Despre Identitate. Individul și Spațiul Urban

Termenul de “identitate” are o largă întrebuințare și gamă de sensuri, mai mult sau mai
putin disputate. Acest concept, complicat și uneori neclar, a fost și continuă
să fie dezbătut în domenii diverse, precum:
psihologie, sociologie, antropologie, filosofie, științe politice,
arhitectură și urbanism ș.a.

Originea de bază a cuvântului își găsește rădăcinile lingvistice în substantivul
latinesc “identitas-tatis”, o derivație a pronumelui “idem”, însemnând “același”.
Termenul are o natură comparativă, referindu-se la ideea de împărtășire a
anumitor caracteristici, atribute, de emfatizare. Așadar, identitatea se
formează prin identificarea unui subiect cu altul/alții (în primul rând cu părinții
și alți indivizi din viața unei persoane, dar și cu grupuri, locuri). Această
relație poate fi benignă, atunci când un individ aspiră la caracteristicile,
valorile și credințele altora (proces de identificare-idealizare) sau poate fi
malignă, atunci când individul dorește să se disocieze de caracteristicile
celorlalți (proces defensiv de contra-identificare)  (Weinreich & Saunderson 2003, Capitolul
1, pag 54–61).

În antropologia urbană, aceste
procese  se pot aplica atât în relația
individ-comunitate, cât și în relația individ-spațiu urban, iar una dintre componentele
care poate determina “obiectul”  de
referință al individului este cea politică.

Câteva exemple de definire a
termenului  “identitate” in științele
politice și în relațiile internaționale au fost formulate astfel:

–
“concepția oamenilor despre cine sunt ei, ce fel de oameni sunt ei și cum relaționează cu
alții” (Hogg si Abrams 1988, 2, apud J.D. Fearon,1999, pag.4)

–
Identitatea “se referă la felul în care indivizii și colectivitățile se disting în relațiile
lor sociale de alți indivizi și alte colectivități” (Jenkins 1996, 4, apud
J.D.Fearon,1999, pag.4)

–
“identitatea este definită obiectiv ca localizare într-o anumită lume și poate fi înțeleasă
subiectiv, doar împreună cu acea
lume…O identitate coerentă însumează toate rolurile interne variate și
atitudinile.” (Berger si Luckmann 1966, 132, apud J.D.Fearon, 1999, pag.5).

Aceste incercări de explicare a ceea
ce înseamnă “identitate”, deși foarte diferite, par în esență să se refere la o
bază comună: apartenența. Ca și în alte ramuri care se ocupă cu studiul omului și/sau
a habitatului său, în antropologie, conceptul este definitoriu în formarea oricărei
colectivități, oricărei așezări umane, din toate timpurile. Daca ne gândim
concret la ultimul secol al vieții urbane românești, se poate interpreta că în
paralel cu schimbările de ordin politic, apartenența și identitatea indivizilor
au suferit fluctuații simțitoare, iar efectul acestora s-a resimțit asupra spațiului
urban.

Efectul ideologiei comuniste

Una dintre cele mai importante
schimbări ale mediului de viața din București, s-a petrecut sub conducerea
regimului dictatorial. Scopul ideologiei comuniste era plăsmuirea omului nou, cu o gândire plată, suprimată
și lipsită de inițiativă, rupt de
trecutul său și de tot ceea ce era el până la acel moment în istorie. Era vorba
deci, despre o ștergere a identității, o uitare a tot ceea ce fusese, o mascare
forțată a culturii și personalității. În arhitectura și mai ales în urbanism,
această ideologie s-a manifestat prin preluarea extremă a ideilor despre
sistematizare ale baronului francez, Haussmann, și ale modularizării și
uniformizării lui Corbusier. Desigur,
rigoarea haussmanniană și beneficiile economice aduse de noua alcătuire a
construcțiilor lui Corbusier, prezintă avantaje, însă, aceste concepte, nefiind
aplicate în esența lor, ci în sprijinul unei idei utopice, transformă
arhitectura într-un instrument de “tortură” și de “mutilare” urbanistică și,
cel mai important, psihologică.

Demolarile masive și distrugerile
unor cartiere întregi, mascarea altora în spatele unor bulevarde-cortină au avut
ca efect o ascundere și în unele cazuri, o anihilare, a vechii identități
create firesc. Rupturile de ordin social și spațial au determinat o segregare
greu de rezolvat, iar mascarea sau ignorarea identității au condus la ceea ce
azi se poate defini ca o dezorientare culturală a populației.

Conceptul de locuire a evoluat în
acest sens, odată cu schimbările aduse de ideologia cumunistă. S-a dorit o
trecere impusă de la fireasca locuire individuală în parcelări interbelice, la
dezvoltarea ansamblurilor de locuințe colective.

Locuințele colective și problema identității     spațiului de locuit/urban

În București, ca și în multe alte
orașe din România, apariția cartierelor de locuințe colective s-a manifestat ca
o suprimare de identitate, atât în ceea ce privește spațiul urban, cât și omul.

             Identitatea
unui spațiu este legată de percepția și de semnificația acestuia pentru
componenta umană. Lipsa identității înseamnă lipsa atașamentului populației și
a diversității de experiențe ale unui loc. Aceasta, se asociază cu noțiunea de
non-spațiu, adică inexistența unei legături între locul fizic și semnificația
acestuia, legătură în contextul nivelului cultural și emoțional.  (Relph, 1976, apud Norsida Ujang, Place
attachment and continuity of urban place identity 2010, pg 61).

În ideea ansamblurilor de locuințe
colective, non-spațiul a survenit din schimbul  relativ brusc al conceptului de locuire. Cazurile
de migrare dintr-un țesut de tip rural, tradițional, către unul urbanizat depersonalizat,
precum și transformările din cadrul orașului, de la locuința pe parcelă
individualizată, la locuința colectivă standardizată, sunt situațiile de
schimbare majoră a traiului, din spații cu identitate puternic amprentată în
viața locuitorilor, către non-spații.

Semnificația și identitatea
elementelor de mediu construit în care se desfășoară viața contribuie la
identificarea locuitorilor cu spațiul în care trăiesc și la apartenența de o
comunitate (Hull, 1994, apud Norsidah Ujang, Place attachment and continuity of
urban place identity,2010).

Pe de o parte, aceasta a fost poate
prima dintre problemele conceptului de locuire colectivă impusă în era comunistă
a României, izvorâtă din sentimentul de neapartenență  pe care noul cadru urban l-a impus populației
în cauză.

Vorbim aici de prima generație de locuitori,
cea provenită din spații închegate, cu identitate puternic resimțită, pe care
nu au regăsit-o în noul concept de locuire. Situația a fost percepută diferit,
odată cu apariția urmatoarei generații. A început, astfel, prin aceasta, ca spațiul
public aferent blocurilor, să-și capete propria “personalitate”. Fenomenul s-a
petrecut însă pe fondul unei lipse de culturi și identități a spațiului
colectiv, potrivit ideologiei comuniste. Neexistând deci o esență a lucrurilor,
practicile nu au fost decât împrumutate din modele exterioare sau de la diverse
comunități (ale populațiilor minoritare de alte etnii, cu identitate pregnantă),
resimțindu-se, în efect, dezorientarea culturală.

Pe de altă parte, în blocurile de
locuințe colective, a mai existat o problemă legată de “securitatea” politică,
care se face prezentă și în zilele de astăzi: mediul de desfășurare al activităților
foarte transparent în ceea ce privește intimitatea individuală în spațiul
privat al apartamentelor. Se poate vorbi deci, de o privare de libertate care
s-a transformat actualmente într-o reacție defensivă, în cele mai multe din
cazuri, de falsă contra-identificare  a
oamenilor cu spațiul în care trăiesc.

Percepția asupra spațiului urban sub efectul
lipsei de identitate

Percepția spațiului urban aferent
limitei stricte de proprietate este în egală masură afectată de conceptul
diferit de locuire. Dacă în țesutul de locuințe individuale din prima jumătate
a secolului XX, accentul era pus asupra imaginii spațiului public, în cel al
marilor complexe colective, rolul acesteia a decăzut.

Sentimentul de proprietate crescut și
lipsa responsabilității asupra imaginii de ansamblu sunt două dintre cauzele ce
determină astăzi o problema de estică cu care se confruntă orașul. Spațiile
verzi și cele publice aferente construcțiilor colective sunt pe de o parte
lipsite de identitate, iar pe de altă parte nu sunt tratate cu respect de către
populație  Motivul acestui fenomen de
datorează în linii mari lipsei de inițiativă din partea autorităților în
vederea formării unui spirit de comunitate. Astfel, nerespectul oamenilor față
de acestea se manifestă pornind de la convingerea că atâta timp cât nu ei dețin
titlul de proprietar asupra unui spațiu, îl pot deteriora fără nicio consecință,
până la aspectul vestimentar al fiecarui individ și a felului în care se afișează
public.

Efectele lipsei de cultură și a crizei indentitare

Criza identitară este un concept
aparținând psihanalistului Erik Erikson. El l-a definit ca fiind o stare de
nesiguranță a unui individ asupra propriilor sentimente, în special cele
referitoare la caracterul, scopurile și originea sa, fenomen ce are loc în
perioada adolescenței, ca rezultat al unor condiții de dezvoltare “brizante” și
schimbătoare. Dacă ne gândim la ultimele decenii ale dezvoltării românești,
această definiție se poate aplica cu siguranță la nivelul orașului. Se remarcă
așadar, condițiile de schimbare bruscă a modului de viață (de la locuirea
individuală, la cea colectivă) și efectul acesteia, de nesiguranță culturală.

Aceasta, împreună cu toate celelalte
cauze evocate pe parcurs, au survenit ca reacții oarecum predictibile în evoluția
conceptului de locuire și a comportamentelor față de spațiu, în general. Pe
scurt, se pot rezuma etapele evoluției concepului de locuire astfel:

– locuirea pe parcelă – unde imaginea
urbană de la nivelul străzii juca un rol important, iar amenajările peisagere
ale grădinilor precum și aspectul construcțiilor din spatele acestora aveau
puterea de a crește respectul comunității pentru respectivul proprietar,

– locuirea colectivă – în care
standardizarea și disiparea indentității oamenilor, privarea de intimitate,
precum și ștergerea culturii provenite dinainte de regimul dictatorial, au
creeat baza apariției unei crize identitare.

– noua locuire pe parcela – ca reacție împotriva
locuirii colective, ca proces de contra-identificare a indivizilor cu spațiul
colectiv.

Această din urma etapă, se poate
spune ca nu este altceva decât o manifestare logică de “libertate” greșit înțeleasă,
a celor care acum reușesc să “evadeze” din spațiile lipsite de intimitate ale
apartamentelor din locuințele colective. S-a ajuns așadar, la o hibridizare a
locuinței pe parcelă, rezultată în urma
amestecului conceptului de locuire individuală cu a nevoilor apărute în
locuințele colective: de spațiu intim, puternic personalizat, de afirmare exagerată
a caracterului individual.

Toate aceste “mutilări” de care
populația suferă în urma regimului politic anterior, nefiind exclus cel
prezent, au început să prindă formă fizică în ultimii 10-20 ani.

Formele hibride nou rezultate    

Lipsa unei identități a locului
(inclusiv cultura) și a unor modele de calitate determină în prezent noi parcelări
urbane, de regulă localizate spre periferia orașului sau în zonele de influență,
în care se poate observa conceptul hibrid de locuire. Trăsăturile  comune identificate la nivelul acestor noi
proprietăți sunt:

–
Reducerea spațiilor destinate circulațiilor, uneori sub limita de funcționalitate: profile
carosabile înguste,fără vegetație de aliniament prevazută, în unele cazuri fără
trotuare,

–
Inexistența spațiilor publice de socializare și relaxare (parcuri, scuaruri)

–
Separarea clară a spațiului public de cel privat prin garduri înalte și impermeabile vizual, se
renunță deci la ideea de spații semi-publice (reacție provenită din dorința de
intimitate),

–
Supradimensionarea construcțiilor și a spațiilor interioare (reacție cauzată de
lipsa de spațiu a apartamentelor din locuințele colective)

–
Alegerea unor culori stridente în decorarea fațadelor (reacție provenită din
dorința de individualizare, de ieșire din “comun”)

–
Dezinteresul față de imaginea peisageră – amenajarea cadrului natural aferent construcțiilor
se reduce la simpla gazonare, uneori lipsind și această intenție, iar alteori
renunțându-se complet la acesta prin pavarea integrală a parcelei,

–
Distanța redusă între clădiri – deși un paradox în ideea de intimitate, primează
marimea spațiilor interioare.

Desigur, aceste noi rezultate se
datorează în mare parte unui regulament urbanistic foarte permisiv și ușor de
ignorat, însă, pe fondul acestei libertăți de construire, ies la suprafață
aspectele actuale ale majorității populației: incapacitatea de a distinge
esteticul de inestetic, lipsa măsurii (contra expresiei est modus in rebus), a unui fond cultural, a respectului față de
sine, de aproape, de spațiu, lipsa unei identite.
autor: Racsko Cristina

Bibliografie/Webografie:

–
“What
is identity (as we now use the word)?” – James D. Fearon ,Stanford University,
1999

–
“
Place Attachment and Continuity of Urban Place Identity” – Norsidah Ujang,  Department of Landscape Architecture, Faculty
of Design and Architecture, Universiti Putra Malaysia (UPM), 2010

–
Grids
of Difference and Anonymity / Identity: Anthropological Tools Useful for Urban
Studies, and More , Eric
Wagenhals, TURB 316A, 2009

–
http://en.wikipedia.org/wiki/Identity_(social_science)#Use_in_social_anthropology

–
http://arhitecturasiurbanisminromania.blogspot.ro/