ARHITECTUL ION D. BERINDEI

”Arhitectul Ion D. Berindei (28 iunie 1871–29 septembrie 1928) este autorul unor clădiri de referinţă pentru arhitectura din Romania, de la inceputul secolului XX, dintre care amintim: in Bucureşti, palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino (astăzi, Muzeul George Enescu), casa George Assan (astăzi, Casa Oamenilor de Ştiinţă), Sindicatul Ziariştilor (astăzi, Teatrul Foarte Mic), casa Alexandru G. Florescu, casa George Solacolu, muzeul şi casa Kalinderu, casa amiral Vasile Urseanu, vila Maria Ioanidi, casa Toma Stelian, leagănul Sf. Ecaterina, in Iaşi, Palatul Culturii, in Craiova, casele Romanescu şi Poenaru.”

Date biografice

Ion D. Berindei (Berindey) (28 iunie 1871–29 septembrie 1928) este unul dintre numele marcante si influente ale arhitecturii romaneşti de la inceputul secolului XX. Tatăl său, Dumitru Berindei (1832–1884), a fost primul arhitect roman de origine romană, care a absolvit cursurile şcolii de Arte Frumoase din Paris (1853–1859) şi a ocupat fotoliul de ministru al Lucrărilor Publice, in cabinetul Ion Ghica, de la 18 decembrie 1870, pană la 11 martie 1871.

In 1887, Ion D. Berindei pleacă la Paris, renunţand la Şcoala de Poduri şi Şosele, pe care o incepuse la Bucureşti şi se inscrie la Şcoala de Arte Frumoase, secţia de Arhitectură. Aici este admis printre primii, in anul 1889, in urma unui concurs, după ce a urmat la Paris, cursurile arhitectului Durai, timp de doi ani.

Intre 1889–1897, este indrumat de profesori celebri, precum Girault, Daumet, Esquie. In timpul petrecut la Paris, Ion Berindei s-a ocupat şi cu mişcarea naţională, atat in colonia romană, cat şi printre studenţii romani de acolo. Intre anii 1895 şi 1897, a ajuns reprezentantul tinerimii romaneşti din Paris, ocupand catedra de limba romană, la şcoala de adulţi din al doilea arondisment şi i s-a incredinţat preşedinţia secţiei pariziene a „Ligii culturale romane”, care avea ca scop adancirea relaţiilor dintre Franţa şi Romania. Astfel, Berindei şi-a făcut numeroşi prieteni „nu numai printre artiştii distinşi pe care ii frecventase, ci in toate mediile unde se afirmase activitatea lui dezinteresată”.

Ion D. Berindei a obţinut diploma de arhitect, dată de guvernul francez, in urma examenului oficial, in 1897. In acelaşi an, se intorcea in ţară.

In 1899, Gheorghe Grigore Cantacuzino, pe atunci prim-ministru şi ministru de interne, l-a numit pe Ion D. Berindei, arhitect-şef al Serviciului Tehnic al Ministerului de Interne, unul dintre cele mai importante din ţară (3 iunie 1899–29 martie 1901), funcţie pe care a ocupat-o după arhitectul Alexandru Săvulescu.

In anul 1900, a fost insărcinat de C. C. Arion, ministrul educaţiei şi al artelor frumoase, să fie profesor la Secţia de Arhitectură, a Şcolii de Arte Frumoase (de Belle Arte) din Bucureşti.

In 1900, a fost vicepreşedinte al Societăţii Arhitecţilor din Bucureşti, dar in acelaşi an, a demisionat din această funcţie, din pricina volumului lucrărilor sale. Apoi, este numit din nou, vicepreşedinte, intre 14 decembrie 1900–11 ianuarie 1905 şi intre 22 martie 1916–

23 ianuarie 1919. Este membru al acestei societăţi intre 23 ianuarie 1919–23 februarie 1926.

In primul număr al revistei „Arhitectura: Revistă Romană de Artă. Publicaţiune bimestrială a Societăţii Centrale a Architecţilor din Romania”, apărut pe 4 ianuarie 1906, Ion D. Berindei semnează cuvantul „Către cititori!”. Berindei subliniază in acest cuvant de deschidere, importanţa profesiunii de arhitect, indemnandu-i pe arhitecţi să se grupeze şi să acorde respect profesiunii imbrăţişate. Autorul militează pentru „o lege bine alcătuită”, a profesiunii de arhitect.

Cuvantul „Către cititori!” este urmat de o „Expunere de motive” şi de primul „Proiect de lege. Dispoziţiuni relative la titlul de architect şi la titlul de conductor desemnator”.

In 1904, a fost insărcinat impreună cu alţi colegi, de Ministerul Educaţiei (ce se numea atunci „Ministerul Instrucţiunii Cultelor”), cu elaborarea unui program definitiv al Şcolii de Arhitectură. Deţine funcţiile de membru al consiliului permanent din Ministerul Instrucţiunii şi membru al consiliului superior de pe langă Ministerul Lucrărilor Publice.

In 1906, ia parte la Congresul Internaţional de la Haga, invitat de Fundaţia Carnegie ca arhitect străin, pentru a lua parte la un concurs pentru construcţia Palatului Păcii de la Haga. La acest concurs, i-a fost acordat un mare premiu pentru proiectul său, care a fost reţinut. Primeşte in ianuarie 1908, din partea impăratului Austriei, insemnele Ordinului Francisc Iosif, in gradul de ofiţer.

In timpul primului război mondial, intre anii 1916–1918, a fost inspector general al Crucii Roşii şi vicepreşedinte in Comisia Interimară a Capitalei. A fost membru al Societăţii Romane de Literatură şi Artă.

Pe 11 mai 1914, i se acordă diploma de membru activ al Societăţii Geografice Romane, infiinţate la 15 iunie 1875. Pe 4 noiembrie 1925, primeşte brevetul şi insemnele de Comandor al Ordinului „Steaua Romaniei”.

Moare la 29 august 1928, in varstă de 57 de ani, din cauza unui stop cardiac şi este inhumat la Cimitirul Şerban Vodă, figura 26, locul 16, impreună cu tatăl său.

Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino (Casa cu Lei)

Abia reintors in ţară după obţinerea diplomei de arhitect in Paris, in 1898, lui Ion D. Berindei i se incredintează proiectarea locuinţei particulare a generalului Eraclie Arion, situată pe bulevardul Lascăr Catargiu (fost Colţea), nr. 15. Stilul ales de tanărul arhitect a fost cel al academismului francez, stil pe care il exersase in anii de studiu. Poate cea mai cunoscută şi apreciată lucrare a sa, Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino (Casa cu Lei) situat pe Calea Victoriei, nr. 141 a fost proiectat intre anii 1898–1903, in urma hotărarii lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul), ajuns in 1899, şeful partidului conservator şi prim-ministru, de a-şi construi cea mai frumoasă locuinţă din Bucureşti. Piatra de temelie a fost pusă pe 3 aprilie 1902, iar inaugurarea a avut loc la 29 ianuarie 1906, printr-un mare dineu, urmat de un bal uluitor, fără precedent in ţară.

Arhitectul Ion D. Berindei a realizat această locuinţă somptuoasă, in spiritul grandilocvent 1900 al Şcolii Beaux-Arts, cu accente Art Nouveau, iar decorarea interioarelor a fost incredinţată unor artişti faimoşi in epocă: Nicolae Vermont, Gheorghe D. Mirea şi Costin Petrescu pentru picturile murale, Emil Wilhelm von Becker pentru sculptură şi ornamentaţia sculpturală. Mobilerul a fost comandat la casele Krieger şi Mercier din Paris. Stucaturile, lemnul sculptat, feroneria şi majoritatea bronzurilor au fost executate la Bucureşti, de casele Storck, Gaiser, Haug, Dietz.

După moartea ”Nababului”, in 1913, palatul a trecut in posesia fiului său, Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu), care va moşteni palatul in 1929. După decesul prematur al soţului, Maruca se va recăsători in 1937, cu George Enescu.

Cuplul Enescu a locuit, intre 1945–1946, in casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii. Astăzi, această casă a devenit Casa Memorială George Enescu. In anii ’40, palatul a adăpostit sediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, apoi, din 1947, Institutul de Studii Romano-Sovietice. După moartea lui George Enescu in 1955, soţia sa a lăsat prin testament, palatul şi clădirile anexe, muzeului dedicat memoriei compozitorului. Din 1955, aici funcţionează Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Romania, iar din 1956, casa adăposteşte şi Muzeul Naţional George Enescu.

Dintre casele proiectate de Ion D. Berindei in Bucureşti, mai amintim:

– 1911–1914 – Casa Emanuel Kreţulescu, bd. Dacia, 15, colţ cu str. Henri Coandă.

– 1912–1914 – Casa Marioara Voiculescu, str. Spiru Haret (fostă Diaconiselor), nr. 14. – 1911–1915 – Casa Grigore Filipescu, str. Snagov (fostă Scaune), nr. 40. Iniţial, a fost proiectată pentru Lucia Gussi; astăzi, adăposteşte Secretariatul de Stat pentru Culte din Ministerul Culturii şi Cultelor.

– 1920 – Casa omului politic conservator Ion Cămărăşescu, bd. Lascăr Catargiu, nr. 39, colţ cu str. Gina Patrichi. Aici işi va stabili sediul in perioada interbelică, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, iar după ultimul război, Editura pentru Literatură (iniţial ESPLA).

– 1923 – Casa Ana Berindey8, str. Roma, nr. 14.

– 1925 – Casa Maria Filotti proiectată in colaborare cu fiul său, arhitectul Ion I. Berindei, str. Vasile Parvan, nr. 12.

autor: Pascu Andrei

Bibliografie:

1.http://inp.org.ro/monumente-istorice/lista-patrimoniului-european/45-palatul-cantacuzino

2. Istoria Arhitecturii în România volumul 2 1965

3. Lect. univ. drd. Sidonia Teodorescu, Facultatea de Arhitectură, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti.