SPAȚIUL PUBLIC PENTRU OAMENI

Pentru urbanism, nivelul cel mai important îl reprezintă nivelul ochilor, oamenii interacţionând cu oraşul îndeaproape doar la scară redusă. Punctul de pornire în proiectarea unui oraş îl reprezintă activităţile umane, oraşul trebuind să asigure condiţii decente de mers pe jos, stat în picioare, privit, ascultat şi pentru conversaţii. Unul dintre cei mai importanțti factori ai caracteristicii spațiului urban este și relația dintre oameni și activitați.[1]

Orașul conceput pentru mersul pe jos

Mersul pe jos nu este doar o mişcare liniară ce îl poartă pe om dintr-un loc în altul, ci semnifică mult mai mult: omul se poate opri, poate schimba direcţia, poate accelera, încetini sau chiar poate schimba activitatea: stat în picioare, pe jos, culcat, fugă, dans, căţărat. Pentru ca mersul pe jos să fie confortabil, inclusiv ca distanţă şi ritm, trebuie să se dispună de suficient loc, să nu aibă întreruperi şi prea multe obstacole. De asemenea, aşteptarea nesfârşită la semafoare sau intersecţii reprezintă un incovenient. În aceste cazuri, se observă un fenomen aparte pe trotuare: pietonii formează grupuri, şi prin urmare, sunt mereu într-o aglomeraţie, chiar dacă nu sunt numeroşi.

Mulți factori influențează viteza de mers pe jos: calitatea traseului, suprafața de mers, mulțimea, precum și varsta și mobilitatea pietonului. Pietonii merg de obicei mai repede pe străzile care invită la o mișcare liniară, dar încetinesc când traversează scuaruri.

Perspectiva rutelor obositoare[2] apare în situaţia în care pietonii pot vedea întregul traseu dintr-o privire chiar înainte de a se porni la drum. Astfel, chiar şi o distanţă lungă pare scurtă de-a lungul unui drum curb, cu multe de văzut, în timp ce o distanţă poate părea fără sfârşit dacă traseul oferă o perspectivă lungă, obositoare, lipsită de motivaţie.

Calitatea traseelor pietonale şi plăcerea de a merge pe jos sunt influenţate de o serie de factori precum: configuraţia străzilor, proiectarea spaţiului, detaliile bogate şi experienţele intense, ce pot fimarcate prin existenţa obiectelor interesante la nivelul ochilor (faţade înguste, uşi de intrare, detalii deconstrucţie, amenajări şi
plante în faţa locuinţelor, birourilor sau instituţiilor).

Scările şi treptele reprezintă cu siguranţă o provocare fizică şi psihologică reală pentru pietoni.Acolo unde este posibil, pietonii le evită. Pavajele tradiţionale cu piatră cubică sau ardezie spartă sunt atractive la nivel vizual, dar rareori întrunesc cerinţele de confort pentru pietoni.

Orașul conceput pentru stat

În spaţiul urban au loc două tipologii principale de activităţi: de mişcare şi de staţionare. Un oraş bine realizat se cunoaşte după numărul celor care nu merg, ci stau. Un spaţiu în care oamenilor le face plăcere să stea indică, de obicei, calitatea urbană. Cunoscut sub numele de efect de margine, limitele spaţiului public deţin o atracţie magnetică pentru oameni. Aici simţurile noastre pot stăpâni spaţiul, putem vedea ce se întâmplă, iar spatele ne este protejat. Un alt fenomen caracteristic este efectul de pian. Acesta se manifestă prin faptul că oamenii caută piese de mobilier, colţuri, coloane sau nişe în zona de margine, care oferă un sprijin şi definesc locul, îldisting de restul poziţiilor de-a lungul peretelui.

 Efectul de nişă[3] sau  plăcerea de a fi aproape prezent  oferă posibilitatea individului de a se trage înapoi, devenind “invizibil”, cu opţiunea de a ieşi din umbră dacă îl atrage ceva interesant. În acelaşitimp, oferă reazem, protecţie împotriva vântului şi o vedere panoramică către ce se petrece în jur.

Confortul locurilor de stat influenţează alegerea locaţiei şi lungimea şederii. Astfel

acestea pot varia de la locuri de stat primare sau de bază (reprezentate de piese de mobilier cu spătar şicotiere: bănci, scaune individuale şi scaune de cafenea), la locuri de stat secundare (pot fi folosite omare varietate de obiecte pentru stat jos: socluri, trepte, pietre, bolarzi, monumente, fântâni sau pavajul însine).

Orașul conceput pentru interacțiuni

Un oraş făcut pentru interacţiunea dintre oameni este practic un loc care facilitează trei activitati de baza: văzul, auzul şi conversaţia.

Uitatul la lume[4] este o activitate universală, care are loc în mod constant fie că mergem pe jos, stăm în picioare sau stăm jos. Perspectiva devine mai captivantă când se combină mai multe elemente deinteres: apă, copaci, plante, fântâni, arhitectură.

Mobilierul urban poate face conversaţiile dificile sau chiar imposibile. Spre exemplu, băncile sunt bune pentru păstrarea distanţei personale, însă nu sunt la fel de potrivite pentru comunicare. O soluţie în acest caz ar putea fi gruparea băncilor într -un “peisaj de conversaţie”.

Locuri de calitate, nivel de detaliu

În cazul spaţiilor mult prea mari, cu un peisaj rece şi indiferent sau complet neutilizabil de către oameni se depun eforturi pentru a defini mici spaţii intime şi abordabile, unde oamenii se pot simţi bine prin intermediul pergolelor, chioşcurilor, amenajărilor peisagere, grupurilor de copaci, copertinelor şi mobilierului.

Principiul de a crea aleveole mici într-un spațiu mai mare este o metodă de a adapta dimensiunile mari la scara umană. În multe orașe vechi se găsesc numeroase coloane și arcade, astfel pietonii se pot deplasa printr-un spațiu mai intim, delimitat de coloane, în timp ce continuă să aibă o vedere de ansamblu a spațiului urban mai vast. Spațiile de dimensiuni mai reduse pot fi de asemenea create folosind alei sau randuri de copaci. Un alt exemplu sunt tarabele din piața sau umbrelele și copertinele cafenelelor care fac ca spațiile urbane să pară mai mici și mai prietenoase.  Mobilierul și bolarzii pot ajuta la randul lor in configurarea unor subdiviziuni.

Din păcate noile orase sunt în continuare construite în conformitatea cu principiile unei scari explodate. Sunt mult prea multe spații verzi, mult prea mari iar peisajul este rece și indiferent.

Odata ce s-au produs daunele, de obicei este extrem de dificil luarea unor măsuri eficiente pentru a remedia situația. Cladirile sunt deja construite, intrările sunt gata plasate, mobilierul urban livrat și banii cheltuiți inainte ca cineva să realizeze ca anumite aspecte esențiale lipsesc: calitatea locului și scara umană.

In această situație trebuie depuse eforturi pentru a definii spații mici, intime și abordabile unde oamenii se pot simți bine.

Chiar dacă s-au dat multe rateuri în proiectarea de ansamblu, se pot crea oricând locuri plăcute, la scară umană.

autor: Pascu Andrei

Bibliografie:

1.Jan Gehl – Orașe pentru oameni 2012  ©2010

2. Gehl Architects – Towards a Fine City for People. Public Spaces and Public Life – Londra 2004