…se poate spune că a trecut mult de atunci; că nu mai
sunt valabile multe. De atunci, adică din secolul al XIX-lea, viața a evoluat.
Au apărut alte valori, morale, spirituale și materiale, viața a căpătat încet
dar sigur alt sens, și ne place sau nu, acest proces este continuu.

Am să încerc în acest studiu să atac mai multe idei.
Practic arunc mănușa cititorului și întreb, incipient: Ce va fi mâine? Știm?

Mă preocupă asta și înainte de toate ma preocupă
definirea cât mai exactă, în contextul vieții noastre actuale, a ce înseamnă
”mâine”. Din fericire, trăim într-un început de secol XXI, bazat încă pe principii de viață descoperite
în secolele trecute: calendarul gregorian, e tot cu 365 de zile (anul ăsta iată
sunt 366), ziua are tot 24 de ore…, ciclul anotimpurilor este în linii mari,
neschimbat, deci, încă e ”bine”; adică încă este așa cum știm. Și fără să par
că deja mă abat de la subiect, am să încep să susțin intriga printr-o afirmație
verosimilă și palpabilă a zilelor noastre, și a contextului nostru național,
dar mai ales internațional: anul trecut, populația globală care locuiește în
medii urbane, a depășit 50%. La noi, populația urbană a depășit deja 55 de
procente din total, în condițiile în care acum 20 de ani cuantifica ușor peste
40%. Iată că începe să aibă sens întrebarea: Ce va fi mâine?

Dar haideți să definim împreună cuvântul ”mâine”. Ne
referim din start la timpul viitor, și includ aici atât viitorul apropiat cât
și pe cel îndepărtat. Pentru o lume a vitezei, din păcate, așa cum este cea pe
care o trăim (ba chiar aș sublinia o lume încă
a vitezei, pentru că mă tem ca cea a vitezei să nu se fi încheiat iar acest
secol să fie al ”impactului”, dar am să revin asupra acestei idei), viitorul apropiat
începe să fie mai neclar chiar față de cel de după. Viteza, atât de râvnita
viteză! Competiția din ce în ce mai acerbă între tot ce ne înconjoară și în
care suntem și noi antrenați, care începe să capete cote îngrijorătoare pentru
cel care privește ”din exterior”, începe și ea să iși piardă sensul de ”a da
mai bun”. ”A fi mai bun decât celălalt”, este virtutea succesului, dar începe
să capete alte înțelesuri. Ca atare, viteza cu care au loc schimbările în viața
de zi cu zi, ne obligă să fim mult mai atenți când preconizăm posibile situații
chiar și ale viitorului apropiat. În aest caz, viitorului îndepărtat îi găsesc,
personal, trei mari variante, dacă acest fenomen al vitezei prea intens
utilizate va continua. Îmi exprim plăcerea de a expune în premieră aceste
viziuni, și ma bucur că am ocazia pe această cale, deoarece ele se îmbină
perfect cu subiectul lucrării, ”comportamentele urbane, mâine”:

1.Natura va triumfa, pentru că este net superioară
omului, folosind ca instrument tot ”omul” (scenariu pozitiv);

2.Vor triumfa marile aglomerări urbane (megalopolis-urile
și marile metropole) care vor aduna în jurul lor mari comunități de oameni,
restul teritoriilor rămânând să nu se mai poată susțină în totalitate singure (negativ
prin expunere, dar pozitiv prin diversitatea soluțiilor);

3. Închiderea intenționată a accesului către marile
descoperiri folositoare omului de rând – al doilea Ev Mediu (negativ prin
expunere, dar pozitiv prin rezultat).

Comportamentele urbane, de la modern la contemporan…

…s-au modificat. Nu mai e pentru nimeni o necunoscută,
și privind în istorie putem să identificăm repere pentru fiecare perioadă
importantă, semnificatvă, și să întreprindem tot soiul de analize. La ce e bună
toată analiza? Iată de pildă, să putem pune un diagnostic prezentului, și să putem identifica puncte de sprijin
pentru evoluția lor în timp.

Secolul XIX constituie din punctul meu de vedere, începutul unei societăți sănătoase în România. Este
marcat de repere fabuloase pentru istoria acestei țări. El este secolul marilor
descoperiri, marilor invenții, al marilor decizii. Și menționez aici primul
plan urbanistic al orașului București și primul regulament de construire în
1846. De asemenea, marea ridicare la rang de oraș recunoscut pe plan
internațional pentru București, emancipare produsă sub Carol 1, și formarea înaltei societăți. Este secolul
independenței, iluminării naționale și redescoperirii identitare. Să analizăm
puțin, prin prisma comportamentelor urbane, secolul XIX. Vom alege un moment
cheie, vom avea ca etalon anul 1840, și ne vom roti în jurul acestui an,
încercând să extragem esențialul în problematica evoluției comportamentelor
într-o comunitate.

Încă în secolul XIX, sărbătorile creștine reprezentau
principalele momente de socializare în masă, Paștele și Crăciunul constituind
exponentele acestui fenomen. Multe sunt relatările asupra obiceiurilor de
sărbători în București, dar ne vom opri numai asupra câtorva esențiale. Înainte
însă de a intra în analiza sărbătorilor, trebuie spus că sărbătorile creștine
de-a lungul timpului au pus accentul pe purificare sufletească și trupească, pe
repetarea unor momente sacre, în vreme ce cu trecerea timpului aceste valori au
dispărut; ne e ușor să constatăm asta privind în ziua de astăzi cum sunt
sărbătorite Paștele și Crăciunul. Asta s-a întâmplat în timp, iar momentul de
rupere finală al acestor obiceiuri a coincis cu expansiunea și modernizarea
orașului, finalizându-se cu începutul perioadei comuniste, când colindatul și
cultul sărbătorilor creștine  au fost
interzise.

Dar să revenim la secolul XIX. Ne aflăm în primăvara  anului 1843. Domnitorul Gheorghe Bibescu,
proaspăt instalat pe scaunul Țării Românesști pe 1 ianuarie, după ce anul
precedent a condus opoziția împotriva slabului său predecesor Alexandru
Dimitrie Ghica, își face siesta obișnuită de dimineață. Se apropie Paștile, și
se gândește că trebuie să organizeze un ospăț pe măsură, la care să fie
invitați toți boierii Bucureșteni, și acoliții lor. Cu acest prilej crede că e
nimerit să o înfățișeze pe noua sa iubită, Marițica Ghica, în ciuda faptului că
are un angajament deja față de Joițica Brâncoveanu. Protocolul, ceremonialul
ținut ca de fiecare dată după slujba religioasă cu ocazia Paștelui de la Biserica
Domnească, va fi de influență franceză, așa cum se obișnuiește de câteva
decenii, după ce înainte protocoalele fanariote și cele otomane au ținut isonul
petrecerilor domnești. După slujbă, toată lumea va fi invitată la ospățul
domnesc, din chiar curtea domnească de la București. Cu mustața rasă, bine
tunsă, îmbrăcat țipător, pe o vreme superbă de primăvară, se plimbă pe un cal
negru prin curtea palatului de la Mogoșoaia.
În oraș, dincolo de podul Calicilor, către Radu Vodă, pe
malurile Gârlei, forfotă mare. Hanurile au porțile larg deschise. Câțiva
călăreți abia sosiți cu postavuri pentru Brașov, poposesc la Hanul lui Manuc.
Nemulțumiți de primire, pleacă înjurând, către Hanul Galben, deoarece la Manuc
nu au dorit să le dea fân pentru cai, pe motiv că nu țin. E deja trecut de
orele amiezii și Strigoaia coboară în hrubele de sub podul Calicilor să dea în
cărți, și să  strângă ce au adunat
cerșetorii. În Lipscănime, mai sus, pe străzile breslelor, ziua curge liniștit,
deoarece nu este zi de târg. Fierarii, blănarii, șepcarii, șelarii și tăbăcarii
stau liniștiți la dughenele lor, mai injurând, mai glumind, mai discutând
despre Duminica Paștilor ce are să vină peste patru zile. Deodată, lumea adunată
pe străzi, tresare la auzul unui anunț care prevestește începerea unui
spectacol. Este un spectacol cu păpuși, renumit mod de distracție și chiar
educare în acea vreme, dat de artiști ambulanți. Ceva mai departe, către
maidanul Gîrlei, se aude o tobă. A sosit doctorul Anghelache, care își spune
”profesorul”. Se plânge că a bătut drum lung, și că vine direct de la Roșiori,
pentru că a auzit că la București, multă lume suferă. Are o soluție
dezinfectantă, facută de el, într-o sticluță, pe care o flutură strigând că
este elixirul oricărei vindecări. Oamenii sunt îmbrăcați simplu, în culori
șterse. Din loc în loc mai sunt zăriți oamenii Prefectului, îmbrăcați în
uniforme albastre, cu șapcă înaltă având batută cu foaie aurită acvila de pe
stema Țării Românești. Tot 4 astfel de oameni, cară pe o targă, un osândit,
care a fost iertat și astfel își ispășește pedeaspa, în vazul lumii, fără
haine, dat prin smoală și apoi prin fulgi de gâscă.

Lumea este clar separată în bogați și săraci. Nu există
clasă de mijloc. Mai sunt meșteșugarii și negustorii care au ceva stare mai
multă decât restul oamenilor de rând. Ei au neaparat cai și căruțe, ba chiar
meșteșugarii au și ucenici. Dincolo de aceste plăceri zilnice, teatru spontan
de păpuși sau circ în aer liber, câte un rachiu de anason sau o oală de vin la
han, oamenii nu aveau alte posibilități de distracție sau de recreere, de altfel
aceste cuvinte nu erau cunoscute pentru marea masă de populație. Bibescu se va
stradui să construiască teatrul pe tot parcursul domniei, dar tot în 1850 va fi
gata în timpul domniei fratelui său, Barbu Știrbey.

Dincolo de această lume, boierii au lumea lor. Ei se
delectează cu muzică de Strauss, foarte la modă și foarte apreciat la acea
vreme. Nu merg niciodată pe jos pe străzi, ci doar în caleașcă, cu vizitiul
personal și eventual cu încă o slugă. Nu petrec timp în spațiul public, de
altfel noțiunea de spațiu public nu există, o altă noțiune pe care Evul Mediu a
reușit să o smulgă oamenilor, numită Agoră și cunoscută din Antichitate. Apar
piețe publice tarziu, pe maidane în care se țin de regulă târguri. Așadar,
trăiască negoțul!  La Ghica nu mai e
nimeni momentan, dar la Șuțu este forfotă mare. Și aici, ca și la domnitor,
încep ultimele pregătiri pentru Paști. Va fi invitat la ospățul domnesc și
trebuie să se arate plin. Mai ales că după obișnuitele tradiții, se retrag,
care se știu, cu domnitorul, la obișnuitele deliberări. Acolo îi va face un dar
frumos domnului, un dar de domnie nouă. Un cufăr bătut cu diamante și cu trei
rubine încrustate, din lemn de mahon, primit de la un pașă turc, de către o
rudă de-a sa, pripășită pe la Stanbul. Toată lumea se pune bine cu toată lumea,
și toată lumea are la mână pe toată lumea. În anul 1843 în Țara Românească,
metehnele vechi românești sunt mai noi ca oricând. Un nou domn este înscunat,
el trebuie să fie fericit, ca la rândul lui, să fericească pe alții.
Începutul secolului XX este puțin
diferit. Începe să se contureze deja o clasă de mijloc, societatea este mult
diversificată față de acum un secol, și este foarte activă, implicată și
vizibilă înalta societate. Ne aflăm
în vara anului 1943. Deși implicată în plin război, România nu resimte acest
lucru în zona Bucureștilor. Marile reforme din secolul XIX ale lui Cuza și
Carol 1, au făcut ca România să capete un statut la care pașoptiștii doar au visat
când l-au dat jos pe Bibescu.

E seară. Suntem într-o grădină de vară din centrul
Bucureștiului. Lumea este fericită, plutește în aer o stare de calm iar odată
cu aceasta, multe nuanțe de parfum. Toți sunt îmbrăcați după moda franțuzească
a vremii, dar unii au și costume italienești, englezești și accesorii care nu exprimă
neapărat opulență, ci mai degrabă bun gust. Este grădina al cărui patron, un
evreu de origine germană, s-a arătat  pasionat după cântecele celor doi fermecători,
concurenți ai scenei de muzică, Cristian Vasile și Marin Teodorescu (Zavaidoc).
Cum apar pe scena amenajată în grădina de vară, încep ovațiile pentru Zaraza,
melodia cu care Cristian Vasile îi încântă pe toți Bucureștenii. În program,
Zavaidoc trebuie să cânte primul, dar refuză politicos locul celui aclamat.
După acesta, el va interpeta ”De când ne-a surprins mulțimea”, printre primele
sale cântece, de mai bine de zece ani vechime, gustat cu plăcere iată și acum.
Semnalăm la cei care ascultă, o caracteristică esențială, de un înalt
rafinament, neîntâlnită în momentul evocat anterior: manierele. Oamenii sunt
manierați. Nu rad pe seama grimaselor pe care cântăreții le fac, oamenii
sunt culți. Oamenii înțeleg tot ce se întâmplă, si participă activ. Își iau
rolul de spectatori în serios, și înțeleg că dacă ei nu ar exista, nu ar exista
nici cântărețul de pe scena grădinii. Cei care sunt mai puțin culți sau nu
înțeleg bine ce se întâmplă, stau liniștți și observă atent în jurul lor. Este respect reciproc și o discreție absolută.  La o masă retrasă, undeva în dreapta scenei,
patronul fumează trabuc și privește cu plăcere și mare atenție la interpreți.
Este imbrăcat în costum alb, cu papion. Nici unui bărbat nu îi lipsește
pălăria. Ținuta de seară obligatorie
implică smoking și pălărie. Altfel nimeni nu iese din casă seara. Pe timpul
zilei mai ales pe timp de vară, sunt admise ținutele mai lejere. Femeile poartă
pălării și unele și mănuși de vară. Toate au rochii și sunt încălțate cu
pantofi sau cu sandale.
Dincolo de sunetul muzicii, se aud zgomotele orașului. Deși
nu puține la număr, ele nu deranjează. Sunt zgomote de trap de cal, zgomote de
tramvai amestecate cu claxoane și motoare în 2 și 4 timpi. Acest amalgam de zgomote este mai intens pe
timpul zilei, când oamenii sunt la muncă. Rolurile în societate sunt
extraordinar de bine întipărite. Femeile nu muncesc, iar dacă o fac, sunt munci
ușoare. Rolurile nu se discută, nu
sunt divergențe pe această temă. Timpul din acest punct de vedere, are
îngăduință, oamenii, la fel ca și cei de la sfârșitul secolului XIX, sunt foarte energici, pentru ca au
energie, și știu să o folosească. Societatea de la 1943 se bazează pe cea
clădită în zeci de ani, începând cu 1878. Noile instituții culturale precum
teatrele, ateneul și cinematografele fac deliciul fiecărui sfârșit de săptămână
pentru Bucureșteni.

Din cartea domnului Adrian Majuru ”Cum se distrau românii odinioară” aflăm, inclusiv din mărturiile
evocate în carte, că oamenii aveau clare în obișnuință anumite tabieturi.[4]
De pildă, că după fiecare masă de seară, vara, dacă nu ploua, până la orele
20:00 era obiceiul ”ieșirii la poartă”, pe scaune, sindrofia ținându-se după
rotație la fiecare vecin de pe stradă. Sună cunoscut? În zonele marginale ale
Bucureștiului încă se practică, dar externalizat către alt tip de comportament
și la altă scară. Atunci se mânca de seară foarte devreme, în jurul orelor
18:00, deoarece oamenii erau foarte matinali. Ora normală de trezire era ora
7:00 pentru toată lumea, în general fiind valabil conceptul ”mă trezesc o dată
cu zorii”. Tot odată cu emanciparea societății românești, aflăm că doamnele din
înalta societate, aflând că în străinătate se poartă să ai amant, și-au luat câte
doi amanți. La rândul lor domnii, deși formatați pe o altă cultură, ca să nu
pară geloși, răbdau cu greu adevărul din spatele aparențelor. Tot atunci aflăm
că muzica, dansul, cititul, spectacolele de circ și mersul la cinema ocupau, ca
și astăzi, un loc aparte în petrecerea timpului liber.

Iarna, este așteptată cu mare drag, mai ales pentru prima
mare sărbătoare a iernii, pentru Crăciun. Grupurile de colindători vor merge
prima dată la Palatul Regal, acolo unde vor colinda familia regală și vor primi
daruri iar de la Palat vor merge spre reședința Mitropolitului pentru a vesti
Nașterea Domnului. Un ceas mai târziu, mahalalele vor răsuna de glasurile
copiilor colindând până noaptea târziu, și ca și la țară, și în București
colindătorii vor primi covrigi, mere și nuci.

Astăzi…,

…începutul anului 2012. Crăciunul a fost acum o lună și
parcă nici nu simt că a fost. Copiii nu mai știu să colinde și tradiția
colindatului aproape că a dispărut. Locuința mea se află într-o zonă de case de
la marginea orașului, unde încă, măcar de dragul ”tradiției”, cei bătrâni au
grjă să îi scoată pe cei mici din ghiarele calculatoarelor în seara zilei de 23
decembrie, să le agațe o traistă de gât și să îi trimită la colindat pentru că
”așa este tradiția”. Mă întreb, oare când nu vor mai fi bătrânii, va mai fi
tradiția? Asta vom încerca să vizualizăm în cele ce urmează. De bine de rău, în
Bucureștiul ocupat cu case încă această tradiție se mai păstrează. Este un tip
de comportament care clar a migrat din rural către urban. Dar orașul are un set
de comportamente specifice, iar împrumutul colindului, nu ar trebui privit ca
un comportament în sine, ci ca o tradiție, ca un ritual. Mă revolt asupra
vieții de astăzi, în care nu mai avem ritualuri. Timpul bine ne face că nu mai
are răbdare, pentru că din prea multă lăcomie, am ajuns să ni-l îndepărtăm. Am
uitat astăzi ce înseamna sfârșitul de săptămână în oraș. Ne îmbulzim către
valea Prahovei și apoi ne minunăm că se congestionează. Drept rezultat
construim autostradă care să deservească toate localitățile sale, și atunci,
adio Valea Prahovei. Bucureștiul, a pierdut așadar, în fața văii Prahovei. Nu
râdeți, așa este. Vara mergem pe valea Prahovei, iarna mergem pe valea Prahovei.
De ce? Pentru că vara în București ne sufocăm, (că nu mai știm ce sunt
grădinile de vară, știm însă ce este AC-ul și bineînțeles am tăiat pădurile)
iar iarna nu avem ce face. Sau ba da, putem merge în mall. Mall-ul a devenit
principalul interes al ”protipendadei” Bucureștene și mă întreb dacă
spectatorii de la grădina din 1943 ar prefera așa ceva. De meditat. Mall-ul a
început să genereze comportamente, pentru că la rândul său este determinat de nevoia de a avea totul la un loc. Nu
este o nevoie a Bucureșteanului, este o realitate internațională pe care
trebuie să ne-o asumăm, fie că ne place, fie că nu: comoditatea. Să nu ne mirăm, așadar, că nu mai există cinematografe
în capitală. Acum la film se merge la mall. Să nu ne mirăm că nu mai există
cofetării, cel puțin în București. Am mâncat cu plăcere la o cofetărie în
Mangalia de Revelion și la Pitești acum un an. În orașele mai mici încă există.
Banul, a devenit din păcate din
necesitate un comportament actual. ”Nu pot sa ies din casă, pentru că nu sunt
îmbrăcat la modă”, ar spune tânărul de astăzi de 17-19 ani. Modă, era și în
1943, dar atunci erau și reguli. Astăzi, nu contează regulile, contează banii.
Reguli civice de fapt nu prea mai sunt; regulile de atunci astăzi par departe și,
mai grav de atât, le socotim excepții de ”modă veche” sau ”de modă apusă” însă,
cel mai grav,…excepțiile de atunci, încep să devină astăzi obșnuință.[5]
Din același articol menționat în nota de subsol, înțelegem că perioada dintre
1890 și 1910 a fost cea în care chiar se credea într-o lume bună, apogeul
tihnei și a liniștii sociale. Oamenii nu erau îngijorați. Grijile au reapărut o
dată cu marele război (Primul Război Mondial), iar tinerii interbelici au fost
mai agitați, mai speriați și mai comprimați de timp, nu au mai acordat atât de
mult  nevoilor spirituale, și a început
să se înfiripeze egoismul. Tot
atunci au apărut și sporturile pe scară largă, o dorință acerbă de afirmare. Dar formatarea culturală și
folosirea regulilor, țineau în frâu lucrurile și evoluția lor. Totul s-a
terminat după cel de-al Doilea Război Mondial. Ca și rezonanță, veselia, un laitmotiv al perioadei de
creștere a secolului XIX și a perioadei interbelice, a devenit ceva subit și
parcă interzisă populației.

Bucureștenii în 1943 mergeau la bufetul de la Șosea.
Astăzi acolo merg doar elitele. În schimb, pentru profit, ”Caru’ cu Bere” lasă
pe oricine să intre; de meditat. E bine? Eu zic că nu. Prima dată când am
trecut pe lângă ”Caru’ cu bere” și am vrut să intru, mi-a fost rușine pentru că
nu eram îmbrăcat ”elegant”. Am constat apoi cu stupoare, că poți intra îmbrăcat
oricum. Deci mai avem repere? Valori? Își mai păstrează astfel ”Caru’ cu bere”
valoarea istorică, a sa și a personalităților care din 1879 i-au călcat pragul?
Așadar, ne întoarcem ușor, ușor mult înainte cu mentalitatea, dintr-un anumit
punct de vedere. Eliminarea claselor sociale de mijloc, eliminarea spațiilor
publice ample, lipsa regulilor clare, aplicate și asumate, lipsa decenței și a
măsurii, fac să se nască tipuri de
comportamente urbane negative!

Proclamarea Regatului Român, 1881 vs. Discurs Nicolae Ceaușescu, 21
decembrie 1989

Pentru că lumea începe astăzi să fie din ce în ce mai împărțită
între bogați și săraci, și pentru că educația, spiritul civic și buna cuviință
încep să fie valori uitate, iată rezultatul în câteva comportamente urbane
specifice zilelor noastre:

Salutul pe stradă între străini –
specific secolului trecut (perioada evocată anterior), astăzi uitat, și chiar
blamat;

Respectul din trafic – conducători între ei și conducători vs. pietoni – o realitate de acum un secol, astăzi uitată;

Respectul față de ceilalți prin reducerea poluării (fonică, olfactivă și vizuală pe care
fiecare individ o produce) –
astăzi complet uitată;

Individualismul –  mai accentuat astăzi;

Reguli vestimentare – inexistente astăzi,
cu excepția cercurilor înalte;

Codul bunelor maniere – existent
doar în librării, și ceea ce este cel mai dureros, dacă îl practici, pe scara
”largă” a concepției actuale Bucureștene, ești privit ”de modă veche” sau
”nebun” (ultima caracteristică valabilă și pentru cei care astăzi mai practică
un sport în văzul lumii);

Opulența ca necesitate – o exagerare a
societății actuale, la toate nivelurile.

Și mă voi opri aici cu enumeratul, pentru că nu în a
enumera defecte ale societății urbane actuale stă scopul acestei lucrări, ci în
a vedea: ce facem cu ele? Unde vom
ajunge dacă vom continua așa? Când peste 150 de ani, cineva o să scrie 1943 vs.
2043, anul 2043 cum va fi ? Propun să vizualizăm.

1.Natura va triumfa, pentru că este net superioară
omului, folosind ca instrument tot ”omul” (scenariu pozitiv).

Cum v-a arăta România viitorului secol, care tocmai a
început? Cum v-a arăta Europa? Cum va fi administrată, și ce legătură există
între administrația unui teritoriu, și comportamentele urbane? Elementul cheie
în acest caz este apa. Din apă ne
naștem, apa este elementul nostru primordial, apa este indispensabilă. Și apa, devine din ce în ce, o resursă
limitată. Nici o așezare omenească nu s-a dezvoltat fără acces la apă,
toate orașele și satele sunt în legătură, mai mult sau mai puțin directă, cu un
curs de apă, sau cu o sursă de apă subterană, iar cursurile de apă adună pe
albiile și văile lor tradiții, formatări culturale, energii, materii prime și
spirituale, valori locale și resurse pentru comunitate.

În acest scenariu, totul pornește de la mare la mic.
Concret, regiunile vor fi delimitate ținând seama de bazinele hidrografice. Va
exista un râu matcă și vor exista o serie de afluenți. Grija către apă va fi
net crescută. Fiecare bazin hidrografic adună în el o serie de localități, cu un anumit specific. Este cea mai
bună formă de regionalizare, constatată și de către Mircea cel Bătrân, care a împărțit
țara în județe, și le-a denumit după
numele apelor care le traversează. În acest context, teoretic funcționează
și județele noastre, dar prin județul Dâmbovița curg Dâmbovița și Ialomița,
Ialomița fiind râul principal al bazinului propriu, iar Dâmbovița tributara
Argeșului în bazinul său. Practic, discutăm despre două regiuni diferite și
distincte ca mentalități, mod de construire, educație, comportamente,
obiceiuri, tradiții, resurse, etc. Încercarea
redescoperirii identității folosind
natura, va crea comportamente noi, și va canaliza mai multă atenție asupra
patrimoniului natural și cultural specific fiecărui bazin în parte. În acest
context, ce comportamente negative, din cele enumerate mai sus, se pot repara,
sau se pot modifica spre o altă formă? Este o situație ideală, dar
reîntoarcerea către natură, va crea un echilibru psihic la nivel de masă, va
produce schimbări pozitive pe planurile personale ale fiecărui individ, și va
atrage mai mult nevoia cunoașterii. Cel mai mult însă, va fi de câștigat pe
plan identitar. Relațiile între
oameni se vor încălzi, comunitățile vor deveni mai atente și mai strânse, cu o
reflecție pozitivă asupra comportamentelor, cel puțin prin prisma apartenenței
la un element comun: apa.

2.Vor triumfa marile aglomerări urbane
(megalopolis-urile și marile metropole) care vor aduna în jurul lor mari
comunități de oameni, restul teritoriilor rămânând să nu se mai poată susțină
în totalitate singure (negativ prin expunere, dar pozitiv prin diversitatea
soluțiilor).

Deși îmi place să cred că sunt promotorul conceptului de ”regionalizare”
folosind bazinele hidrografice, atent studiat de mine în particular, nu pot să
nu îi constat gradul de idealism. Mai aproape de realizare este însă cel al marilor orașe, care, așa cum îmi place
să spun, nu țin cont de nimic, decât de propria lor viață. Aceste aglomerări
urbane atrag ca un magnet
comunitățile din jur. Fenomenul este deja în curs de desfășurare, și se întâmplă
și în România la diferite scări. Bucureștiul a polarizat tot ceea ce avea în
jur, iar în județe de regulă, reședința polarizează restul județului (dar nu în
toate cazurile, marile orașe din provincie având un rol asemănător
Bucureștiului, dar la o scară mai mică, precum: Constanța, Oradea, Craiova,
Brașov, Tîrgu Mureș, Cluj-Napoca sau Iași). Ceea ce fac însă aceste aglomerări
urbane, este de a formata populații, de a imprima noilor veniți comportamentele urbane specifice locului.
Acolo unde noile comunități sosite sunt puternice și rezistă, apar conflicte cu
ceilalți. Dacă vom căuta să stabilim un set de principii de conviețuire în
marile aglomerări urbane, aceste conflicte vor fi minime ca și incidență (a se
vedea deja celebrele conficte dintre cartierele chinezești și restul
comunității din megalopolisurile americane) sau noile noastre probleme cu
cartierele de țigani. Un oraș de lăudat pentru că a găsit un cod comun în
vederea rezolvării conflictelor de comportament între milioane de oameni a fost,
și este Istanbul, unde viețuiau (și viețuiesc) laolaltă cu turcii, diverse
etnii în cartierele lor prestabilite (de pildă cartierul Genovez din Istanbul).
Această multitudine de etnii persistă și astăzi, aglomerarea Istanbul atingând
18 milioane de locuitori. Ierarhiile între orașe se vor intensifica, vor apărea
competiții iar orașele vor trebui să devină competitive. Aici intervine puntea de legătură cu primul scenariu,
crearea unui sistem de ”orașe buzunar” în aceste bazine oferind posibilitatea comunităților
respective să dețină câte o metropolă (de rang mai mic sau mai mare, în ierarhia
națională și continentală) în propria lor regiune. Aceste metropole pot
concentra dotări descentralizate de la Capitală, astfel calitatea vieții în aceste
aglomerări va fi mult crescută, și o dată cu ea, va crește și speranța de viață
și, implicit, se va produce corectarea comportamentelor urbane negative, prin
asumarea rolurilor în societate și instituirea unor reguli bazate pe cele
interbelice, deloc demodate (dar care poate că necesită adaptare după noile
timpuri). Aceste metropole totodată vor fi și reprezentante ale ținuturilor
lor, ale bazinelor din care fac parte, acumulând în instituții de cultură părți
din cultura lor identitară. Fără o regulă clară de ierarhie și de stăpânire a
fenomenelor sociale negative, acest scenariu riscă să devină negativ și acolo
unde sunt mulți, fără un ”element” (ansamblu de reguli, tradiții, simboluri,
repere), în jurul căruia cei mulți să orbiteze, se va naște haosul. Poate că un rol important pentru
menținerea echilibrului, în acest scenariu posibil de evoluție, îl va avea
”biserica”. Ea, ca și în istorie, va avea și menirea de a corecta anumite
comportamente, și de a veghea la păstrarea anumitor dogme care țin de domeniul
religios, dar care au implicații în comportamentul oamenilor de zi cu zi. Cea
mai extremă înfățișare pe care o poate lua acest scenariu, este de regrupare a
popoarelor după ”rădăcini”, folosind criteriile cumulative ale evoluției și al
limbii, un scenariu care bate tot către redescoperirea și unificarea identitară
la scară macro, o imperializare de rit
nou, folosind principii vechi.

3. Închiderea intenționată a accesului către marile
descoperiri folositoare omului de rând – al doilea Ev Mediu (negativ prin
expunere, dar pozitiv prin rezultat). Un scenariu extrem, dar care s-a produs
în istorie.

Socotim trecerea de la Antichitate la Evul Mediu anul 476,
când a căzut Imperiul Roman de Apus. Antichitatea a însemnat mai ales spre
finalul ei, o perioadă de maximă înflorie culturală și științifică. A fost
nevoie de curentul Renașterii pentru ca omenirea să îi redescopere învățăturile
și bogăția culturală. Sigur, trecerea nu s-a produs brusc, și nici nu a fost
sesizată. Istoria a stabilit. Dar pe fondul interzicerii științei de folosire a
betonului, a democrației, a tehnicilor descoperite, a învățăturii și educării
spiritului, a creării lucrurilor omului după ”om”, iată că oamenii au rezistat.
Ce se va întâmpla când nu vom mai avea resurse? Vom fi nevoiți să ne ”reinventăm” descoperirile, să adaptăm și să ne adaptăm, solidari
cu evoluția noastră de mii de ani, la toate schimbările? Cu siguranță, da. Nu
știm dacă asta va însemna un al doilea Ev Mediu, dar cu siguranță, ar fi un Ev Mediu de generație nouă. Ar ajuta de
asemenea la regenerarea unor resurse naturale.

Cum ar afecta toate aceste schimbări (traduse prin limitări) viața urbană de zi cu zi? Vom
avea un comportament mai rigid sau mai frivol în spațiul public? Spațiile
publice vor mai fi udate? Ne vom mai permite luxul folosirii curentului
electric fără măsură, a apei fără măsură?  Vom mai avea vegetație peste tot? Vor apărea
regularizatoare de oxigen în puncte cheie ale orașelor? Vom comunica
hologramat? Toate sunt posibile, deoarece după ce ai parcurs o cursă în viteză,
urmează să te oprești; dacă nu știi cum să te oprești (sau nu vrei), te vei
opri cu siguranță, dar brusc, printr-un impact. Dacă secolul XX a fost secolul
vitezei, iar noi încă în secolul XXI căutăm tot viteza (și mă întreb zi de zi către ce oare alergăm), atunci mi-e
teamă să mă gândesc ce va urma. Sper că vom reinventa în mod pozitiv pentru
oraș ca și comunitate, comportamentele în mediul urban, că vom redescoperi
valorile umane, și că secolul XXI va fi secolul încetinirii vitezei, și nu al
creșterii ei.

Deși, după toate semnele…