Mărturisiri postbelice la granita imperiilor

(un interviu cu seniorul liberal Dinu Zamfirescu)

M-am născut la 26 iunie 1929 în Bucureşti în apropiere de centru pe str. Dumbrava Roşie nr.1, lîngă Parcul Ioanid, clădirea este acum ambasada Iordaniei.

Părinţii mei. Mama a fost fiica generalului David Praporgescu iar bunica maternă era născută Sallmen, fiică a Elenei Sallmen. Tata, Gabriel Zamfirescu, era fiul aghiotantului regelui Carol I; a participat al războiul din 1913 însă a murit înainte de august 1916. Bunica paternă, născută Kiriţescu, era dintr-o familie care avea o serie întreagă de moşii în actualul judeţ Călăraşi, în comuna Radovanu, la 17 km de Olteniţa.

Am locuit cu părinţii mei pînă la vreo patru ani, cînd ei au divorţat. În urma divorţului am fost alocat tatălui, mai precis bunicii parterne. Ea m-a crescut şi foarte tîrziu am locuit împreună cu părinţii. Am simţit foarte mult lipsa mamei. Bunica ţinea foarte mult la mine dar era alt fel de afectivitate, fiind altă generaţie, foarte severă, dură, fapt care mi-a inhibat mult personalitatea. Am fost timid multă vreme, o timiditate aproape morbidă. Toată copilăria mea a fost marcată de tot felul de povestiri, reminiscenţe…

De pildă îmi amintesc primul sentiment de spaimă. Nu aveam patru ani şi aveam o bonă nemţoaică. La vremea aceea vorbeam doar în germană nu ştiam româneşte. La un moment dat, bona m-a chemat în cameră la ea şi mi-a arătat nişte albume mari cu Hitler şi îl vedeam cu gura mare, vorbind la mii de oamnei, cu mîna intinsă… pur şi simplu m-a îngrozit… şi persoana era antipatică… iar din momentul acela am refuzat să mai vorbesc germana… am regretat asta mai tîrziu.

Mama mea era născută în 1908 la Bucureşti şi a mai avut doi fraţi militari în regimentul de cavalerie, roşiori, Constantin şi Dumitru Praporgescu. Dumitru a dispărut la cotul Donului iar celăallt a fost pe ambele fronturi, a fost şi deţinut politic ulterior. A murit prin anii’60. Mama mea s-a recăsătorit tîrziu, în 1940, cu Dan Brătianu, care a fost pentru mine mai mult decît ca un tată faţă de realul meu tată, care s-a mai recăsătorit de cîteva ori.

Eu locuiam la bunica mea şi mergeam la moşia ei, în Radovanu. Mă simţeam foarte bine unde erau alţi doi copii de vîrsta mea; copii adiminstratorului, cu ei mă jucam. Mă simţeam pe undeva foarte singur, dar pe undeva, cu ei, se completa. Am trăit într-o mare simbioză cu oamenii de acolo…, cu ţăranii….

Primii ani de şcoală între două sisteme educative

Am început clasele primare în două şcoli. Înainte de asta, clasa I-a am făcut-o la Institutul «Elena Doamna» de la Cotroceni. Era o şcoală de fete iar eu eram singurul băiat de acolo. Nu ştiu de ce bunica mea a ţinut asta… de fapt ea făcea parte din multe asociaţii de patronat, de binefacere… nu prea am amintiri de acolo. Bunica mea era preşedinta unei comisii de studente “Spiru Haret”, pe strada Dionisie Lupu şi erau cîteva studente care mă meditau la primele noţiuni… făceam cu o domnişoară Focşăneanu la care şi ţineam foarte mult şi aveau grijă de mine, mergeam prin camerele lor, mîncam împreună…

Clasa a II-a a fost o altă inovaţie a bunicii mele…pe la începutul septembrie, cînd mai erau treburi la moşie, m-a înscris la şcoala din comuna Radovanu şi făceam acolo două luni, apoi veneam la Bucureşti, la şcoala Mîntuleasa unde stăteam între noiembrie şi aprilie, după care reveneam la Radovanu. Aşa am făcut timp de trei ani. La Şcoala din Mîntuleasa (demolată între timp) mă simţeam destul de bine dar în anumite momente erau nişte situaţii mai ciudate.. erau unii mai bătăuşi, eu eram mai timid… era şi o uniformă, cu şorţ bleu, guler alb şi fundă roşie. La Radovanu, era o şcoală curioasă, cu două clase, cu programe diferite. Aici numai era uniformă. Mă jucam… era un sistem de recreaţii…, nu se dădea decît una singură, cam o oră…, era o plăcere…. Era un bătăuş acolo care îngrozea pe copii… venea şi îi bătea. Atunci i-am mobilizat… a venit s-a luat de unii şi de alţii şi apoi s-a luat şi de mine… şi am început să mă bat cu el… şi l-am bătut… ceea ce a marcat o eliberare pentru toţi. L-am alergat prin sat…nu a mai venit pe la şcoală… La Radovanu era o şcoală mixtă pe cînd la Bucureşti era doar de băieţi. La Bucureşti pauzele urmau după fiecare oră, cîte 2-10 minute.

Ca materii mi-au plăcut foarte mult istoria şi geografia. Şi acum geografia mă ajută pentru repere, pentru situare… urmăream al II-lea război mondial pe hărţi… era o pasiune. Mai puţin partea matematică… a devenit mai tîrziu un coşmar pentru mine, mai ales matematicile superioare în liceu. Dacă nu faci o carieră ştiinţifică, în viaţă trebuie să ştii tabla înmulţirii, regula de trei simple, ceva procentaje, cîteva formule de suprafeţe, geometrie plană şi în spaţiu, şi gata! Nici nu-ţi trebuie mai mult, în viaţa normală. La concluzia asta am ajuns eu.

Ani de liceu şi de război

Apoi am dat examen de admitere la liceul «Spiru Haret». Locuiam cu bunica mea pe Bul.Carol colţ cu str.Spătarului. Am reuşit la examen şi atunci, la anumite licee nu admiteau decît de la o anumită medie. Erau destul de selective. Mai dădeai o dată admitere anul următor. Sau găseai în altă parte. În clasele primare exista «Străjeria. Cercetăşia se transformase «Străjerie». Formaţia cea mai mică era „cuibuşorul” de trei persoane, şi urma „cuibul” de 6 persoane, cu şefi de cuib, adjunct, secretar, sanitar… Era şi o uniformă. Vara erau pantalonii bleumarini scurţi, fuste şi cămaşa albă cu o insignă, cu stema Străjii Ţării pe umărul stîng, basca albă cu insigna Străjii Ţării şi o cravată la gît, ca de pionier. Erau de culori diferite în ţară. La Bucureşti era roşie. În alte locuri era albastră, verde… nu ştiu pe ce criterii. Era chin căci uniforma oficială trebuia să fie din cămaşă de in care zgîria îngrozitor, era băţoasă.  Vara mai mergea, dar cînd sosea iarna şi trebuia să-ţi pui peste cămasă şi haina, era groaznic, te zgîria. Iarna urmau pantalonii de tip golf, strînşi pe gambă. Fiecare familie trebuia să cumpere uniforma pentru copii.

Apoi fiecare clasă constituia o „centurie” iar toată şcoala o „cohortă”. La Bucureşti eram secretar de cuib iar la Radovanu eram şef de centurie. Aici, în fiecare luni dimineaţa, se înălţa pavilionul, steagul tricolor pe un catarg mare… se aduna careul… se dădea onorul cu deviza străjerului. Fiecare cuib dădea raportul la centurie iar şeful centuriei dădea raportul şefului cohortei. Acesta era un profesor îmbrăcat şi el în uniformă. Era caraghios…

La liceu am apucat «Străjeria» doar în primul an. Cînd am trecut în clasa a II-a de liceu, a abdicat regele Carol II iar «Străjeria» a fost desfiinţată. Nu a fost instituţionalizată dar începuseră “frăţiile de cruce” ale legionarilor. Asta pentru elevii de şcoală primară sau ciclul inferior de liceu. Cei mai mari puteau intra direct în legiune. Am prins şi rebeliunea legionară iar ceea ce m-a marcat au fost nopţile cînd s-a tras din zona străzii Roma cu tunul din tancuri… zgomotul semăna panică.

La liceul «Spiru Haret» am avut într-o clasă paralelă pe Ion Iliescu. Nu aveam contacte, ştiam că este un elev bun, dar nu s-a manifestat ca mulţi alţii după venirea regimului comunist. Liceul era totuşi o citadelă liberală, mai ales ciclul superior. Nu am fost un elev strălucit, ci unul mediu. Mai ales matematica era o problemă. Alte materii erau plicticoase precum religia. La această materie au venit la un moment dat nişte seminarişti mai severi şi aduceau la extemporale un ceasornic cu clopoţel. Şi la întrebările din lucrare spuneau: „pînă sună ceasul răspundeţi la întrebare”. Nu-i luam în serios… De exemplu la întrebarea: „Cine a fost Nicetas din Remesiana”, am răspuns: „un om”. Era un refuz colectiv de a participa. Erau şi profesori care ne-au influenţat foarte mult. La geografie am avut un profesor extraordinar…. Se discuta în profunzime, şi filozofie, determinism, autodeterminism, ni se explicau noţiuni de bază ale gîndirii. Nu aveai ce să faci cu cărţile! O lucrare la geografie era mai mult filozofică dar cu aplicare la mediu… influenţa mediului asupra oamenilor… .

La istorie era un profesor aşa mai rustic, care ne apela cu “elev-şcolar… era sobru, demn şi solemn. In clasă erau tot desene cu tot felul de animale preistorice, desene mari, şi un coleg în timpul unei lecţii de istorie, le privea aşa pierdut, neatent la lecţie. Atunci profesorul i-a spus: „Elev-şcolar, ce te uiţi la boii de pe pereţi cînd ai unul mai bătrîn în faţa ta” şi toată clasa chiuia de rîs, el nu realiza ridicolul… deşi dădea noţiuni, nu atrăgea. La limba latină am avut un alt profesor excepţional, David Popescu, care ne era şi diriginte… era mai intim cu fiecare dintre noi… şi de ruşine căutai să fi mai bun.

Arestat la 16 ani

A intervenit apoi 8 noiembrie 1945. A fost o mare manifestaţie anticomunistă la care am participat şi am fost arestat. Prima mea arestare. Aveam 16 ani. Am fost arestat din Piaţa Palatului, dus la Prefectura Poliţiei, în beci, care s-a umplut cu 150 de persoane. Eram foarte înghesuiţi. Am mai găsit acolo un coleg al meu de liceu. Am putut comunica cu cei de acasă contra cost… nu era un regim comunist pe deplin instaurat. A doua zi, la patru dimineaţa ne-au strîns în două autobuze cu scaunele scoase şi ne-au dus în spatele Academiei Militare, unde se afla regimentul de «panduri» Tudor Vladimirescu. Noi am crezut că ne deportează în Rusia. Regimentul acela era format din foşti prizonieri români din Rusia şi îndoctrinaţi… au venit alături de Armata Roşie în Bucureşti. Acolo au mai venit un alt grup imens de arestaţi şi eram cu toţii vreo 300, înghesuiţi din nou într-o baracă, unde nu aveai loc nici să stai pe jos. Nu era nici un scaun. Geamurile nu se puteau deschide şi erau păzite de cîte o baterie de mitralieră. Ne-au ţinut aşa cîteva zile. Între timp a venit adjunctul generalului Candrea, un colonel Maltopol, care ne-a apostrofat: „bestii rebele”! Eram convinşi că ne vor duce în Rusia. Ulterior au venit de la Justiţia Militară şi au făcut un prim triaj. Eu am declarat tot felul de năzbîtii însă am picat în categoria celor care nu au fost eliberaţi şi am fost duşi la Jilava. Am stat acolo o lună. Perioada m-a marcat. M-a încăpăţînat împotriva regimului… a determinat foarte mult reacţiile ulterioare. Am revenit la şcoală, fiind eliberat fără proces, fără anchetă… pur şi simplu.

La liceu a fost o mică anchetă din partea ministerului, dar foarte ciudat, cine a venit să facă ancheta, Şerban Cioculescu şi George Oprescu, criticii de artă! Am fost din doi clasă, chemaţi în cancelarie; anchetatorii au fost blajini, n-am avut probleme. Ulterior a venit o decizie din partea ministerului, ministru era Ştefan Voitec – de exmatriculare din şcoală. Tatăl meu care avea nişte cunoştinţe mai de stînga a ajuns la Voitec iar acesta i-a spus: „să dea un angajament că renunţă la orice activitate politică”. Nu am vrut să dau acest angajament şi m-au exmatriculat, rămînînd repetent în clasa a VII-a de liceu, adică penultima. Am început să mă pregătesc cu profesorul Napoleon Creţu pentru a da două clase într-un an. Mai întîi am absolvit examenele clasei a VII-a de liceu la colegiul Gheorghe Şincai. M-am înscris apoi la seral unde nu erau cursuri, veneai la examenele de final de an. Era pe lîngă colegiul Sf.Sava o secţie de fără frecvenţă. Pentru că asta s-a acceptat de către Voitec: poate să meargă la şcoală cu condiţia să nu aibă contact cu elevii.

Bacalaureatul

Examenul era public. Participau părinţii, prietenii, la probele orale; erau şi probe scrise la română, latină, franceză, pentru clasele umaniste. Se întîmpla în iunie 1947. La română şi istorie a fost un subiect cu tente mai sociale, legat de evenimentul din 23 august 1944 şi unde eram „blindat”. La limba română şi franceză de pildă, s-a purtat o conversaţie despre un scriitor preferat. La franceză l-am avut pe Verlaine iar la română pe Duiliu Zamfirescu. La franceză discuţia se purta doar în limba franceză. Am ieşit al V-lea. Colegul meu Anagnoste a fost primul…cam toţi din grupul fruntaş de absolvenţi am intrat apoi la Drept. Am dat examen la Drept tot cu o chestie despre 23 august. A fost probă scrisă. În primul an eram 1100 de studenţi dar prezenţa nu era obligatorie.

Ultimul an de libertate: 1947-1948

Mi-a plăcut foarte mult dreptul constituţional. L-am avut profesor o perioadă la început şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu…neinteresant cursul, citea din Capitalul…ne-a înnebunit cu 20 de metri de pînză şi nu ştiu cîte kg. de grîu echivalent, cîtă muncă intră. Am început cursurile în octombrie.

A apărut foarte repede însă „chestiunea Pătrăşcanu”. A fost o campanie de protest şi la primul curs a fost primit cu urale. Săracul de el s-a făcut roşu-alb-verde la faţă, nu se aştepta la reacţia asta, dar am marcat o poziţie a noastră faţă de regim. După care a fost arestat şi venea la cursuri pînă la sfîrşitul anului universitar, însoţit de doi agenţi în civili; familia venea şi ea să-l vadă la cursuri căci altfel nu avea acces.

În decembrie 1947 s-a petrecut abdicarea forţată a regelui Mihai. Erau puse afişe prin facultate şi am asistat la o scenă, eram în vacanţa de după Crăciun, cînd unul dintre colegi, Şerban Damian, s-a uitat, a citit afişul şi l-a rupt aruncîndu/l într-un coş de gunoi.

Necazurile au început din 1948.

Socialul

Nivelul de viaţă era foarte scăzut. Pentru că între timp s-a expropriat integral toate proprietăţile funciare. Ajunsesem într-o situaţie foarte grea; bunica avea o pensie mică, eu nu aveam nici un fel de venit şi a început şi o restrîngere în casă: ni s-au rechiziţionat camere. Noi aveam 4-5 camere. Au venit la un moment dat un ofiţer sovietic cu nevasta. A venit portarul cu acest ofiţer. Eram singur acasă, bunica era la ţară. Îi spun portarului, „hai vino şi tu să ne înţelegem”, eu neştiind ruseşte. Ofiţerul a spus într-o română perfectă: „nu e nevoie. Ne putem înţelege şi altfel”. Era maior de aviaţie. A văzut camera. „O să vin cu soţia”, a spus. „Bine” i-am răspuns. Şi a venit. Soţia vorbea şi ea româneşte. Lucra la Ministerul de Interne iar el pleca în misiuni. Era foarte drăguţă cu noi. Nu se găseau multe, se cartelase totul. Ne ajuta cu alimente din magazinul lor. Mi-a dat şi prezervative. Erau ca grosime, cum sunt azi mănuşile de menaj. Pe bulevard erau megafoane. Se învăţa limba rusă cîntînd. Se spunea în limba rusă: „sunt cuvinte foarte asemănătoare: pa rumanski: «pîine», par franţuski, «pain»; pa ruski: «hleba», da, da!” Trecea apoi la alte cuvinte: „pa rumanski: «patria», par franţuski: «patrie», pa ruski, «rabadina», da, da!” Rîdeam pe stradă, rîdea lumea şi le-au scos. Era şi un alt spectacol. Erau patrule ruseşti de cîte trei sau cinci soldaţi care mergeau pe stradă unul în fundul altuia, erau parcă lipiţi. Rîdeam şi de ei… . La început a fost un şoc pentru că ruşii cînd au venit au început să dezbrace oamenii să-i fure. Îi lăsau în chiloţi.

Schimbarea de regim s-a făcut la început lent. Lumea era ocupată cu problemele alimentare. Şi ca studenţi nu primeam nimic dacă nu eram înscrişi în UNSCR altfel primeai o cartelă neagră, cu raţia cea mai mică. Aşa au creat un fel de privilegii. Funcţionarii care nu mergeau la manifestaţiile FND nu primeau cartele. Aşa au atras masele…

interviu realizat de Adrian Majuru