GLOBALIZARE. CAZUL ROMÂNESC

Omenirea este confruntată cu o serie de probleme şi presiuni a căror soluţionare cere atenţie, gândire şi acţiuni concrete, la scară naţională şi internaţională.

Cu câteva decade în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă şi să vizităm locuri diferite unde totul, începând cu arhitectura, peisajul, limba, modul de viaţă, felul de a se îmbrăca al oamenilor şi terminând cu valorile după care se ghidează populaţia erau total altfel decât cele pe care le cunoşteam noi. Aceia erau ani în care puteam observa cu ochiul liber diversitatea culturală. Dar o dată cu globalizarea economică, diversitatea dispare rapid. Scopul principal al economiei globale este acela ca toate ţările să se omogenizeze într-un tot unitar.

Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată şi, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

Exista tendinţa de a privi globalizarea ca o consecinţă a sfârşitului războiului rece, dacă ne gândim la extinderea geografica a globalizării. Zone ale lumii care cândva au fost lipsite  de influenţa capitalismului mondial şi culturii universale sunt acum mai integrate în aceste sisteme. Astfel, cel mai important efect al sfârşitului războiului rece îl reprezintă, cu siguranţă, dărâmarea barierelor care au stagnat globalizarea, au ţinut-o departe de lumea a doua.

Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase semnificaţii.

In general, este un proces dinamic de intensificare şi interconectare a relaţiilor internaţionale ce produc schimbări structurale pe termen lung în plan tehnic, economic, politic, socio-cultural si ecologic.[1] Mai simplu spus, globalizarea este deplasarea de obiecte, semne şi oameni peste regiuni şi în spaţiul intercontinental. Ea se manifestă în mai multe forme: cultural, economic informaţional, politic.

De asemenea, prin acest termen putem înţelege dezvoltarea pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor naţionale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând pătrunderea valorilor de piaţă în acele domenii de care ele nu aparţin în mod tradiţional, pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea  informaţiei şi a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului şi a celorlalte forme de comunicare şi despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.[2]

Deoarece globalizarea a fost un element care a existat atât înainte de războiul rece cât şi unul ce  continuă şi acum, în forme mai intense şi extinse, este necesar să o privim ca un punct al continuităţii între cele două perioade.

Globalizarea în curs de desfăşurare este considerată de unii un fenomen pozitiv, iar de catre alţii un fenomen negativ. Interdependenţa care rezultă din globalizare poate genera efecte benefice, dar poate obliga unele societăţi la reorganizări dureroase şi poate genera eşecuri de reorganizări.

Efectele pozitive sau observate ale globalizării ţin de dezvoltare şi de efecte benefice ale acesteia privind nivelul de trai al populaţiei. Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Întreprinderea privata este aptă să producă bogăţie faţă de stat. Mai mult, statele au tendinţa de a abuza de propria putere. Globalizarea oferă un grad de libertate individual pe care nici un stat nu-l poate asigura. Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale şi creative şi a accelerat inovaţiile tehnologice.

Efectele negative, reale sau invocate, sunt de cele mai multe ori legate de dezvoltarea polarizată din punct de vedere economic şi social la nivel de zone sau de ţări, precum şi pierderea diversităţii culturale. În ţările mai puţin dezvoltate, mulţi au suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de securitate socială. Globalizarea a produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunuri private şi cele publice. Pieţele sunt capabile să răspundă şi altor necesitaţi sociale. Pieţele financiare globale pot naşte crize. Este posibil ca locuitorii din ţările dezvoltate să nu fie pe deplin conştienţi de urmările devastatoare ale crizelor financiare deoarece acestea au tendinţa de a lovi mai crunt în ţările în curs de dezvoltare.

Globalizarea este modalitatea sau sistemul de receptare şi abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, determinate de interacţiunea multiplelor procese şi fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale şi preconizarea soluţionării lor într-o largă perspectivă de către comunitatea internaţională.

Problemele omenirii sunt aspecte fundamentale ale vieţii fără soluţionarea cărora nu sunt posibile progresul şi bunăstarea tuturor popoarelor.

Istoria civilizaţiei umane evidenţiază faptul că problemele omenirii înainte de a fi rezolvate trebuie să fie descoperite, localizate în timp şi spaţiu, corect formulate cu ajutorul ştiinţei şi integrate într-o strategie realistă de dezvoltare.

Dintre problemele urgente şi permanente ale omenirii se pot enumera:

ü  sprijinirea dezvoltării continue a ştiinţei şi punerea cuceririlor ei în slujba îmbunătăţirii vieţii oamenilor;

ü  criza alimentară şi subdezvoltarea;

ü  degradarea mediului natural;

ü  creşterea rapidă a populaţiei;

ü  energia şi materiile prime;

ü  imensele cheltuieli militare;

ü  asimilarea oceanului planetar şi a cosmosului pentru progresul şi bunăstarea popoarelor;

ü  inflaţia şi crizele financiare – monetare şi economice;

ü  extinderea necontrolată a urbanizării;

ü  tranziţia la economia de piaţă a fostelor ţări comuniste.

Globalizarea acestor probleme pentru omenire se bazează pe unicitatea economiei mondiale şi este legată de faptul că apar, într-o anumită măsură, în aproape toate ţările, conţin elemente tehnice, social – economice, politice şi ecologice comune, se află într-o interacţiune permanentă şi tot mai puternică, determinând propagarea în lanţ a efectelor şi necesitând eforturi conjugate pentru rezolvarea lor.

1. ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Lumea se schimbă şi, o dată cu ea, şi România. Lucrurile pe care altădată le-am fi considerat veşnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem observa cu ochiul liber vestigiile societăţii industriale în curs de dispariţie: macarale, uzine, combinate, oraşe industriale moarte. O lume care apune, o alta ce răsare în loc.

În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de o economie predominant agrară la una industrială ( în 1945, avea încă cel mai mare procent de populaţie rurală din Europa – 80% – pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii tradiţionale, a trecut prin experimentul bolşevic şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin singura revoluţie anti-comunistă sângeroasă din fostul lagăr bolşevic.

Dar, în acelaşi timp, ţara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că are „petrol şi grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de vedere al PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale ( în medie pe ultimii zece ani) se situează undeva la nivelul a 60% din producţia anului 1989 – cel mai prost an al regimului planificat. Iar politicienii săi caută încă cu disperare soluţii pentru redresarea economiei.[3]

Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai expusă astăzi crizelor „de import” de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor presupuse de globalizare.

Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate şi controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului şi al industriei, România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia transporturilor, a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după 1990, timid, societatea informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost devastatoare datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe, economie ineficientă, inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală, toate au pus rapid la colţ economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic, luând aspectul unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de şomeri, 1 milion de locuitori mai puţin, cu 85% din populaţie trăind în sărăcie şi cu 5,5 milioane de pensionari. Adică o ţară epuizată.

Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre ele sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru dezvoltare, fiind incapabilă să-şi producă acest capital doar din surse interne. Fiind o ţară cu oportunităţi economice multiple – de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi metalurgică – România poate deveni atractivă pentru capitalul străin, dacă îi asigură acestuia condiţii interne (legislative, fiscale) propice. Mişcarea rapidă de capital presupusă de globalizare – în care companiile îşi pierd clasica identitate „naţională” – poate deveni avantajoasă pentru Bucureşti în condiţiile unei forţe de muncă înalt calificate, dar comparativ ieftine.

În acelaşi timp, consecinţele negative – sau mai corect spus, riscurile – presupuse de globalizare nu sunt deloc de neglijat. În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul globalizării este însoţit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” şi[4] păşim într-o lume în care există prea puţină milă pentru învinşi. În cazul în care nu depăşim marasmul economic actual şi va rămâne departe de structurile economice şi de securitate ( NATO şi UE), Bucureştiul poate rămâne suspendat nu într-o „zonă gri”, ci într-o „margine a Imperiului”[5] sinonimă cu subdezvoltarea în accepţiunea clasică a termenului, cu un rol economic, politic şi militar derizoriu în plan continental şi internaţional, ba chiar şi regional. Spre fericirea noastră putem spune că suntem la jumătatea drumului, pentru că integrarea în structurile NATO s-a produs, cu sacrificii ce-i drept.

Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci şi considerabile riscuri. O economie deschisă este o economie care va absorbi mai rapid şi mai dramatic şocurile externe.

Cât despre riscurile legate de securitate, Bucureştiul rămâne vulnerabil în faţa crimei organizate, aşa cum o demonstrează faptul că în doar zece ani România a trecut de la stadiul de ţară de tranzit pentru droguri la cel de ţară consumatoare, apoi  la cel de ţară producătoare.

Pe lângă toate aceste riscuri, trebuie să vorbim şi de cele sociale. Împărţirea severă între cei foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci ( prea mulţi) creează tensiuni sociale deloc propice pentru dezvoltarea unei democraţii consolidate. O asemenea evoluţie nu este în mod necesar un rezultat al globalizării – dar globalizarea are darul de a accelera anumite fenomene cu rădăcini locale şi de a le croniciza evoluţia. În aceste condiţii, riscurile de apariţie a unor fenomene de tip anarhist/antiglobalizare sunt foarte mari.

Cifrele ultimului recensământ arată că o serie de parametri încep să se îndrepte spre normalitate. Scăderea numărului de persoane implicate în industrie, creşterea celor din sfera serviciilor, un transfer de la oraş la spaţiul rural, ceea ce este iar un semn bun. A crescut numărul persoanelor ce urmează studii universitare şi al celor care se perfecţionează (studii de Masterat, Doctorat), s-a mărit numărul specialiştilor în informatică, cercetare şi în comunicare, ramuri de vârf ale economiei moderne. Apar însă şi acţiuni haotice, ceea ce ilustrează că încă nu  ne-am aliniat societăţii informaţionale, astfel, aproximativ 40% din populaţie trăieşte din agricultură sau din domenii conexe, în timp ce cifra normală trebuie să oscileze între 5 şi 10%. Vor urma, deci, falimente în agricultură şi o înrăutăţire a condiţiilor de muncă din această zonă pentru a echilibra situaţia.

Dacă industria şi agricultura sunt în continuă reducere şi redimensionare, avem baze favorabile pentru viitor : un sistem de învăţământ încă apt să creeze oameni cu cunoştinţe multiple şi diverse, un grad ridicat de cunoştinţe lingvistice, de informatică şi, bineînţeles adaptabilitatea ca trăsătură de bază a poporului român. Ne lipseşte însă o specializare, atât de necesară în societatea globală.

Pierderea identităţii etnice, a specificului antropologic, prin metisare (amestecul genetic cu alte populaţii). În plus, copiii proveniţi din familii mixte şi în special inter-rasiale trăiesc drama confuziei identitare, lingvistice şi culturale,  şi a respingerii de către ambele grupuri etnice sau rasiale din cere provin părinţii. România are pe teritoriul său naţional cea mai importantă comunitate maghiară ce trăieşte în afara frontierelor Ungariei de astăzi. Deşi aici statisticile sunt controversate, se pare că şi comunitatea rromilor este cea mai mare din Europa. Globalizarea presupune o politică extrem de tolerantă a statului – naţiune faţă de minorităţile de orice tip ( etnic, confesional, sexual, etc.) . Gheaţa pe care evoluează noţiuni ca „cetăţean al unui stat”, „cetăţean al lumii” sau „cetăţean european” devine tot mai subţire şi va deveni încă şi mai subţire în anii care vor veni.

Aşa cum am spus anterior avem nevoie de idei. Spre a produce şi vinde ideile noastre avem nevoie de informaţie şi canale de comunicare, şi aici stăm destul de prost. Monopolul RomTelecom ne-a costat enorm : avem reţea de telefonie învechită, prost întinsă şi cu prea puţin abonaţi ( circa 4 milioane de posturi telefonice) şi doar 200000 de faxuri. La fel de prost stăm  ( şi datorită tarifelor telefonice exagerate) şi la capitolul Internet, cu doar 2 milioane de domenii româneşti.

De asemenea asistăm şi la pierderea identităţii culturale: anglo-americanizarea limbii prin cuvinte şi expresii din diverse domenii, în special din domeniul „IT&C” (uneori barbarisme: prescurtări, acronime–ca şi cel din faţa parantezei, combinaţii perplexante din părţi de cuvinte, etc.), şi când este nevoie de ele, şi când nu; importul şi indigenizarea unor tradiţii cultural în flagrantă dizarmonie cu specificul cultural şi ethosul românesc: St. Valentine’s Day, Halloween, Thanksgiving Day şi alte obiceiuri şi ritualuri păgâne; alte produse şi obiceiuri alimentare şi vestimentare nu numai inutile, ridicole şi de prost-gust, ci şi periculoase pentru sănătate: Coca-Cola, Pepsi, McDonald’s, Pizza Hut, KFC, chewing-gum, şepcile de base-ball, etc.

Libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi cunoştinţelor (inclusiv, sau mai ales ştiinţifico-tehnice), participarea neîngrădită la circuitul mondial de valori reprezintă un beneficiu pentru România rezultat din globalizare.  În special libera circulaţie a persoanelor şi cunoştinţelor reprezintă pentru România o mare realizare, având în vedere restricţiile din aceste domenii din perioada 1945-1989.  Totodata însă se produc şi dezavantje cum ar fi dezrădăcinarea naţională, deposedarea de proprietăţi şi îndepărtarea de zona care dă fiecăruia dintre noi încredere, putere, viaţă şi prosperitate: Patria.  Un om care pleacă pe meleaguri străine îşi părăseşte rudele şi prietenii şi lasă în paragină totul în ţara natală, dar nu va fi niciodată adoptat deplin în ţara unde se stabileşte, barierele etnice, religioase, lingvistice, culturale, relaţionale, etc. fiind o realitate inexorabilă. Timp de generaţii vor fi marginalizați pentru că vor fi percepuți şi tratați ca străini, cu suspiciune, antipatie şi ostilitate. Cei care reuşesc pe meleaguri străine sunt excepţiile care confirmă regula.

O altă schimbare este desfiinţarea graniţelor, apariţia parlamentelor şi a guvernelor europene, rolul instituţiilor financiare mondiale ( FMI şi Banca Mondială), desfiinţarea monedelor naţionale şi trecerea la euro, lichidarea armatelor naţionale în favoarea NATO.

Pentru România, dezavantajele sunt în mod evident mai mari decât beneficiile.

În concluzie, apreciem că globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit şi analizat în mod diferit de către cei ce şi-au asumat acest risc sau această răspundere.Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voinţa sau opţiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat şi de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur şi simplu. Cucerită de piaţă, adoptată de televiziune, sau Internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului.

Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă, cultura umanistă este eliminată tot mai mult de tehnoştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluţia umanităţii sau „ultimul om”. În ciuda tuturor acestor avertismente un pot evita sau elimina globalizarea.

autor: Mihai Andreea, Master Proiectare Urbana, UAUIM Ion Mincu – Bucuresti

BIBLIOGRAFIE:

1. Bauman Zygmund, Globalizarea si efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 1999

1. Cătălin Zamfir,Simona Ştefănescu, Enciclopedia dezvoltării sociale, Ed. Polirom,Iaşi,2007
2. George Soros, Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002,
3. Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001

WEBOGRAFIE:

1. http://www.e-referate.ro/referate/Cinci_dimensiuni_ale_procesului_de_globalizare2005-03-18.html.
2. http://www.arduph.ro/globalizarea-post-razboiul-rece-si-efectele-ei-in-plan-umanitar/
3. http://www.revista22.ro/html/indexphp?art=3554&nr=2007-03-16.