Moldova

CONVERSIA PATRIMONIULUI INDUSTRIAL

ORASUL MODERN, ORASUL INDUSTRIEI

„ Si, in sfarsit afirm ca: asa cum anticii
s-au inspirat, in arta, din elementele naturii, noi – artificiali, material si
spiritual – trebuie sa ne inspiram din elementele celei mai noi lumi mecanice
pe care am creat-o, careia arhitectura trebuie sa-i fie cea mai frumoasa
expresie, sinteza cea mai completa, integrarea artistica cea mai eficace”
din Mesaj 1914 Antonio Sant’Elia (Lascu, N.
1989, Functiune si forma, Meridiane, Bucuresti).

 

INTRODUCERE

Termenul de conversie a patrimoniului industrial, si in general conversia, trebuie sa fie
analizata din numeroase puncte de vedere: conversia implica in special puncte
de vedere filozofice, recosiderari ale: monumentului si relatiilor complexe
dintre spatiu si om (Conditia Postmodernitatii de David Harvey) dictate de
schimbari ale climatului socio-economic (schimbari ce au adus cu sine aparitia
postmodernismului). Patrimonial aduce amminte de valori socio-culturale, valori
privite in genere din punctual de vedere al semiologiei, iar industrialul  de un moment istoric legat in special de
istoria tehnicii si urbanismului.

Pe de alta parte
lucrarea isi propune sa raspunda la intrebarea de ce conversiile industriale
prezinta in general exemplele cele mai reusite ale unui concept de
restructurare urbana si regandire a orasului ca un system complex, o tesatura
de straturi suprapuse, in care functiunea nu mai este gandita ca dispersata
intr-un plan orizonatal ci ca o mutitudine de sisteme functionale suprapuse.
Aceste schimbari de perceptie au fost dictate de redefinirea tipului si
spatiului de catre filozofii post-moderni dar si de dezvoltatrea teoriilor
sistemelor de catre structuralisti in anii 60’.

Reducerea la obiectul
architectural al acestor concepte produce ruptura dintre arhitectura moderna
care are ca baza de lucru planul functional si arhitectura de dupa modenism
care utilizeaza tot mai frecvent notiunea de sectiune (miscare pe verticala si
orizonatala in acelasi timp si spatiu).

Arhitectura industriala redescoperita ofera surprize legate de complexitatea de structuri
interne suprapuse: circulatii (ale materiilor prime, componente si produse
finite), ale personalului, auto etc) sisteme de aductiuni, retele edilitare, si
de maleabilitatea cladirilor de a-si adapta spatiile la noi cerinte sau linii
tehnologice. In general arhitectura industriala este o arhitectura moale constitita
dupa reguli slabe (Augustin Ioan O (noua) „ESTETICA A RECONSTRUCTIE):
moleculare, prin articularea reciproca a partilor (in ansambluri industriale),
relativa indiferenta la presiunea pe care o exercita prin feed-back compozitia
intregului si nu instaureaza deliberat relatiile de ierahie intre parti sau
intreg si parti. Gandita ca o arhitectura utilitara, in primul rand,
dictata de necesitati tehnologice si gabaritice, compozitia arhitecturala
industriala se subordoneaza regulilor slabe ale sistemelor interioare
sau exterioare, importanta partilor fiind contrabalansata de intregul gandit
sau devenit pe parcurs deschis (foarte putine ansambluri industriale sau
cladiri nu au suferit modificari sau adaugiri, dezvoltari sau transformari,
multe dintre ele fiind gandite initial ca sisteme deschise).

Prin prizma acestor lucruri nu mai mira pe nimeni de ce conversia spatiilor industriale au
constituit un miraj pentru marii arhitecti contemporani, care in structuri
industriale au putut sa-si exprime conceptele referitoare la spatiu, timp,
miscarea, dar si  au gasit in acestea embrionul
acestor concepte.

Voi porni in enuntarea tezei prin analizarea termnului de conversia patrimoniului
industrial
inversand ordinea termenilor, pornind de la industrial
(obiectul) si sfarsind la conversie (actiunea exercitata asupra obictului) reducand
clasa obiectelor analizate. Desi reductiunea de la industrial la patrimoniu
poate fi sustinuta pana la un punct, intre conversie si patrimoniu ramane un
rest la ambele incluziuni, (nu obligatoriu toate conversiile pot fi executate
doar pe situri sau obiecte industriale de patrimoniu, cum de asemenea nu toate
obiectele de patrimoniu industrial pot fi convertite), de aceea se va face
distinctia dintre obictele cu care opereaza arheologia industriala si si
obiectele cu care opereaza istoricii patrimoniului construit setul de valori
afferent.

Conversiile industriale mai mult ca orice au necesitat o integrare multidisciplinara a
gestiunii şi planificarii si o puternica prezenta a caracteristicii economice
si urbanistice pe toata durata proceselor.

 In special cand este vorba de siturile
industriale conversia este optiunea cea mai fericita prin pizma: calitatilor
fizice ale cladirilor si potentialul de utilizare al unor spatii flexibile si
ample, disparitia functiunii initiale din majoritatea siturilor industriale,
politici locale sau nationale de restructuarare urbana, semnificatii maleabile  si in acelasi timp universal valabile la
nivelul unei societati si nu in ultimul rand

 

APARITIA

Patrimoniul industrial este legat de dezvoltatrea orasului industrial din a doua jumatate a
sec. al XIX-lea si inceputul sec. XX, datorita dezvoltarii relativ diferentiate
intre tari sau chiar intre regiuni cu acelasi specific industrial, este greu sa
gasim exemple absolut identice, insa anumite caracteristici majore ale industrializarii
raman recognoscibile in majoritatea cazurilor, exemplele raspunzand acelorasi
mobile si avand aproximativ acelasi mediu de aparitie si dezvolatare.

Anglia fiind si prima tara puternic industrializata
patrimonial industrial este si cel ami variat, de la inceputul sec. XIX
cupranzand toate fazele si situatiile patrimoniului industrial. Anglia in prima
faza a industrializarii constitue o exceptie de la regula continentului
European (masarea industriei in centrele urbane de mare importanta). Constructia
unei system de cai ferate national incepand din ani 1850, adica relativ recent,
incurajata si de relieful relativ plat al tarii (Michel Ragon „le dezurbanizm”
in Histoire de l’architecture et de l’urbanisme modernes, vol. 2 Naissance de
la cite moderne 1900-1940 pag 27) cat si de specificul manufacturier al Angliei
acela al cresterii si prelucrarii bumbacului permite o disipare a industriei in
teritoriu. Apar primele manufacturi de bumbac Anglia ajungand principalul
producator de bumbac al lumii cu peste 55% din productia mondiala in 1855 (Michel Ragon „le dezurbanizm” in Histoire
de l’architecture et de l’urbanisme modernes, vol. 2 Naissance de la cite
moderne 1900-1940 pag 27). Primele orase britanice industrializate au fost
orasele porturi (Londra, Liverpool, York), unde introducerea motorului cu abur
pe vapoare si cresterea masiva a exporturilor de bumbac au necesitat
constructii de depozite si santiere navale.

Dupa inventia motorului cu abur extragerea carbunelui a devenit prioritate nationala in
majoritatea statelor industrializate sau in curs de industrializare, un al
doilea val de industrializare constituindu-l ramurile metalurgice feroase.

Pe Continentul Nord American aparitia si dezvoltarea unor orase “unifunctionale” a fost strans legata
de dezvoltarea industriei (si implicit soarta acestor orase s-a confundat pana
la un punct de cel al ramurilor industriale active in zona).

Pana la supra-aglomerarea oraselor miniere si metalurgice de la sfarsitul secolui XX
(si acutizarea problemelor sociale) Anglia poseda o solutie la criza aparuta in
marile orase industrializate: dezurbanizmul asa cum il numeste Michel
Ragon cu cea mai importanta componenta: orasele gradina. Acestea reprezentau
o solutie viabila pentru cazul special al Marii Britanii sau al Statelor Unite.
Cea mai importanata consecinta a oraselor gradina  (modelul culturalist) sunt orase satelit sau
suburbia gradina (in Anglia acest model al orasului gradina si-a datorat esecul
in mare parte inaplicabilitatii punctului ei forte, sistemul econmic gandit de
Ebenezer Howard. Orasele gradina realizate Letchworth, Hampstead, au esuat in a
atrage industria astfel populatia transformandu-se in navetisti legati de polul
industrial cel mai apropiat, primul sat gradina din Germania s-a construit
langa Essen, in bazinul Ruhr ( Margarethenhohe in Ruhrgebiet)  ridicat de importanta familie industriasa
Krupp in 1912.).

Modelul progresist (Ragon
M. 1986)  produce un mai mare ipact,
dezvoltarea orasului in raport cu industrializatea sa extinderea orasului in
teritoriu sub sub forma segregarii functionale in lungul retelelor edilitatre.
Aceasta a dus la creerea de importante zone industriale in centrele oraselor si
in lungul retelelor de transport, functiunile de locuinta si loisir mutandu-se
in suburbii.

 

DECADEREA

Separarea functiunilor in oras a fost motto-ul conceptelor urbanistice pana in anii ’70
momentul crizei industriale. Globalizarea a adus modifica circuitului
productie, distributie, consum de la un areal retrans; oras, teritoriu, tara la
un context global in care pe o piata saturata, mobilitatea marfurilor este
cheia supravietuirii. Migratia industriei catre noile piete de desfacere,
reducand timpul dintre productie si comercializare, a insemnat inchiderea a
numeroase fabrici si platforme industriale din zone altadata traditionale
pentru desfasurarea acestor activitati. Dezvolatarea pe de alta parte a
tehnologiei avansate si a diversicarii marfurilor a insemnat o
incompatibilitate intre noile tehnologii si spatiile industriale mostenite din
primele faze ale industrializarii, cu cat ne apropiem de zilele noastre cu atat
timpul dintre constructia unui complex industrial si momentul de depasire din
punct de vedere al cerintelor tehnologice este mai scurt. In multe dintre
cazuri, din motive economice, numeroase cladiri si situri industriale au fost
abandonate optandu-se pentru constructia rapida, de cele mai multe ori in
exteriorul orasului, si mai putin costisitoare decat demolarea sau
reconditionarea cladirilor necorespunzatoare.

Anii 60 au constituit punctul de cotitura la ceea ce a insemnat lumea moderne asa cum fusese ea
cunoscuta pana atunci, intr-o perioada de mare efervescenta in contextual
destramarii unor mituri si disolutiei unor axiome universale (Marea Britanie
isi pierde si ultimele colonii, revolutia bolsevica si cultul Stalinist sunt
chestionate din interior, capitalizmul de piata nu se ridica la sperantele
anilor ’50, perioada de maxima dezvoltate economica a statelor cu capitalism de
tip liberal).

Recesiunea economica din anii ’70 si 80’ au lovit puternic
economiile dezvotate si in special pe cea britanica si americana, inte acesti
ani o mare parte a industriei manufacturiere din Anglia a disparut cauzand
inchideri massive de fabrici, nordul Angliei bazat pe industrie grea si
extractoare de carbune inceteaza a mai fii motorul dezvoltarii britanice polul
de greutate mutandu-se in sud unde coridoarele de inalta tehnologie se aflau
inaca in expansiune. Orase ca Liverpool (altadata punctul de pornire a marilor
transatlantice in cursa de a castiga suprematia si recunoasterea superioritatii
tehnologice in batalia cu rivalii francezi sau germani) sau Glasgow au trebuit
sa-si inchida santierele navale si docurile, lor le-au urmat Londra (altadata
cu cel mai mare port din lume) care a fost nevoita sa-si inchida cea mai mare
parte a imensei zone portuare ce incepea din apropierea centrului istoric si se
intindea pe 12 km de o parte si de alta a Tamisei si totaliza 14 kmp. Cu
acelasi tip de problema s-a confruntat in SUA zona New England centrul
productiei manufacturiere americane cazut prada competitiei si diversificarii
ofertei, porturi ca Boston sau Baltimore au avut aceeasi soarta ca suratele lor
Britanice. Industria textila prima ramura manufacturiera dezvolatata in Anglia
si apoi in SUA lasa numeroase relicve incepand cu anii 30’ din timpul
marii crize economice (1936 se inchide cel mai mare manufactura textila din
lume la acea data Amoskeag Manufacturing, pe raul Merrimack in apropierea
orasului Lowell, fondat ca un oras utopic in legatura cu industria textila), (HARVARD
ALUMNI BULLETIN, 1968)  “Decaderea” are
loc pana la sfasitul anilor 70’ inceput de 80’ csi incepe inca din anii 30’ .

 

REDESCOPERIREA

Aceste schimbari masive din
interiorul oraselor cat si criza identitara prin care treceau multe dintre
societatile din Europa si America au facut ca perceptiile in legatura cu orasul
sa se schimbe fundamental. Statele au reactionat la problemele tot mai acute
din orase, revolte si neliniste, saracie, promiscuitatea zonelor industriale inchise.
Voci ca cea a lui Jane Jacobs in The death and live of great American cities
a fost mai mult decat o critica adusa arhitecturii moderniste si in special
modelelor dezurbanizarii ci a fost o pledoarie la adresa recosiderarii oraselor
ca un sistem elaborat de complexitate (mai mult oragnizat decat dezorganizat),
regasirea vitalitatii si energiei intercatiunilor sociale care depind in mod
crucial de diversiatate si de gradul de complexitate.

In anul 1965 apare lucrarea A City is not a Tree  a lui Christopher Alexander, acesta se folosea de noile studii
structuraliste pentru a compara orasul dezvoltat spontan (ex. Liverpool) cu o
retea, iar pe cel proiectat (ex. Chandigarh) cu un copac; relatiile elementelor
in sistemul de tip copac fiind simple iar in cel de tip retea complexe.
Impactul pe care l-a avut aceasta lucrare la timpul ei a facut ca interventiile
ulterioare la nivelul tesuturilor urbane sa reconsidere tesutul existent.

In acest timp se face un apel la
abandonarea arhitecturii functionist-academiste si imbogatirea complexitatii
arhitecturii prin democratizarea ei, prin introspectie in arhitectura
vernacula si de consum, in Learning from Las Vegas Robert Venturi
isi exprima admiratia pentru bulevardele din Las Vegas si pentru Disneyland
exprimand conceptul de “capital simbolic” introdus de Bourdieu. In societatea
de consum creata, anumite paturi sociale pentru a-si defini identiatatea au
nevoie de “o colectie de bunuri de lux care sunt relevante pentru gustul si
distincia propietarului”. Un nou eclectism apare, iar in goanna de a pretui tot
ceea ce este vechi orice relicva a trecutului devine etalon estetic si demn de
imitare atunci cand el nu mai exista sau nu a existat niciodata.

Conceptele postmoderniste (cultura
de masa) isi gasesc inainte de toate ratiunea in realitati socio-economice si
mai apoi in nevoi filozofice si estetice, Leon Krier intr-un articol din Architectural
Design Profile
din anul 1987 militeaza pentru restaurarea activa si
recrerea valorilor urbane traditionale, acest lucru fiind posibil fie prin
“restaurarea unui material urban mai vechi si reabilitarea sa cu scopul de a-i
conferi utilizari noi, fie creerea de noi spatii ce exprima viziunile
traditionale cu toata inventivitatea pe care o permit tehnologiile si
materialele actuale” (Harvey David, 2002). Leon Krier isi construia teoria pe
baza exemplelor de restructurari si conversii ale ansamblurilor industriale din
America si din Anglia.

Revitalizarea Bostonului (Hall Peter, 1999) a constituit un exemplu pentru toate celelalte orase, inceputa in
anii 50’ transformarea s-a bazat la inceput printr-o politica de redirectionare
a orasului si transformare din centru industrial in centru economic si de
cercetare in domeniu universitar, al doile pas l-a constituit investitia in reabilitarea
pe scara larga a zonelor portuare si industriale din apropierea acestora,
implicand in acest process noua combinatie de reutilizare a depozitelor cu noi
functiuni ce urmau sa atraga publicul si revitalizare a zonei prin investitii
in mixtizare functionala (creerea de numeroase spatii publice, baruri,
restadardizarea locuintelor din perimetrul portului). Aceeasi reteta a urmat si
Baltimore, un alt important port decazut in favoarea New York-ului, cu a sa transformare
a Inner Harbor-ului.

Aceste concepte de revitalizare au trecut
repede oceanul, docurile din Londra si mai apoi Liverpool au devenit centrul
proiectelor de dezvoltare a orasului ca lupta impotriva noii dezurbanizari.

Anii 80’ si 90’ au fost martorii
celor mai importante astfel de proiecte, care au avut in centru refolosirea
vechilor ansambluri industriale sau comerciale in noul concept de structuri
urbane intr-o noua de mixtizare a functiunilor,
(distinctia dintre industrial si commercial, facuta de S. Cantacuzino in
Re/Architecture,  pare fortata,
Arheologia industriala elimina aceasta ambiguitate, considerand orice relicva a
epocii industriale (inclusive docuri si depozite) ca apartinand patrimoniului
industrial).

In afara Angliei si Americii toate celelalte
state europene au adoptat noile concepte (Berlinul este si acum teatrul unora
dintre cele mai importante transformari incepute dupa caderea Cortinei de Fier)
rafinadu-le pe alocuri. Exemplul cartierului La Villette din Paris a devenit
deja unul classic, restructurarea cartierului presarat de fostele abatoare ale
Parisului si de alte industrii conexe cu acestea, decazute in urma
transformarilor tehnologice din industria alimentara, a inceput in anii ‘70
avand finalitate la mijlocul anilor ’90 si a insemnat restaurarea Pavilionului Vamii
de catre Bernard Huet, conversia unei hale industriale in centru cultural,
precum si creerea parcului cu acelasi nume ca al cartierului de catre Bernard
Tschumi si Jacques Derrida, exemplu etalon al coprezentei straturilor intr-un
impecabil discurs post-structuralist (mai amintesc, in aceeeasi politica de
restructurare urbana, construirea Centrului Muzicii si al Dansului, concepute
de Christian de Portzamparc, Muzeul Tehnicii)

 

INTROSPECTIA

Reutilizarea acestor ansambluri industriale a fost scanteia ce a declansat un val de interes
manifestat spre patrimonial industrial, potentialul nebanuit de conversie si
rezultatele spectaculoase ale primelor reutilizari au nascut o noua ramura de
cercetare, care printre telurile declarate, la loc de rag, situeaza: analizarea
si definirea potentialului de conversie pentru patrimoniu industrial de orice
forma si natura.

Arheologia industrialala este o “inventie” anglo-saxona care se regaseste ca si stiinta
undeva intre arheologie, arhitectura si stiintele tehnice aplicate. Mai mult ca
orice alta ramura a cercetarii, arheologia industriala invoca si necesita o
abordare multicriteriala.

O definitie a arheologiei industriale, cat mai apropiata de ceea ce inseamna ea in practica,
este cea data de Smithsonian Institution Archives Center in 2001: “Industrial
archeologists study and mesure industrial sites and structures, document them
whithout removing artifacts and encorage their preservation or adaptive
reuse
. Industrial archeologists combine their fildwork with other sources
to arrive at a better understanding of the time period, industry, or technology
in question. To bring the site to live and put it into a meaningfoul human and
industrial context, they interviw retayerd workers, visit still alive
industrial sites, examine museum collections, and study old phothografs, trade
catalogs, memoires, correspondence, corporate records, and publications
” (Smithsonian
Institution Archives Center in http://americanhistory.si.edu/archives/e-2.htmn).

Obiectele ce constitue studiul arheologiei industriale sunt in general toate artefacte
legate de era industriala, dar in special: vechile docuri si depozite portuare,
vechi mori, fabricile textile, otelariile, canalele, podurile, minele si
sistemele de cai ferate. In mod traditional aria de studiu a fost rezervata:
arheologilor, inginerilor, arhitectilor, istoricilor, artistilor si mai nou
economistilor, sociologilor si antropologilor. Din ramura principala a
arheologiei industriale in ultimele doua decenii s-au desprins inca doua, mai
mult sau mai putin independente, ramuri: arheologia comerciala si arheologia
sociala. Daca intre arheologia industriala si cea comerciala distincia o face
obiectul studiului (arheologia comerciala studiaza: cladiri, artefacte,
structuri, semen si simboluri comerciale ale peisajului sec. al XX-lea) (William
Crandal in New Frontiers in Management Research, The Case for Industrial
Archeology pag. 47) intre cea industriala si cea sociala (aceasta se ocupa de
studiile effectuate asupra vietii muncitorilor din zonele industriale sau
ancheteaza evenimente neobisnuite precum ar fii acidentele de munca) limitele
sunt in cel mai bun caz instabile, arheologia sociala putandu-se confunda cu
unele dintre metodele de cercetare ale arheologiei industriale.

O istorie a aparitiei si dezvoltarii arheologiei industriale este oarecum premature datorita starii
incipiente in care se afla aceasta ramura de cercetare. Totusi sunt demne de
amintit primele doua asociatii constituite in vederea protejarii si
revitalizarii patrimoniului industrial. Acestea functioneaza ca niste
catalizatori pentru sutele de noi organizatii specializate in cercetarea
particularitatilor zonale si diferitelor ramuri ale arheologiei
industriale.  Prima si cea mai veche este
Association for Industrial Archeology (AIA), cu sediu in tara de
origine a revolutiei industriale, Marea Britanie, iar cea de-a doua The
Society for Industrial Archeology (SIA)
a fost fondata in 1971 la o
conferinta tinuta la Smithsonian Institution din Washington D.C. si se
ocupa in special de patrimonial industrial American.

In momentul de fata exista o asociatie tutelara TICCIH-The International Committee for the
Conservation of the Industrial Heritage,
al carei congres din Moscova 2003
a emis o Charta a Patrimoniului Industrial care asteapta sa fie
ratificata ca recomandare a Consiliului Europei (Ioana Irina Iamandescu din
Arhitectura Industriala, Arhitectura, nr 31).

La nivelul Romaniei in contextual dezvotarii internationale a conceptelor arheologiei industriale,
in anul 2001, Directia Monumentelor Istorice si Muzee din Ministerul Culturii
si Cultelor a demarat programul national, in prima faza, de salvare a
patrimoniului industrial national. Prima faza in curs de derulare este cea de
idetificare si inventarierea patrimoniului, in parallel cu stabilirea
urgentelor de salvare. Pe teritoriul Romaniei s-au organizat pana in  prezent patru workshopuri destinate
mediatizarii si familiarizarii cu aceasta noua disciplina in formare,
2001/Bucuresti, 2002/Banatul Montan, 2003/Cluj Napoca, 2004/Baia Mare.

Un studiu complet prin prisma muticriterialitatii arheologiei industriale referitor la un complex
industrial de pe teritoriul Romaniei este cel condus de Hanna Derer ce are ca
obiect al studiului Fabrica de hartie “C. & S. Schiel” din Busteni.

autor: Petre Dragos Mihaila

Bibliografie

  1. Benevolo, L. 1971, Hystory
    of Modern Architecture,
    Routledge&Keagan Paul, London.

 

  1. Cantacuzino, S. 1989,
    Re/architecture, Artes Graficas Toledo S.A.

 

  1. Choay, F. 1998, Alegoria
    Patrimoniului,
    Simetria, Bucuresti

 

  1. Choay, F. 1965, L’urbanisme,
    utopies et realites
    , Une anthologie’, Editions du Seuil, Paris.

 

  1. Crandal, W. 2002,
    New Frontiers in Management Research, The case for
    industrial Archeology.
    The Coastal Business Journal, volume 2, number
    1.

 

  1. Hall, P. 1999, Orasele
    de maine,
    All Educational, Bucuresti.

 

  1. Harvey, D. 2002, Conditia
    Postmodernitatii, O cercetare asupra originilor schimbarii culturale,
    Amarcord,
    Timisoara.

 

  1. Hyde, C. K. 1991,
    The Birth of the SIA and reminiscences by some of its founders.
    The Journal of the Society for Industrial Archeology.

 

  1. Ioan, A. 1999, KHORA, Colectia spatii
    imaginate,
    Paideia, Bucuresti.

 

  1. Ioan, A. 2002, O
    (noua) “ESTETICA A RECONSTRUCTIEI”, Colectia spatii imaginate,
    Paideia,
    Bucuresti.

 

  1. Lascu, N. 1989, Functiune
    si forma,
    Meridiane, Bucuresti.

 

  1. Leach, N. 1997, Rethinking
    Architecture,
    Routledge, London.

 

  1. Ragon, M.
    1986, Histoire de l’architecture et de l’urbanisme modernes,
    Casterman, Paris.   

 

Tafuri, M., Dal Co, F. 1976, Architecture contemporaine, Berger-Levrault,
Paris 

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button