Spațiul urban/Viața urbană – relații de putere
Apariția și dezvoltarea orașelor pâna la stadiul actual de principale spații ale coabitării, au condus la transformarea existenței umane, atingând aspecte tot mai profunde ale vieții (atât privată, cât și socială).
Apariția orașelor este invariabil legată de schimbările survenite în modul de procurare a hranei de către comunitățile de oameni. Într-o economie/mod de viață ce se baza pe principiile subzistenței (vânători-culegători), nomadismul era ceva caracteristic, fiind dirijat de ciclul sezonier al naturii (și al resurselor). După ce oamenii au început să dezvolte tehnicile de cultivare a pământului, inevitabil a început și o migrare/adunare în zonele cele mai propice acestor metode de producție a hranei, și anume, în bazinele marilor râuri. Această schimbare primară în viața oamenilor, modul lor de a se hrani, a condus la schimbări majore în existența lor ulterioară, conducându-i spre o viață legată de un anumit loc și de anumiți oameni. S-a ajuns astfel la apariția unor noi reguli de conviețuire, la dezvoltarea comunicării, a comunităților, la apariția primelor orașe și primelor civilizații. Zone precum văile râurilor Tigru și Eufrat (Mesopotamia), valea râului Indus (India) sau bazinul Huang-Ho (China), au fost primele care s-au dezvoltat în acest fel; și în cele din urmă primele în care s-a simțit balansul negativ al supraexploatării. Orașele au ajuns în cele din urmă să fie necesare pentru existența unui stat, datorită statutului lor de centralitate și eficiență în administrarea unor sisteme complexe. Funcțiunile politice și instituțiile unui stat tind să se coaguleze într-un singur loc pentru a-și spori accesul la forță de muncă și piețe de desfacere/schimb (idei, bunuri). În timp, nevoia de a proteja asemenea puncte strategice, a condus la o și mai mare centraliare a orașului în teritoriu.
Orașul este poate cel mai explicit indicator al relațiilor de putere. Spațiul construit/privat – clădirile și
spațiul „neconstruit”/public – străzile, piețele, nu au doar un rol de suport pentru funcționarea orașului, ci formează în sinea lor și un vast aparat guvernamental. Spațiul urban și în consecință viața orașului au deseori, la originea lor, o intermediere de ordin politic mai puțin evidentă. Privind atent evoluția orașului modern, începând cu renașterea și până în secolul 20 se pot evidenția o serie de arhetipuri ale spațiului urban care au definit in cele din urmă evoluția spre o anumită modernitate.
Conceptul de spațiu, așa cum este înțeles din punct de vedere teoretic (fie în plan filozofic, științific sau social) este diferit de modul cum acesta este experimentat, și anume, de valorile atașate acestuia de existența noastră personala și socială. Modul în care oamenii fac față realităților (caracteristicilor) spațio-temporale ale zonei în care locuiesc, depinde de specificul cultural al locului (lor), evidențiat prin limbă, tehnologie, ideologie, s.a. Astfel un același spațiu fizic, fie oraș sau teritoriu, este de regulă structurat prin tehnici diferite și urmărind aspecte diferite ale modului de viață, în funcție de variabila culturală a grupurilor de oameni ce locuiesc/transformă acel spațiu.
Urbanismul modern și în consecință spațiul urban modern, s-au constituit și pe o legătură (influență) a diferitelor teorii estetice cu arhetipurile formale ale unei anumite puteri politice. Până la sfârșitul secolului 19, în Franța erau utilizate diferite modele matematice (știința) pentru ca forma urbană și arhitecturală să susțină un anumit mod de exercitare a controlului politic asupra anumitor grupuri de oameni.
În timp ce schimbările orașului de-a lungul timpului pot fi gândite ca evoluții succesive ale unor tipuri urbane, realizarea acestora se produce, de cele mai multe ori, sub îndrumarea politicului. Deși de multe ori spațiul urban este reliefat ca un organism evolutiv și auto-organizat, orașul ar trebui mai intens privit și ca loc al unui permanent conflict politic, în care forma urbană/arhitecturală reprezintă una dintre cele mai extreme și radicale manifestări.
Printre cazurile relevante, ce ar putea descrie apariția unor forme moderne urbane care întruchipau relații specifice de putere în interiorul orașului se numără apariția străzilor axiale în Roma secolului 16, Parisul Haussmanian, apariția blocului independent în Berlinul secolului 19 sau a superblocului/hof-ului vienez în secolul 20.
În cazul Romei secolului 16, procesul de transformare și reinventare a orașului spre statutul de capitală a creștinătății, poate fi considerat ca unul dintre cele mai paradoxale din Europa. Aceasta se datorează și
condițiilor speciale ale orașului, cu o topografie complexă și cu un regim politic cu totul deosebit. Spre deosebire de alte orașe medievale, nucleul politic și cel religios/simbolic, reprezentate prin dealul Capitolin (centrul de guvernământ), catedrala Sf. Ioan și Vaticanul, nu se aflau în centrul orașului, ci la marginea acestuia. Această geografie a orașului a condus la transformarea centrului într-un spațiu ambiguu și un teren al disputelor între diferitele puteri politice și religioase. Regimul politic în Roma era unul special, reprezentat de o monarhie non-dinastică în care fiecare papă era ales la o vârstă foarte înaintată, pentru a preveni astfel regimuri prea îndelungate. Rezulta astfel o perioadă scurtă de timp în care un anumit papa își putea implementa reformele proprii sau lăsa amprenta pe forma orașului. Această discontinuitate politică între diferite papalități a rezonat într-o formă urbană confuză/dezordonată formată din arhipelaguri conduse de diverse clanuri și dinastii rivale. Conflictul dintre puterea seculară (Capitoliu) și puterea religioasă (Vatican), având o acută dimensiune politică, a condus la reacția bisericii de a se angaja în administrarea orașului. După Marea Schismă și exilul în Avignon (1378-1417), papalitatea a intituit funcția de administrator public, ce se ocupa în special de străzile orașului. Rolul lor nu era doar acela de îngrijire a circulațiilor existente, dar și acela de a redobândi controlul politic asupra spațiului. În acea perioadă în Roma nu exista un spațiu public clar constituit, fiind mai degrabă reprezentat de intersecția diferitelor aglomerări de clădiri. Instituind acest corp administrativ papalitatea a creat premisele pentru un spațiu public total cu rol de control al vieții orașului și care să depășească scara locală a spațiului construit (clădirea). Precum în Roma antică, proiectele pentru noile stăzi urmau să se ghideze pe îmbinarea aspectelor legate de administrarea spațiului urban cu cele legate de imaginea acestuia, într-un același răspuns arhitectural. Strada căpăta astfel o dublă semnificație, aceea de spațiu al expunerii/reprezentării/ritualului și aceea de control urban.
Conștientizarea circulației ca agent al puterii a condus la o formă precisă și arhetipală: strada axială. Poate cel mai radical exemplu al unui asemenea instrument urban este proiectul lui Donato Bramante pentru Via Giulia (1508): o axă de aproape 1000 de metri ce taie țesutul orașului paralel cu râul Tibru (iar apoi o altă axă similară pe malul opus al râului). Această axă era, în primul rând, o conectare strategică a două elemene importante ale Romei medievale: podul Ponte Sisto, singurul pod construit după căderea Imperiului Roman, și nucleul comercial al orașului locuit de clasa emergentă de bancheri.
Spațialitatea axei Via Giulia este produsul direct al cultivării desenului/vederii în perspectivă, odată cu Renașterea, și aplicarea sa în reprezentarea realității. Implicațiile matematice ale dezvoltării perspectivei, ca un mod corect de a reprezenta adâncimea spațiului, au creat un cadru (stiințific) în care să se regândească reforma spațiului urban în funcție de principiile abstracte de organizare spațială. Forma axială, fară precedent pentru orașele din acea perioadă, a reprezentat aplicarea concretă a unei forme de cultură (Renașterea-știința-matematica-perspectiva), pe corpul real al orașului. Geometria perfect liniară a străzii a fost detinată în scopul de a organiza printr-un singur gest spațial, nu numai o bună circulație, dar și o puternică interdependență între spațiul public și cel privat. Spațiul public, vidul perfect, reprezenta atât accesul cât și controlul proprietăților private de-a lungul străzii. La o primă vedere spațiul public creat de aceste axe pare (și este) unul regularizat, universal, eficient, magnific; și în acest fel, prin aceste caracteristici, acesta își ascunde o parte din interesele sale legitime – controlul spațiului privat prin intermediul spațiului public. Exemplul axei Via Giulia din Roma reliefează cum evoluția țesutului unui oraș și în consecință a modului de interacționare socială la nivelul acestuia, nu sunt doar premisele unei evoluții culturale organice (naturale), ci își pot avea originea în particularitățile unor relații de putere din acel cadru socio-cultural (în cele din urmă chiar și dintr-o decizie politică subiectivă!).
Evoluția unui tip de spațiu/viață urbană depinde nu numai de modul său de utilizare, dar și de mijlocirea politică a celor mai imanente condiții ale unui oraș, cum ar fi circulația, relația dintre public și privat, regimul economic sau organizarea producției. Un alt exemplu în care această mijlocire politică si-a pus amprenta în forma și viața urbană, devenind la rândul său un arhetip fundamental de spațialitate a orașului modern, este Place Royale (1605-1612, mai târziu cunoscută ca Place des Vosges) din Paris. Piața, în sine, este un mare spațiu gol decupat din țesătura orașului, înconjurat de banale (ca funcțiune) cladiri rezidențiale și cu un portic la parterul ce urma sa adăpostească zone de comerț și de producție. Regularitatea ei extremă, lipsa sa de monumentalitate și caracterul repetitiv al fațadelor, evocau (și realizau) dorința politică de a depăși orice specific de identitate simbolică ce ar fi putut emana dintr-un astfel de spațiu. Această dorință pentru o arhitectură generică poate fi legată de impulsul statului france (domnia lui Henric al IV-lea) de a stopa desele conflicte religioase, caracteristice acelei perioade. Forma simplă/generică (un pătrat), accentuarea
spațiului/spațialității în detrimentul monumentalității, pot fi interpretate ca o anticipare a tehnicilor de management urban ce urmăresc interesul național și în care puterea politică nu mai este (și nu mai trebuie) să se identifice cu imaginea/simbolistica suveranului, ci este distribuită peste tot corpul social al orașului. Deși piața a fost destinată întâlnirilor și expunerii regale, planificarea ei a fost ghidată de necesitatea economică (prin închirierea apartamentelor și activitățile de la parter). În locul unei imagini monumentale a spațiului urban, monarhia din acea perioadă și-a asumat o gestionare economică a orașului. Interesul economic devine, astfel, sursa gramaticii arhitecturale a spațiului urban.
Forma elegantă a Place Royale, unde individualitatea arhitecturii este complet absorbită de uniformitatea spațiului, nu mai reprezintă doar imaginea puterii politice, ci și substanța/esența ei în cadrul orașului. Spațiul din Place Royale este un vid încadrat ce reprezintă posibilitatea/șansa relațiilor sociale și economice, a mobilității urbane, și, astfel de împuternicire a statului prin sfera economiei (viața economică a orașului).
În decursul secolului 18-19 orașul nu mai este o setare rigidă pentru reprezentarea puterii, ci o acumulare flexibilă și treptată a condițiilor urbane în continuă schimbare. Acest lucru se citește poate cel mai bine în Berlinul secolului 19, când planificarea urbană (realizată de Karl Friedrich Schinkel între 1820-1841) s-a realizat după principiile unei dezvoltări treptate în care elementul arhetipal ce avea să determine spațiul urban era blocul/corpul independet de clădire. Multitudinea (și multiplicarea) spațiilor urbane ce se formează între aceste blocuri izolate, pot fi interpretate ca o topografie a regimului liberal burghez al perioadei, când controlul politic al orașului se realiza indirect și pasiv prin intermediul cadrului legislativ. Orașul nu mai este, astfel, un cadru rigid pentru reprezentarea puterii, ci unul ce determină dezvoltarea și creșterea și care are nevoie, în acest sens, de o deschidere a spațiului public urban. Această tactică liberală, caracterizată prin flexibilitatea spațiului și prin dizolvarea planificării rigide, devine rețeta dezvoltării orașului european.
Evoluția relațiilor de putere din cadrul orașului s-ar putea rezuma pe scurt, ca o dominare progresivă a spațiului asupra formei. Orașele în care putere politica și-a exercitat controlul prin managementul urban și nu prin reprezentări formale explicite, sunt cele ce și-au deschis și accelerat mai mult dezvotarea, dând dovadă de mai multă
flexibilitate în întâmpinarea și rezolvarea diverselor probleme, fie ele de ordin social, economic sau cultural.
Categoriile de spațiu public, născute ca urmare a unei dinamici politice la nivel urban, s-au dezvoltat ca un mijloc de a defini, a coordona și controla accesul și întreținerea spațiului privat/proprietății private. În cazurile prezentate, dezvoltarea urbană a fost direct înfluențată prin impunerea unei geometrii definite (decizii politice). Spațiul public a fost transformat astfel în liantul principal ce a format și definit dezvoltarea spațiului privat. În acest sens, spațiul urban a trebuit/trebuie să rămână deschis, neutru și universal.
autor: DEAC CRISTIAN
Bibliografie:
Braunfels, W. (1988), Urban Design in Western Europe: Regime and Architecture, 900-1900. Chicago: University of Chicago Press.
Dordea, M.V. (1990), Istoria Arhitecturii Universale. București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”.
Tafuri, M. (2006), Interpreting the Renaissance: Princes, Cities, Architects, Yale University Press.
Virilio, P. (2001), Spațiul critic. Cluj-Napoca: Idea Design & Print.
http://en.wikipedia.org
http://eprints.lincoln.ac.uk/3940/1/renovatio_urbis_manuscript_-_final_mastercopy.pdf
http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/71371 (Architecture and urbanism in Henri IV’s Paris : the Place Royale, Place Dauphine, and Hôpital St. Louis, MIT Press)
