Editorial

Modernismul şi postmodernismul ca act mental(cu exemplificare în arhitectură şi urbanism)

Ca termeni ai paradigmelor modernitaţii şi postmodernitatii, – structură, ierarhie, dominare, operă de artă, centrare etc. – pentru modernism şi respectiv întâmplare, anarhie, epuizare, procesualitate, dispersare etc. – pentru postmodernism, aceştia  reprezintă pe de o parte calitaţi considerate esenţiale in definirea celor două mari curente, iar pe de alta parte ei devin operationali în diverse domenii, creându-se astfel setul de operaţii corespunzătoare celor două concepte. Nu putem să nu observăm o unitate semantică, pe verticală, în definirea termenilor, creându-se astfel două subconcepte: în timp ce modernitatea operează cu „concepte tari” (dominare, prezenţă, determinare etc.), postmodernitatea recurge la o „teorie a secundarului[1]” (epuizare/tăcere, absenţă, nedeterminare etc.). „Ideea că savantul nu mai explorează nemijlocit natura ci băncile de date despre aceasta, adică o realitate secundă, secundară, creată de om şi în care omul se integrează de acum inainte locuindu-şi confortabil i-realitatea este emblema absolută a postmodernitaţii.(…) Realitatea virtuala este substanţa iluzorie a postmodernităţii.”[2] În ordinea de beton a principalului se vor gãsi totdeauna „crãpãturi” în care se va dezvolta variabilitatea si diferenţa. Tocmai acestea sunt valorizate în postmodernitate. Pentru Toynbee[3] postmodernism înseamnă iraţionalitate, anarhie şi o nedeterminare ameninţătoare, termenii putându-se încadra în aceeaşi paradigmă pe care, mai târziu, Virgil Nemoianu o defineşte ca aparţinând secundarului.

Postmodernitatea pornește într-o oarecare măsură de la „antropologia structurală” atât de bine pusă în valoare de Claude Levi-Strauss. Acesta ajunge la acest concept aplicând analiza structurală fructificată în domeniul lingvisticii de Ferdinand de Saussure şi, apoi, de Roman Jacobson (în special modelul structural 2 fonologic). „Istoria îşi organizează datele în raport cu expresiile conştiente, etnologia în funcţie de constructele inconştiente ale vieţii sociale”. Totuşi, cele două discipline sunt complementare. Într-unul din primele sale articole, „Analiza structurală în lingvistică şi în antropologie”, Claude Levi-Strauss formulează câteva dintre principiile de bază ale structuralismului: accentul în analiză se pune nu pe studierea fenomenelor conştiente, ci pe studierea infrastructurii lor inconştiente; orice element al unui sistem nu poate fi dizlocat ca unitate independentă, ci capătă sens numai prin valoarea lui de poziţie, dependentă de relaţiile cu alte elemente care le unesc sau le opun; relaţiile înseşi nu au valoare decât în cadrul unui sistem mai larg de corelaţii, ale cărui reguli trebuie degajate (după J. Puoillon).

Antropologia structurală, în încercarea de a scruta adâncurile fenomenelor socio-umane, apelează constant la „spiritul inconştient”, a cărui funcţie primordială este cea simbolică, având ca expresii curente limba, miturile şi relaţiile parentale. Întreaga viaţă socială e redusă astfel la „inconştient” şi la „condiţiile gândirii simbolice”. Noua paradigmă de interpretare, în efortul de integrare a „metodei şi a realităţii”, apelează, în egală măsură, şi la alte concepte: „natură”, „cultură”, „mentalitate”, „sistem închis” (sistem deschis), „regulă” (normă), „raţional” (superraţional), „simbolic”, „semnificativ”, „structură”, „infrastructură”, „suprastructură”, „schimb”, „comunicare”, „dar”, „alianţă”, „opoziţii binare”, „gândire anonimă” (orice individ este locul unei gândiri anonime), societăţi „calde” (care-şi valorizează istoria) spre deosebire de societăţile „reci” (care-şi ignoră dimensiunea istorică) etc.

În matematici ecuaţiile nelineare dau naştere teoriei catastrofelor (R. Thom), a haosului (Yorke), a fractalilor (Mandelbrot),  în filosofie şi hermeneutică gânditori ca Foucault, Deleuze, Derrida, Vattimo sau Lyotard pun în discuţie raţionalismul luminilor început de Nietzsche sau Heidegger, găsind limbaje adecvate unei noi imagini a lumii şi a omului.

Este dificil sa creezi o cantitate de măsură exactă, dar cel puţin putem spune că întregul conţinut empiric depinde de numărul relaţiilor empirice testabile, specifice teoriei respective. De exemplu, prin operationalizarea conceptului de postmodernism în arhitectură şi urbanism, motorul progresului istoric este conflictul între contradictii ireconciliabile, între „principal” si „reacţia într-o formã purã”. Atît „principalul”, cît si „reacţia într-o formã purã”, opereazã prin negare si excludere. În anumite situaţii istorice, forţa reactivã „purã” devine destul de puternicã pentru a disloca „principalul” din pozitia sa hegemonicã.

Postmodernismul în arhitectură apare după 1949 exprimând insatisfacţia faţă de arhitectura modernă. Ca elemente specfice se pot preciza: reîntoarcerea la ornamentele de suprafaţă, referinţe istorice în forme decorative, unghiuri non-ortogonale, iar pentru urbanism, „citate arhitectonice” preluate din ţesutul urban existent. Făcând parte din curentul postmodernist, deconstructivismul, combinaţie greoaie şi lipsită de graţie între constructivism şi conceptele literare ale lui Jacques Derrida, a încercat să identifice terenul pe care se puteau întalni noile forme, pline de inventivitate şi încercările de a diversifica baza teoretică a arhitecturii. Aceste tendiţe au apărut în anii 1980 ca reacţie la evidentele neajunsuri la convenţiile moderniste ca şi la posibilitatea prăbuşirii totale a acestora.[4]

autor: Radu Pervolovici


[1] 1989, Virgil Nemoianu – A Theory of the Secondary. Literature, Progress, and Reaction (O teorie a secundarului. Literaturã, progres si reactiune)

[2]1999, Mircea Cărtărescu – Postmodernismul Românesc, Humanitas

[3]1954-1961, Arnold Toynbee, Studiul Istoriei  – vol VIII-XIII

[4] Printre reprezentanţii deconstructivismului în arhitectură amintim: Gunther Behnisch, Frank Ghery, Peter Eisenman, Bernard Tschumi, Helmut Swicyinskz, Zahda Hadid etc.

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button