior cu picturi strălucitoare. Toţi boierii, oamenii bogaţi, trăiesc aici iarna si unii dintre ei trăiesc în mare lux. Ca o dovadã a mândriei lor, trece drept foarte nepotrivit mersul pe jos. Numărul si varietatea vehicolelor pentru satisfacerea luxului boierilor sunt într-adevăr de necrezut si multe din ele sunt elegante si costisitoare…” [15]

Din acelaşi an datează informaţiile pe care ni le oferă Johann Christian Struse care însoteste ambasada rusã condusã de Kutuzov la Bucureşti. Ele întregesc imaginea Bucureştilor acelui an dar si al sfârşitului de secol XVIII:

„ Ceea ce meritã sã retinã pentru o clipã atenţia străinului sunt locurile de plimbare, aşezate pe marginea râului Dâmbovita. Ele alcătuiesc poieni frumoase si alei mari si este sigur cã întâlneşti, mai ales spre searã, o mulţime de lume atrasã de răcoarea locului.” [16]

În anul următor trei cãlãtori englezi în drumul lor spre Constantinopol trec prin Bucureşti. Ei sunt John Bacon Sawaey Morrit de Rokeby (1773-1843), tânăr proprietar si absolvent al Universitarii Cambridge, Robert Stockdale (1761-1831), profesor la Colegiul Pembroke din Cambridge si Randle Wilbraham (1773-1861) licenţiat al Colegiului Christ Church din Oxford. Dintre cei trei Morrit si-a notat impresiile destinate celor de acasă. Oraşul le-a făcut o impresie plăcuta, cu străzile lui cu bârne de stejar, întreaga atmosferã a Bucureştilor, îmbrăcămintea locuitorilor le-au reamintit englezilor de poveştile arabe din o mie si una de nopţi:

„ Bucureştii este un oraş foarte plăcut si lãtit pe o întinsa câmpie, plinã de stejari si de poteci. Mahalale erau sãrãcãcioase , uliţele nefiind pietruite si acoperite cu podine din lemn strâns legate unele de altele. Majoritatea uliţelor erau strâmte ca nişte poteci si atât de întortochiate, încât trebuia sã cunoşti bine oraşul ca sã-ti gãsesti drumul. Vederea caselor înconjurate de grădini si presărate printre arbori, nu este neplăcuta de la depărtare. Se spune cã oraşul are vreo trei sute saizeci de biserici.” [17]

O altã mărturie venità de data aceasta de la un cãlãtor care a zăbovit mai mult prin Bucureşti, pentru cã desfãsura aici o activitate comercialã, aparţine deja menţionatului conte Festetics, aducătorul trăsurilor în capitala Valahiei. Informaţiile sale se referã la moda orientalã îmbrãtisatã de boieri. În însemnările sale, contele ne vorbeşte despre nevoia de lux a boierilor, despre străzile podite cu lemn, bordeiele de lut, casele boiereşti ascunse în grădinile care le înconjurau. Ceea ce îl intrigã este obiceiul boierilor români, preluat de la nobilimea otomana, de a sta, mânca, bea si dormi pe divane si sofale.[18]

O ultimã descriere a Bucureştilor de la sfârşitul veacului al XVIII-lea ne este oferitã de Thomas Thornton (1766-1814), întreprinzător britanic care avea si unele treburi diplomatice.

El relatează despre trecerea sa prin oraşul de pe Dâmbovita:

„ Oraşul Bucureşti a fost aproape distrus de un cutremur dar asemenea calamitãti sunt obişnuite în Principate… E situat pe Dâmbovita, un râu mic ce nu e navigabil decât pentru plute si ambarcaţiuni mici. În oraş bisericile si mânăstirile formează elementul cel mai vizibil si palatele boiereşti înconjurate de curţi si grădini spaţioase. Sunt într-un contrast supărător cu locuinţele  poporului de rând , care trădează cea mai cruntã mizerie. Zidurile lãcasurilor religioase sunt acoperite cu reprezentări de sfinţi si cu istoriile minunilor lor. Casele marilor boieri sunt clădite cele mai multe dintre ele din cãrãmidã tencuitã si spoitã. Era obiceiul odinioară, sã se învelească acoperişurile caselor cu sendrilã, dar acum folosirea ţiglelor s-a răspândit mai mult. Camerele principale sunt încălzite ca în Rusia, Polonia si Germania cu sobe.

Când intrã în oraşele Bucureşti si Iaşi cãlãtorul observã obiceiul ciudat si ieşit din comun, de a podi uliţele cu bârne groase din cel mai ales stejar care alcãtuieste un fel de pod de lemn.” [19]

autor: Simona Sălceanu

 

NOTE