Problematica locuirii colective în cartierele- dormitor

Locuinţele colective au fost criticate încă de la începutul apariţiei lor,
în 1953, cu ocazia celui de-al 9-lea congres CIAM ţinut în Aix-en-Provence[1], când un grup de arhitecţi
din care faceau parte Aldo van Eyick, Iacob Bakema, Georges Candillis, Shadrach
Wood, şi soţii Smithson, se opun oraşului funcţionalist folosit la scară largă.
Criticile sunt multiple şi ţin în bună masură de modul de locuire; studiile
ulterioare demontează structura ideologică pe care se bazau aceste ansambluri.
Inadaptarea la noul tip de locuire vine dintr-o neconcordanţă cu modul de viaţă
a omului; profilul omului modern, văzut doar ca o fiinţă standardizată, cu nevoi
primare ce ţin de igienă, caruia i se poate aplica un şablon după care să
traiască nu este realist. Tipul de om gândit de arhitectura funcţionalistă este
o construcţie ireală, plasată în afara contextului cultural şi istoric, rupt de
tradiţie, fără nevoi psihologice şi spirituale.

Nu putem nega în totalitate acest mod de construire, el dovedindu-se foarte
viabil la anumite clădiri ca de exemplu hotelurile sau caminele studenţesti,
locuri unde omul nu trăieşte în fapt, aceste clădiri slujind unei folosiri
provizorii. Hotelul urban nu poate funcţiona altfel, în parametrii maximi de
fiabilitate, el răspunde perfect nevoilor pentru care a fost construit:
folosirea ca dormitor pentru o perioadă mică de timp. Individul care foloseşte
o cameră de hotel nu are nevoie de mai mult decât de satisfacerea nevoilor
fiziologice. El nu se ataşează de acel spaţiu pentru că nu face parte din viaţa
lui, folosind acest mijloc de locuire ca pe un obiect strict necesar pe o
perioadă determinată de timp, cea mai mare parte a activităţii lui
desfăşurându-se în altă parte. Nu întâmplător pentru descrierea marilor
ansambluri de locuit comuniste este folosită sintagma de „cartier dormitor”.
Acestea au fost proiectate să servească doar pentru „depozitarea” forţei de
muncă pe timp de noapte, nişte hoteluri mai ample ca spaţiu. Este reversul
medaliei al construirii pe verticală, unde mase întregi de oameni sunt aşezate
de multe ori fără să se ţină cont de libera alegere, socializarea nici măcar nu
era luată în seamă. Imaginea se apropie de viitorul sumbru din romanul „1984”,
unde noţiunea de spatiu privat nu îşi are rostul.Locuirea înseamnă mai mult,
implică mai mulţi factori care conturează în fond viaţa unui om. Locuirea este
strâns legată de existenţa umană, există o scară a valorilor, proprie fiecărei
naţiuni, generaţii, familii, şi nu în ultimul rând a fiecărui om în parte. El
îşi crează lumea în jurul locuirii. Termenul de locuire defineşte locul în
primul rând şi apoi modul de viaţă; este greu de înţeles cum s-a putut imagina
o lume nouă fără să se ţina cont de aceste principii de bază ce definesc omul
în esenţa sa. De aici încep toate problemele ce ţin de locuirea colectivă. În
primul rând omul este legat de familie, cu membri care nu au aceeaşi vârstă dar
care sunt legaţi sentimental unii de alţii; apoi comunitatea, care educă
generaţiile tinere, şi nu în ultimul rând, necesitatea existenţei unui mediu
favorabil dezvoltării organice a comunităţii. Standardizarea spaţiului de
locuit în mici cutii dispuse în volume mari de beton (blocuri) înşirate
repetitiv aproape la nesfrâşit, în care sunt nevoiţi să trăiască oamenii nu
poate să nu influenţeze negativ noile generaţii ce cresc şi locuiesc în ele.
Acest tip de locuire forţează omul spre acel profil ideal depre care se
vorbeşte în teoriile moderniste. Din păcate acest individ modern nu este unul
sănătos; el este deformat tocmai din cauza acestui mod de viaţă. Rezultatele
sunt resimţite astăzi: alienarea populaţiei, mediocritatea la care s-a ajuns
este un rezultat al acestui tip de locuire. Semnele vizibile sunt reflectate de
aşa zisa „cultură de cartier”: delincvenţă, neimplicare socială, lipsa
răspunderii. Generaţiile în vârstă îşi petrec bătrâneţea în singurătate, copiii
crescuţi în spatele blocului ajung să se exprime prin grafitti.

Multiplele
neajunsuri ale locuirii colective de după anii ’50 sunt descrise foarte
amănuţit în cartea lui Florin Biciuşcă „Experimentul Căţelu” şi în nenumărate
alte articole apărute în mass-media.

Totuşi, asistăm astăzi la o criză de locuinţe, manifestată printr-o
creştere a presiunii asupra acestor apartamente „la bloc”, ea se datorează în
fapt şi lipsei de alternative iar cumpărătorii, în general, fac parte din
generaţia tânără care doreste să-şi întemeieze o familie. Scăderea natalităţii
se datorează, în parte, iarăşi acestor condiţii minimale oferite de
apartamentele moştenite din perioada comunistă. În lipsa unor alternative
viabile de locuit, blocurile vor servi o bună perioada de timp acestor nevoi
demografice. Ele nu vor dispărea uşor, iar problema demolării lor, chiar şi
treptat, implică nişte eforturi financiare mari pe care ţara noastra nu le
poate acoperi în momentul de faţă. Aceasta iniţiativă a existat şi în spaţiul
fostei Germanii de Est, unde după căderea Zidului Berlinului, apăruse dorinţa
de schimbare prin demolarea blocurilor moştenite din perioada comunistă. Cu
toatea acestea, ele mai pot fi văzute şi astăzi în Berlinul de Est, dovadă că
acest proces nu se poate înfăptui aşa de usor. S-au demolat o parte din aceste
blocuri dar nu toate, în cele din urmă preferându-se soluţia reintegrării
urbane prin crearea de spaţii publice, de construire a unor obiecte de
arhitectură reprezentative, ca de exempu: „Jewish musem” proiectat de Liebeskind,
sau „Velodromul” proiectat de arhitecţii Herzog & De Meuron care au scopul
de a reviataliza zona. Un alt exemplu este construirea stadionului naţional din
Budapesta, însoţită de ample lucrări ce ţin de crearea spaţiilor publice.
Revitalizarea cartierelor de locuinţe prin noi edificii urbane, este o
rezolvare des întalnită în spaţiul fostului lagăr comunist.

Blocurile de locuinţe colective au fost iniţial privite ca o soluţie
modernă, cu panorame interesante şi costuri rezonabile. Însă cu timpul – odată
cu degradarea construcţiilor şi amalgamarea mai multor tipologii de locatari,
de diverse nivele intelectuale şi materiale, dublată şi de creşterea
criminalităţii – şi–au câştigat rapid reputaţia de locuinţe ieftine.

Practic nu locuirea
colectivă în sine este problema majoră, ci modul în care aceste construcţii
sunt administrate. Dacă înainte întreaga clădire de apartamente era deţinută de
un singur proprietar şi ulterior închiriată, un model practicat şi astăzi în
multe ţări occidentale, acum locuitorii sunt puşi în faţa faptului împlinit. Nu mai
exista un unic administrator care să reabiliteze clădirea, să instaureze
reguli, să ţină sub control componenţa locatarilor din punct de vedere al
categoriei sociale şi al puterii financiare. Brusc oamenii trebuie să se
înţeleagă, să interacţioneze. Mulţi dintre ei sunt proprietari şi atunci îşi
exercita dreptul în consecinţă, făcând fiecare ce considera de cuviinţă.
Cumpărarea la preţuri mici a apartamentelor imediat după revoluţie a generat o
ţară de proprietari care nu îşi permit lucrările de reabilitare sau întreţinere
a construcţiilor. În mentalitatea colectivă spaţiile precum scara blocului,
holurile, terasa, spaţiul verde adiacent blocului nu aparţin proprietarilor, ci
cumva unei entităţi nedefinite, probabil în subcolectiv statului, fiind evident
tratate ca atare. În fapt nu locuirea colectivă este problema fundamentală, ci
modul în care am înţeles să locuim în aceste blocuri, construite din capul
locului în aşa fel încât nu au inspirat la grijă şi respect faţă de spaţiul de
locuire. Nu în zadar se afirmă că arhitectura poate schimba stilul de viaţă al
oamenilor.

AUTOR: Teodora Drăgan

Bibliografie :

Biciuşcă,
Florin –
Experimentul Căţelul, Editura Paideia, Bucureşti, 2007

Dobre,
Constantin
– Locuinţe joase, Ed. Universităţii
„Ion Mincu“, Bucureşti, 2002

Enescu,
Ion Mircea
– Arhitect sub comunism, Editura Paideia, Bucureşti, 2007

Giurescu, Dinu C. – Distrugerea trecutului Romaniei, Edit.
Museion, Bucuresti, 1994;

Gusti, Gustav – Forme noi de aşezare,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1974.

Ionescu, Grigore – Arhitectura de pe
teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1982.

Jurov, Cosma – Arhitectura clădirilor
multifuncţionale, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1985

Leahu, Gheorghe – Bucureştiul dispărut, Editura Arta
Grafică S.A., Bucureşti, 1995

Olteanu, Radu –  Bucureştii
în date şi
întămplări, Editura Paideia, Bucureşti 2002

Patrulius, Radu – Locuinţa în timp şi spaţiu, Ed. Tehnică,
Bucureşti,1975.