Sărăcia, marginalizarea şi indiferenţa socială în contextul urban

Conform DEX:

SĂRĂCÍE, sărăcii, s. f. 1. Lipsa mijloacelor materiale necesare existenţei; starea, viaţa celui sărac  2. Starea unui loc sărac, neproductiv. 3. Aspect sărăcăcios. 4. Cantitate mică, nesatisfăcătoare (din ceva); lipsă. 5. (Fam.) Epitet depreciativ sau injurios dat unui lucru sau unei persoane fără valoare.

 

Sărăcia reprezintă în zilele noastre una din cele mai mari probleme ale omenirii. Afirmaţia aceasta o putem face dintr-o statistică globală simplă: una din 7 persoane suferă de foame cronică.

După cum observăm şi din definiţia DEX, sărăcia înseamnă mai mult decât doar lipsa mijloacelor materiale necesare existenţei, ci, termenul poate fi utilizat şi ca epitet depreciativ acordându-i-se şi o altă interpretare mult mai negativă ce poate naşte marginalizări în cadrul unei societăţi.

 

Definirea sărăciei din punct de vedere social poate arăta că aceasta reprezintă expresia unui dezechilibru accentuat, pe o anumită perioadă, cu implicaţii profunde în viaţa grupurilor sociale supuse acestui proces şi nu numai. Consecinţele pot fi directe, dar şi indirecte, respectiv asupra categoriilor sociale mai puţin sau deloc sărace, dar care intervin în această problemă.

 

Uniunea Europeană defineşte sărăcia încă din 1984 “ vor fi considerate sărace persoanele, familiile sau grupurile de persoane ale căror resurse materiale, culturale şi sociale sunt atât de limitate încât le exclud de la modul de viaţă minim acceptabil în ţara în care trăiesc”. Remarcăm şi aici cele 2 perspective ale sărăciei – cea economică şi cea socio-culturală.

 

Mai departe, putem aborda separat şi cele 2 laturi ale perspectivei socio-culturale a sărăciei. Astfel, vorbim de cultura sărăciei – un concept lansat de Oscar Lewis in 1966, care a efectuat unele studii asupra comportamentului populaţiei sărace din Puerto-Rico, cultură care, în sens antropologic, apare ca fiind determinată de o serie de tipare sedimentate social, ce modelează felul în care oamenii gândesc, simt şi acţionează.
Analiza stilurilor de viaţă ale celor săraci a scos în evidenţă faptul că aceştia au multe elemente în comun, determinate la rândul lor de factori comuni care duc la ceea ce a definit Oscar Lewis ca fiind cultura sărăciei. Practic, aceste elemente ce permanentizează cultura sărăciei sunt crearea de către săraci a unei lumi proprii în care se complac şi faţă de care nu fac nici un efort de schimbare a situaţiei, instituirea unui comportament specific în măsură să agraveze situaţia şi să o perpetueze din generaţie în generaţie.
Analizând modul de viaţă al săracilor, Oscar Lewis a identificat că în comunităţile sărace exista: a) un puternic sentiment al marginalităţii şi al neajutorării; b) un puternic sentiment al dependenţei şi inferiorităţii, şi lipsa unei personalităţi sociale; c) resemnare şi fatalism (Zamfir Elena, 1995)

 

Cea de-a doua latură, sărăcia socială, se referă la ce anume îşi propune societatea să aibă în vedere atunci când se referă la necesităţi – adică reflectă nesatisfacerea nevoilor percepute social.

Townsend formulează în 1979 definiţia socială a sărăciei: „Indivizii, familiile şi grupurile într-o populaţie, pot fi caracterizaţi ca fiind în sărăcie atunci când le lipsesc resursele necesare pentru a obţine tipuri de dietă, pentru a participa în activităţi şi a avea condiţiile de viaţă şi facilităţile care sunt obişnuite sau cel puţin larg răspândite sau încurajate în societăţile cărora le aparţin“.

 

Astfel, definiţia lui Townsend se referă la existenţa a 2 standarde de viaţă unul care se dovedeşte a fi larg răspândit în populaţie şi un altul – social acceptat sau instituţionalizat.

 

O latură gravă a problemei sărăciei, prin vulnerabilizarea şi marginalizarea şi mai mare a populaţiei sărace o reprezintă excluziunea socială – concept ce explică care sunt consecinţele în plan social, în ceea ce priveşte participarea indivizilor la viaţa colectivităţii.

 

Una din definitiile excluziunii sociale spune ca un individ este exclus social daca el / ea este rezident intr-o zona geografica a societatii, dar din motive in afara controlului sau, nu poate participa la activitatile normale ale cetatenilor din acea societate, cu toate ca si-ar dori sa se implice social.

 

Bergham subliniază că “excluziunea trebuie definită ca incapacitate sau eşec de integrare a unei persoane sau grup în unul sau mai multe sisteme: sistemul democratic şi legal care presupune integrare civică, piaţa muncii care promovează integrare economică, sistemul statului bunăstării care promovează ceea ce poate fi numit integrare socială şi sistemul familiei şi comunităţii care promovează integrarea interpersonală”

 

În contextul urban, sărăcia reprezintă una dintre cauzele principale ale segregării urbane.

Segregarea urbană se referă la  separarea dintre diferitele grupuri sociale în mediul urban. Cu alte cuvinte, vorbim iar de marginalizarea socială.

Oraşul este perceput ca un simbol al prosperităţii, un centru cultural, comercial, şi economic, lucru ce atrage categoriile sociale mai puţin favorizate din mediul rural, ce privesc oraşul ca o şansă a îmbunătăţirii nivelului de trai. Însă în realitate, pentru mulţi, oraşul înseamnă o adevărată luptă, care dacă este pierdută poate duce la consecinţe grave cum ar fi lipsa unui adăpost şi devianţă socială.
Această categorie, a persoanelor fără adăpost, face parte din categoria persoanelor afectate de o sărăcie extremă, adică cu o lipsă atât de gravă a resurselor financiare încât condiţiile de viaţă ale respectivelor persoane sunt absolut inacceptabile pentru o societate civilizată şi alterează grav demnitatea fiinţei umane, producând degradări rapide şi greu reversibile ale capacităţilor de funcţionare socială normală.

Consecinţele asupra copiilor sunt dintre cele mai grave, din care menţionăm blocarea dezvoltării normale a personalităţii, reducând spre zero şansele unei evoluţii adulte normale. (Suport de Curs Conf.univ.dr Anca TOMPEA)

Sărăcia extremă tinde să se fixeze cronic în marginalizare şi excluziune socială, şansele de ieşire din situaţia de sărăcie devenind nesemnificative din perspectiva accesibilităţii.

 

Ca o constatare, realizăm că mediul urban generează o astfel de categorie a persoanelor fără adăpost, într-o măsură mult mai mare decât îl generează mediul rural.

Şi ne putem pune întrebarea – oare de ce se întâmplă acest lucru? În mediul rural, care la nivel statistic are o populaţie mult mai săracă decât la nivel urban, de ce nu există persoane fără adăpost? Posibil să fie vorba de un alt sistem de valori umane, de mai multă atenţie la nevoile aproapelui din partea consătenilor sau pur şi simplu datorită unei mai bune integrări a individului în mediul social şi economic rural.

 

Dar care sunt cauzele sărăciei?  

Faptul că nu ne naştem egali din punct de vedere al statului economico-social nu poate fi contestat. Din păcate, există oameni ce dintotdeauna se luptă cu sărăcia.

 

Putem identifica că una din principalele cauze ale sărăciei o reprezintă comportamentul individual deviant, sau pur şi simplu pasiv, de refuz sau de lipsă de interes de a ieşi din această stare.

 

Cu alte cuvinte, în cazul persoanelor alcoolice, a şomerilor care refuză orice solicitare de ocupare a unui loc de muncă, a celor ce refuză să meargă la şcoală, etc., pot fi considerate pe deplin vinovate de starea lor de sărăcie.

 

Politicile sociale au în vedere sprijinirea sărăcilor în acelaşi timp cu aplicarea unor pedepse, stigmatizări tocmai datorită faptului că vina nu este a societăţii. In această situaţie individul dispune de două oportunităţi: fie îşi accentuează eforturile de a ieşi din starea de sărăcie, fie acceptă eticheta de sărac. Criticile apărute în acest sens sunt pertinente datorită faptului că pedepsele sau stigmatizarea pot avea efecte de descurajare ceea ce nu ar face altceva decât să agraveze mult mai mult situaţia, decât să incite la atitudine sau acţiune.

 

Practica a demonstrat că ajutoarele acordate nu au avut efectul scontat, în sensul că au creat pe de o parte dependenţă, iar pe de altă parte au fost folosite în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate. Acest aspect presupune regândirea modalităţilor sau formelor de acordare de ajutoare sociale. (Suport de Curs Conf.univ.dr Anca TOMPEA)

 

O perspectivă opusă celei prezentate anterior consideră sărăcia ca având cauzalitatea în societate, indivizii cu venituri reduse fiind consideraţi victime şi nu vinovaţi. Conform acestei abordări se presupune că sărăcia ar putea fi eliminată prin programe şi acţiuni la nivelul general al societăţii, iar atitudinea de blamare a săracului în poziţie de victimă conduce la o orientare greşită a programelor sociale. Astfel, trăsăturile distinctive “de clasă” ale săracilor, despre care se vorbeşte în societate, ar fi în realitate condiţii externe impuse săracilor chiar de către societate care sunt de fapt cauze cum ar fi şomajul, locuinţă necorespunzătoare, lipsa educaţiei, comportamente deviante.

 

Pentru eradicarea sărăciei la nivelul unei comunităţi, trebuie implicaţi toţi actorii relevanţi de la nivelul acelei comunităţi – de la prestatorii de servicii din sectorul public şi privat, ONG-urile, organizaţiile societăţii civile şi autorităţile şi administraţiile regionale şi locale, într-o abordare cuprinzătoare şi integrată.

 

Indiferenţa umană – cauza marginalizării populaţiei sărace într-o comunitate?

 

Suntem nepăsători la nevoile celorlalţi, deoarece suntem individualişti şi concentraţi doar asupra eului nostru sau pentru că efectiv nu avem timp sau din comoditate. Cert este că purtăm şi noi o parte din vină pentru amploarea ce a căpătat-o această problemă.

 

Ce este şi mai grav pentru societate este indiferenţa ca stare generală, ca stare ce tinde să se prolifereze şi la care participă un număr semnificativ de persoane. Iar indiferenţa unora poate deveni punct de plecare pentru destinul nenorocit al altora. Indiferenţa socială naşte depresie, ce la nivelul României se concretizează ca cel mai grav nivel într-o rată foarte mare de sinucideri de 16 la 100 000 locuitori, faţă de 10 la 100 000 locuitori pentru Europa.

 

Unii ar putea crede că cinismul, mizantropia, conferă un avantaj protector. Dacă nu îţi pasă de suferinţa sau necazurile altora, nu suferi nici tu în mod suplimentar. Însă nu este aşa. Empatia este acel fenomen prin care o persoană resimte trăirile unei alte persoane şi este de 2 tipuri: bazal (adică moştenit, instinctual, şi manifest şi la animale, ce constă în emoţii primare ca durerea, teama, şi care deşi nu are nicio legătură cu compasiunea şi altruismul, produce o importantă suferinţă personală) şi un tip mai evoluat al empatiei ce nu produce suferinţă personală – când raţionăm pentru a înţelege suferinţa unei alte persoane sau imaginăm pentru a ne pune în locul altei persoane.

 

Cu alte cuvinte, atunci cand alegem calea cinica, a indiferentei, nu ne putem controla, suprima, decat empatia superioara, cea „buna”, altruista. Cea bazala, a suferintei personale, e in continuare prezenta. Si, in timp, aceasta suferinta personala, care nu mai e catalizata, sublimata intr-o empatie superioara, altruista, va creste. Oricat ne-am stradui sa fim indiferenti, in cele din urma noua insine ne facem rau.

 

Asadar, sa intorci capul in alta parte atunci cand un om are nevoie de ajutor e un gest daunator si pentru cel ce o face. Din contra, sa iti deschizi mintea catre celalalt, sa iti pese de el, intr-un mod constient si voluntar, e un element de igiena a propriei sanatati psihice.( Articol Vlad Stroescu – http://medlive.hotnews.ro/un-remediu-pentru-sindromul-indiferentei-urbane-4.html)

 

Pentru a deveni altruişti şi păsători la nevoile celor din jur, nu este necesar un efort extraordinar, ci doar o implicare de timp, de minime resurse prin înscrierea în cadrul unor programe de voluntariat în acest sens, spre exemplu. Trebuie să pornim de la conştientizarea că suntem oameni, şi că avem o putere reală în a da un curs pozitiv lucrurilor, dar şi că prin ignoranţă putem distruge locuri, relaţii şi chiar şi vieţi.

Prezentarea unor cazuri reale, preluate din Broşura Caritas “Zero Poverty”

http://www.caritas-europa.org/module/FileLib/ZeroPovertyPartBROMANIANfinal.pdf

Lucrul în străinătate

Oksana B. are 18 ani. Tatăl a părăsit-o pe mama ei cu doi copii mici. Mama a lucrat

la o fabrică de mobilă şi a susţinut familia din acest venit insuficient până când fabrica

a fost închisă. După aceea nu a reuşit să găsească altă slujbă şi a plecat din sat în Cehia,

în acel moment fiica cea mare avea 7 ani şi cea mică, Adriana, avea 6 ani. Fetele au fost

lăsate în grija bunicii. Lucrând ilegal în Cehia şi apoi în Spania, mama nu s-a întors în

Ucraina pentru o perioadă foarte lungă de timp şi a trimis bani pentru familie. Când

Adriana avea 15 ani, s-a sinucis. Viaţa în absenţa mamei şi a tatălui a fost prea grea

pentru fată. Avea certuri cu colegii, dificultăţi la şcoală şi nu avea încredere în relaţia ei

cu bunica. Oksana suferă enorm în urma pierderii surorii. Acum este inclusă în proiectul

Caritas “Asistenţă socială pentru copiii muncitorilor migranţi”, în încercarea de a o ajuta

şi de a o reabilita. Acum are o atitudine mai pozitivă cu privire la viaţă şi a reuşit să-şi

stabilească legături sociale cu personalul proiectului cât şi cu alţi beneficiari din centru,

care au ajutat-o în parte să-şi amelioreze sentimentul de singurătate şi abandon cauzat

de pierderea persoanelor apropiate. Conform presei din Ucraina, numărul neoficial al

cetăţenilor ucraineni, care lucrează în afara ţării ca muncitori temporari, a fost de 4,5

milioane în 2007.

(Zoryana Lukavetska, CARITAS UCRAINA)

 

Când sărăcia se îmbină cu dependent

Acest cuplu locuieşte pe una dintre acele străzi tipice de la ieşirea din oraş.

Ambii parteneri sunt şomeri şi supravieţuiesc datorită asistenţilor sociali şi

al ajutorului acordat de organizaţia Caritas. Casa în care locuiesc necesită

reparaţii urgente. Čurka întinde mâna sănătoasă pentru a ne saluta. Cealaltă

este bandajată şi asistentul social spune că probabil va fi amputată, deoarece

bărbatul a refuzat să meargă la un doctor, chiar dacă i-a fost oferită posibilitatea

unui tratament. Înăuntru facem cunoştinţă cu Eva, soţia. Cu o zi înainte a

primit ajutorul social, ce a fost folosit pentru a cumpăra alcool. Cuplul îi spune

asistentului social că nu cumpără mâncare şi că au primit o cantitate suficientă

de lemne de foc. Casa nu are curent electric, gaz, nici măcar apă. Toaleta este o

baracă din lemn aflată în grădina năpădită de buruieni. În cameră nu se află

decât o farfurie şi o cratiţă. Niciunul dintre ei nu ştie să gătească. Când i-am

întrebat despre fotografia atârnată deasupra patului, Čurka ne-a spus că băiatul

din ea este Peter, fiul lor de 12 ani, care a fost luat de Direcţia pentru Protecţia

Copilului. Tatăl lui este foarte supărat când vorbeşte despre el; doar cu o zi în

urmă a fost să discute cu persoanele care au grijă de băiat, pentru a încerca să

îl aducă înapoi acasă. Eva ne spune că suferă de depresie de când le-a fost luat

băiatul şi că a început să îi cadă părul. Amândoi sunt uimiţi de felul în care le-a

fost luat fiul.

(CARITAS SLOVACIA)

 

Înecaţi într-o mare de datorii

“Oamenii se îneacă într-o mare de datorii. Există grupuri vulnerabile, aflate în

pragul sărăciei, care nu pot evita consecinţele previzibile ale împrumuturilor online.

Dar acum există de asemenea oameni care au avut o situaţie economică stabilă, care

au avut un standard de viaţă peste medie şi salarii mari, dar care, la un moment dat

şi-au asumat credite ipotecare pe termen scurt. Acum, fără slujbă, au foarte puţine

şanse să îşi menţină fostul nivel de trai, îşi pierd casele şi unii au devenit persoane fără

adăpost. Această situaţie socială descendentă şi extrem de gravă a persoanelor care

nu sunt obişnuite cu acest tip de luptă zilnică, determină o suferinţă şi mai acută a

acestor persoane, provocând un sentiment puternic de lipsă de apărare, de neputinţă, de

inferioritate… dacă nu chiar mai rău”.

(Raport cu privire la situaţia socială întocmit de CARITAS ESTONIA)

 

Când educaţia nu este pentru toată lumea

“Educaţia este scumpă şi în multe cazuri copiii renunţă la şcoală imediat ce au

învăţat să citească şi să scrie, în pofida învăţământului obligatoriu. Avem multe familii

din mediul rural care nu îşi trimit copiii la şcoală, sau care îşi trimit doar copilul cel mai

mare, dacă au mai mulţi copii… În majoritatea cazurilor, băieţii merg la şcoală, în timp

ce fetele stau acasă şi învaţă să gătească şi să facă curăţenie…”.

 

 

Aceasta este includere socială ?

“Ceea ce văd în prezent este o lume care nu mai vorbeşte despre sărăcie, ci despre

excludere socială. Acesta din urmă este un termen utilizat în legătură cu situaţia de

angajare. Dacă ai o slujbă – chiar dacă eşti sărac – eşti considerat ca fiind inclus în

societate. În Marea Britanie poţi găsi familii în care ambii părinţi lucrează din greu

toată ziua, pot avea chiar două slujbe fiecare, dar în realitate… Deoarece când ajung

acasă seara sunt atât de epuizaţi încât nu pot participa la nici un proces social, lucru pe

care noi îl considerăm esenţial pentru ideea de includere socială ! A fi inclus în societate

înseamnă să îţi poţi asuma partea de responsabilitate, de a fi implicat într-un proces

democratic, în alegerile locale, de a fi activ în organizaţii non-guvernamentale sau întrun

alt fel de grup…”.

(Rosemary Keenan, Caritas Social Action, MAREA BRITANIE)

 

Când ai probleme de sănătate

Sirarpi, 46 de ani, este mama a doi copii, dintre care unul, Mariam, suferă de

handicap sever. “Eu şi soţul meu suntem amândoi oameni muncitori, dar nu pot să ies

din casă deoarece trebuie să am grijă de copii iar soţul meu are o tumoare pe coloană,

care îl afectează deja de săptămâni.” Mariam a fost diagnosticată cu CCP când avea 6

luni. Sirarpi a trebuit să stea cu ea tot timpul pentru a o îngriji până în 2008, când a

început să meargă la “Aregak”, centrul de îngrijire pentru copii cu handicap multiplu şi

Sirarpi a putut profita de timpul liber pentru a lucra. Deoarece programul lui Mariam

este de 3 zile pe săptămână, aceasta nu a putut să îşi găsească o slujbă permanentă.

Sirarpi ştia să coasă un pic şi s-a decis să împrumute materiale de la un atelier şi să facă

garnituri de pat. Când Miriam este acasă, Sirarpi poate face o singură garnitură, iar

când fata este la centru, poate coase patru seturi şi se poate duce până într-un sat. “Ne

este foarte greu când unul dintre noi se îmbolnăveşte şi avem nevoie de mai multe medicamente sau, şi mai rău, trebuie să mergem la spital.” Recent, Sirarpi s-a îmbolnăvit de astm şi trebuie să ia medicamente în mod regulat.

Însă nu îşi poate permite acest lucru şi se bazează pe ierburile pe care le culege de pe câmp. Acum are dureri în piept şi refuză să se ducă la doctor. “Nu ne permitem, de ce să mă duc dacă nu pot să plătesc tratamentul ?”.

(CARITAS ARMENIA)

autor: Maria Luiza-Jipescu

Bibliografie

 

Zamfir C., 2002-Excluziunea şi incluziunea socială, concepte cheie ale politicilor

sociale, Revista de Asistenţă Socială, nr.6

 

Zamfir Elena, Preda Marian, Dan Adrian, 2004, Surse ale excluziunii sociale’,

Revista de Asistenţă Socială, nr.2-3, Bucureşti

 

Neculau A., Ferreol G., 1999-Aspecte psihosociale ale sărăciei, Ed. Polirom

 

Suport de Curs Sărăcia şi Exluziunea Socială, Conf.univ.dr Anca TOMPEA

 

Webliografie

 

http://www.caritas-europa.org/module/FileLib/ZeroPovertyPartBROMANIANfinal.pdf

 

http://medlive.hotnews.ro/un-remediu-pentru-sindromul-indiferentei-urbane-4.html