Antropologie

Culorile oraşului românesc contemporan

Comunismul, perioadă ce a marcat
profund societatea, a lăsat  în urmă
cartierele gri de blocuri funcţionaliste, amintiri pe care mentalul colectiv încearcă
să le camufleze prin culoare. În ultimele două decenii, un văl cromatic s-a
aşternut asupra fondului construit românesc, ca urmare a evoluţiei industriei
chimice şi a circulaţiei libere, datorate fenomenului de globalizare. Explicaţiile
legate de culorile vii, sub care au început să se ascundă clădirile oraşului şi
chiar cele ale satului, vin de cele mai multe ori din îngrădirea datorată
vechiului regim. Românul s-a trezit brusc într-o lume în care se poate exprima
liber şi poate mima imagini, care în urmă cu câţiva ani, reprezentau pentru el
civilizaţia.  În acest mediu atât de
dornic de schimbare, de îmbunătățire instantanee a calității vieţii, a
imaginii, s-a produs o ruptură între a plăcea, a caracteriza şi a reprezenta,
ruptură ce a generat ca primă reacție apariţia unui curcubeu la nivelul faţadelor
construcțiilor din spațiul românesc. Aceasta ploaie de culoare spontană a
generat confuzii în ceea ce priveşte ancorarea în spaţiu şi timp a unui popor,
care în urmă cu o sută de ani era capabil să se raporteze la tradiţii. Culorile
vii, nu sunt adecvate clădirilor autohtone, deoarece nu transmit niciun fel de
substanţă dincolo de valenţele estetice care pot fi veşnic supuse
interpretării.

În primul rând, trebuie luat în discuţie faptul că arhitectura este percepută
într-un procent de 70% prin intermediul văzului, chiar dacă la origini a fost
creată având la bază şi celelalte simţuri, în special tactilul, actul de a
edifica putând fi caracterizat drept unul senzorial. Critica de arhitectură
îndreptată spre moştenirea fenomenologică este de părere că: lipsită de
calităţi tactile, arhitectura se transformă într-o „scenografie goală” (Juhani Pallasma,
2006: 30, trad. ns. [1]) aspect regăsit întru
totul în peisajul autohton ce tinde să imite fragmente din imagini, ce nu au
nicio legătură cu spaţiul românesc. Dorinţă de estetizare facilă, rezumată doar
la aspectul superficial al construitului: culoarea suprafeţei, duce de cele mai
multe ori la efectul contrar, obținându-se în majoritatea cazurilor un rezultat
cel puţin discutabil. Acest lucru se datorează faptului, că în actul de a
edifica, alegerea culorii este tratată, într-o abordare corectă în strânsă
legătură cu partea conceptuală, deoarece reprezintă un element ce stă la baza creaţiei.
Deciziile pe care le ia arhitectul îşi au
întotdeauna justificare la nivel simbolic. Volumele simple, caracteristice
blocurilor de locuinţe, în care se regăsesc principiile lui le Corbusier nu au
fost gândite asemenea unor obiecte ce pot fi expresive indiferent de culoarea
care li se aplică. Sub pretextul unui proiect de reabilitare termică, pe lângă alegerea
unei nuanţe se produce și o schimbare totala a graficii fațadei. Astfel, simpla
hotărâre de a modifica aspectul unei clădiri prin introducerea mult doritei
pete de culoare, trebuie pusă în discuţie la un nivel specializat şi nu lăsată
la latitudinea proprietarilor.  Beneficiarii
consideră că, fiind vorba de propriul capital, contează numai bunul lor gust,
iar rezultatul presupune de cele mai multe ori compromiterea obiectului de
arhitectură.

Luând în considerare afirmaţiile
lui Goethe în cunoscuta sa lucrare „Teoria Culorilor” referitoare la faptul că:
„Oamenii trăiesc în general o mare bucurie în faţa culorii. Omul are nevoie de
ea aşa cum are nevoie de lumină.” ( Johann
Wolfgang von
Goethe,
1995: 211), suprapunând-o tendințelor actuale din domeniul esteticii faţadelor,
s-ar putea ajunge la concluzia că românul a devenit mai fericit prin această
şansă ce i s-a dat în a-şi exprima personalitatea. Lumea tristă în care a
vieţuit până în prezent s-a preschimbat brusc într-una veselă, iar rezolvarea a
venit din partea industriei chimice. Aceasta este capabilă să producă toată
gama de culori vii, puternice, ce se regăsesc în natură, dar erau greu reproduse
în trecut la nivel de masă. Paleta de nuanţe are un impact mare asupra privitorului,
datorită semnificaţiei cu care este înzestrată fiecare în parte.

În al doilea rând, pe lângă
mesajul simbolic sau necesitatea diferenţierii, o funcţie foarte importantă a
elementului cromatic este reprezentativitatea pentru: „arii geografice, etnice
şi atribute culturale” (Gerhard Meerwein, 2007: 16, trad. ns.[2]). Prin intermediul culorii sunt dezvăluite
locul de unde provine obiectul de arhitectură şi anumite tendinţe ale stilului
din epoca în care s-a înfăptuit edificarea. O privire de ansamblu asupra
tradiției autohtone duce la concluzia că o paletă cromatică definitorie pentru
spațiul carpato-danubiano-pontic, în ceea ce priveşte exteriorul unei clădiri,
se rezumă la culori ce sunt caracteristice materialelor naturale. Astfel, se pleacă
de la alb, gri, ajungând la ocru și nuanţe pastelate, contrazicând curcubeul ce
a invadat străzile românilor în ultimii douăzeci de ani.  Oraşele
şi satele din Transilvania,
Sibiul de exemplu, utilizează o gamă variată de culori
ce
îşi găseşte justificarea într-o
tradiţie de secole şi
ajunge să constituie
spiritul locului.
Clădirile medievale
sau baroce folosesc limbajul cromatic cu eleganţă,
subliniind valori culturale proprii
perioadei în care acestea au fost edificate. De-a lungul timpului, în cadrul unui teritoriu, se stabilesc reguli
ale locului, ce determină un anumit mod de a edifica, pe baza unor principii
legate de climă şi materiale locale. În unele părţi ale lumii, culoarea este
folosită pentru calităţile ei de a influenţa senzaţii de tipul cald-rece, ori
de a reflecta într-un anumit mod lumina, estompând-o sau amplificând-o, dar
peisajul autohton nu are aceste justificări de natură funcţională determinate
de factorii bioclimatici.

Este de la sine înţeles faptul
că dezvoltarea industriei chimice şi evoluţia din domeniul construcţiilor au
dus la facilitarea dispersării culorilor vii prin oraş. Orice reabilitare
termică a unui edificiu sau refacere de faţadă, intervenţii considerate rapide,
până la edificarea unor imobile noi, ajung să constituie ocazii favorabile
pentru punerea în operă a noii game cromatice de import, determinând ca în
cazul sectorului comercial „prostituţia culorii” (Jean Baudrillard,
1996: 21). O simplă plimbare într-un cartier de locuinţe în orice colţ al
ţării se poate transforma într-o sinteză, ce reuneşte fragmente de imagini
comuniste peste care s-au suprapus culorile caracteristice unor culturi total
diferite de cea locală precum cea olandeză ori sud americană. Televizorul,
internetul, excursiile exotice, românii care lucrează în străinătate, au
determinat o schimbare radicală în estetica localităţilor autohtone, schimbare
ce nu poate fi privită de cele mai multe ori ca fiind una benefică.

Împrumutul de modele nu
constituie un caz singular în cultura românească, iar mimetismul excesiv în
domeniul luat în discuţie nu are niciun fel de substrat cultural, ducând la
pierderea caracterului local şi la lipsa de înţeles, deși „Imitaţia stă la baza
tuturor practicilor culturale. Este ceea ce le consolidează, dar în acelaşi
timp le şi destabilizează”(Neil Leach,
1999: 61). Aspectul negativ al acestui văl
de culoare, ce se regăseşte în domeniul kitsch-ului, poate fi văzut drept cauză
a unui fenomen social şi nu estetic, deoarece ajunge să placă prea uşor. Una
din explicaţii este „seducţia imaginii” atât de promovată în toate domeniile ce
ţin de vizualitate:  „ Seducţia încearcă
să-l încânte pe privitor doar la nivel vizual şi să împiedice manifestarea
oricărui alt nivel mai profund de cercetare” (Neil Leach,
1999: 61). De cele mai multe ori, cel
care priveşte se rezumă la a descoperi dacă îi place sau nu combinaţia cromatică,
fără a mai trece la palierul următor, palier care i-ar putea dezvălui legătura
dintre pata de culoare, materialul, forma și mesajul aflat în spatele actului
estetic.

În al treilea rând, la nivel vizual,
în cadrul oricărei culturi există sisteme de valori, justificări simbolice în
sfera cromatică, definitorii pentru acel colţ de lume la care se referă, pe
care  practic îl reprezintă: „ în mod
tradiţional, culoarea e încărcată cu aluzii psihologice şi morale”.(Jean
Baudrillard 1996:1968, pag 21). În prezent, ca urmare a globalizării, s-ar putea
vorbi despre un limbaj universal, care pare să reprezinte mulţimea, dar nu
reuşeşte, neavând profunzimea necesară. Consumerismul, cultura de masă, nu fac
decât să accentueze problemele de fond ale vieţii contemporane, ele sunt
incapabile să le rezolve și subliniază excesiv subcultura. Mulţimea trebuie să
se exprime chiar dacă nu are nimic de spus, ea doreşte să fie vizibilă şi reprezentată.
De asemenea se poate observa că la nivelul seriei „culoarea vie e trăită
întotdeauna ca semn al emancipării; de fapt, ea compensează adesea lipsa
calităţilor fundamentale” (Jean Baudrillard 1996:22),  reuşind cele mai multe ori în oraşele românești
să accentueze defectele şi nu calităţile. Prin această abordare facilă de
ameliorare a imaginii exterioare se realizează  tocmai contrariul. Într-o lume în care
imaginea vinde, în care individul este din ce în ce mai preocupat de cum îl vad
ceilalţi, faţă de care se află într-o continuă competiţie, scapă din vedere
faptul că a fi vizibil nu este acelaşi lucru cu a fi binevăzut. „Există un fel
de obscenitate a culorii, pe care modernitatea pare a o privi ca pe o pură funcţionalitate,
după ce a exaltat-o, aşa  cum a făcut cu
distrugerea formelor.” (Jean Baudrillard 1996:22). Astfel, omul îşi creează
propriul deserviciu, de pe urma exploziei de culoare necontrolate, ce se extinde
asemeni unui virus realizat de el însuși, aducându-i numai daune.

Motivaţiile acestei maniere
superficiale de estetizare a faţadelor pot fi privite ca  reacţii de natură postmodernistă la adresa
tipizării, excesiv introdusă de către funcţionalism, căreia i se suprapun
constrângerile din sfera intelectuală datorate regimului comunist. În viziunea
omului obişnuit, prin obişnuit
înţelegându-se individul care nu are studii de specialitate în domenii de tipul
artei sau arhitecturii, funcționalismul se leagă de acea perioadă de îngrădire
excesivă în care ceea ce constituia fondul construit reprezentativ pentru
oraşele ţării a fost dărâmat pentru a face loc blocurilor gri. Este adevărat
faptul că ansamblurile de locuințe ar putea fi amplasate în orice oraş al ţării
indiferent de caracterul locului, dar într-o oarecare măsură sunt ignorate aspectele
benefice ale acestui tip de intervenţie, ce își are originea în exemple de arhitectură civilizată. Nefiind
capabil să înțeleagă în profunzime adevăratele probleme, cetăţeanul face uz de
culoare, exercitându-şi puterea decizională în ceea ce face subiectul
cromaticii propriului imobil, considerându-se acum reprezentat. În acelaşi
timp, pentru oricare dintre indivizi aceeaşi nuanţă poate semnifica altceva: a
plăcea sau a displăcea, iar în urma experienţei se poate realiza că: „ fiecare
culoare ne dă anumite stări sufleteşti” (Johann
Wolfgang von Goethe,
1995: 212). Se constată astfel că
elementul cromatic are un rol deosebit în viaţa omului de zi cu zi,  ca urmare a
componentelor subiective specifice fiecărei culori și individ.

Haosul determinat de lipsa regulilor de
urbanism la nivelul locuinţelor individuale este amplificat şi de această
dezorganizare la nivelul esteticii oraşului în materie de locuinţe colective,
generând o imagine asemeni unui colaj nereușit.  Dacă în cazul unui bloc de locuinţe există un
fel de discuţie în urma căreia se stabileşte culoarea ce i se va aplica
imobilului, pentru locuințele individuale, dorinţa unicului beneficiar
primează. Ea este mai presus de orice convingere estetică, şi își găsește de
cele mai multe ori corespondenţa în lumea naturală a  florilor exotice.

Un aspect neluat în calcul este
faptul că faţada, indiferent de funcţiunea imobilului sau de tipul de
proprietate, îi aparţine străzii, în condiţiile în care nu este suficient de
retrasă faţă de spaţiul public pentru a putea fi mascată prin intermediul unei
perdele de vegetaţie. În realitate, faţada ţine de oraş, construindu-i imaginea
din fragmente mici asemeni unui puzzle. Cu mici excepţii, niciunul dintre
proprietari nu îşi poate admira casa în timp ce se află în ea,  el se bucură practic de priveliştea oferită de
imobilul vecinului. Situaţia devine neplăcută în momentul în care se constată
că gusturile pot fi discutabile, dacă nu chiar contradictorii. Acelaşi lucru se
întâmplă şi la nivelul spaţiului public, a cărui imagine are de suferit în
majoritatea cazurilor. Este demn de luat în seamă faptul că „Şocul
caracterizează condiţia noastră contemporană” (Neil Leach, 1999: 36), dar din această explozie vizuală ajungem
să uităm ceea ce ne definește cu adevărat, uităm să trăim, pentru că fiind
bombardaţi din toate părţile de un exces de stimuli, tindem să ne adaptăm
artificialului. În prezent, imaginea se comporta asemeni unui drog, ce manipulează
capacitatea decizională a individului, depersonalizându-l într-o oarecare
măsură.

Nu în ultimul rând, pe lângă
toate aceste ipostaze subiective, trebuie luate în discuţie scara clădirii
asupra căreia s-a aplicat sau se va aplica stratul de culoare şi necesitatea
tratării edificiului drept semnal la nivelul oraşului. De cele mai multe ori
suprafaţa este direct proporţională cu impactul pe care îl va avea în cadrul
localității, cu toate acestea, a fi mai mic sau mai mare nu justifică în niciun
fel scuza folosirii unei palete cromatice vii, fără o legătură cu locul şi
dorinţa de reprezentare excesivă.

În orașele româneşti de astăzi,
fenomenul colorării cu nuanţe vii a fondului construit ar trebui să trezească
reacţii ce ţin de urbanism şi nu numai de arhitectură. Lipsa regulilor
determină confuziile la toate nivelele societăţii. Libertatea neîngrădită din
domeniul edificării, duce la o pierdere a valorii patrimoniului construit, prin
acesta înțelegându-se ansamblul şi nu numai fondul reprezentativ, un oraş fiind
caracterizat prin totalitatea obiectelor, indiferent de valoarea acestora.

Culorile pot îmbunătăţi valoarea
ambientală, dar într-un mediu care permite acest lucru, prin încărcătura sa
spirituală şi a elementelor naturale, având la bază semnificaţii ce nu se
rezumă la simpla calitate de a plăcea sau nu. În peisajul românesc înțelegerea
felului în care culoarea poate ajuta imaginea oraşului a fost greşit înțeleasă
şi aplicată într-un mod total eronat. Lipsa legăturilor la nivelul simbolicii
localității, la nivelul naţional, ignorarea întregului din care face parte
clădirea, dezinteresul față de valoarea estetică nu pot fi estompate doar prin aducerea
în prim-plan  a aspectul cromatic.  Astfel, se poate concluziona că nu este
preferabil ca oraşul să aibă clădiri colorate în nuanțe cât mai vii, deoarece se
va ajunge la o relaţie de tipul autismului între oraş şi locuitorii săi, care
încearcă să comunice, dar au devenit incapabili datorită drogului cromatic.

BIBLIOGRAFIE

•     Baudrillard, Jean, 1996
[1968]: Sistemul obiectelor, Cluj, Editura Echinoc țiu.

•     Goethe, Johann Wolfgang von,
1995 [1810]: Contribuţii la teoria culorii, ( „Secţiunea a şasea:

Efectul senzorial moral al culorii”), Iaşi, Editura Princeps.

•     Leach, Neil,
1999:  Anestetica, Bucureşti, Editura Paideia.

•     Meerwein, Gerhard, Bettina, Rodeck, Frank H., Mahnke,
2007:  Color-Communication
in architectural spaces,
Basel, Birkhäuser.

•     Pallasmaa, Juhani,
2006: Los ojos de la
piel
,
Barcelona, Editura Gustavo Gili.

 

autor: Alexandra Visan


[1]
„ El distanciamiento de
la construcción de
las realidades de
la materia y del oficio convierte aún más las obras arquitectónicas en decorados para el ojo, en una escenografía
vaciada de la autenticidad de la materia y de la construcción.”,
traducere
în limba spaniolă
din
limba engleza de
Puente Moise.

 

[2] “Colors serve as information, communication,
and design material. They[…]
are geographic,
ethnic, and cultural attributes.”, traducere în limba engleză din limba germană de
Bruce, Laura,
Matthew, Gaskins, Paul,
Cohen.

 

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button