Despre sinucidere ca fenomen social
Emile Durkheim s-a nǎscut la Epinal pe 15 aprilie 1858 şi a crescut într-o familie de evrei ortodocşi. Spre diferenţǎ de tatǎl şi bunicul sǎu, Durkheim nu a ales sǎ devinǎ rabin ci s-a înscris la scoala normalǎ superioarǎ din Paris. În anul 1885 beneficiazǎ de o bursǎ având astfel ocazia de a pleca în Germania unde intrǎ în contact cu academicieni renumiţi precum Gustav Scholler şi Karl Bücher. Întors în Franţa, Durkheim primeşte un post la Universitatea din Bordeaux şi predǎ pedagogie şi ştiinţe sociale. Acesta este şi primul curs de sociologie predat vreodatǎ într-o universitate. În anul 1892 sociologia devine curs obligatoriu şi Durkheim ajunge în 1902 profesor titular de pedagogie la Sorbona unde predǎ materia nou înfiinţatǎ. Durkheim publicǎ în perioada 1892-1912 scrierile sale cele mai cunoscute, lucrǎri referenţiale în sociologie: Diviziunea muncii sociale (1893), Regulile metodei sociologice (1895), Despre sinucidere (1897) şi Formele elementare ale vieţii religioase (1912). Durkheim fondeazǎ în 1898 revista „Année sociologique” şi înfiinteazǎ chiar propria scoalǎ numitǎ „l’equipe durkheimienne”.
Durkheim este fondatorul sociologiei ca disciplina ştiinţificǎ şi universitarǎ, fiind primul atâta în Franţa cât şi în întreaga Europa sǎ predea sociologia ca materie independentǎ în cadrul unei universitǎţi. Chiar dacǎ numele lui Durkheim este mai puţin sonor decât cel a lui Luckmann sau Max Weber, întreaga disciplinǎ a sociologiei se bazeazǎ şi este influenţatǎ în mod direct de teoriile sale, Durkheim fiind pionierul acestei discipline.
Despre sinucidere (‘Le suicide’, 1987) este a treia cea mai importantǎ scriere a lui Durkheim. Tema operei este suicidul, un fenomen, care la sfârşitul secolului XIX. a luat aploare şi a devenit o problemǎ stringentǎ. Crizele prin care trecea societatea în prag de rǎzboi au avut o influenţǎ nefastǎ asupra populaţiei, provocând un pesimism general. În acest context psihiatria începe sǎ studieze comportamentul deviant al indivizilor, influenţaţi de decadenţa care acapareazǎ societatea. Durkheim, la rândul sǎu, constatând aceste schimbǎri la nivel individual şi social, îşi propune sǎ abordeze ştiinţific fenomenul sinuciderii, un fapt contemporan de o mare gravitate. Numai cǎ Durkheim nu explicǎ acest fenomen fǎcând uz de instrumentele psihiatriei sau ale psihologiei ci de cele ale sociologiei. Prin intermediul perspectivei sociologice, Durkheim încearcǎ sǎ dezvǎluie legǎtura dintre societate şi individ, sinuciderea nemaifiind o consecinţǎ a factorilor psihologici, ci un rezultat al relaţiei dintre individ şi societate, actul individual dobândind relevanţǎ socialǎ. Durkheim nu priveşte sinuciderea ca pe o simplǎ voinţǎ de a muri ci ca pe o renunţare la viaţǎ. Astfel punctul de interes este mutat de pe motiv pe acţiune. Moarte este urmarea unei acţiuni individuale, bazatǎ pe simpla neglijare a factorilor care susţin şi pǎstreazǎ viaţa.
Durkheim abordeazǎ suicidul dintr-o perspectivǎ sociologicǎ deoarece, conform teoriei sale, sinuciderea, ca act voluntar, nu este de gǎsit în constituţia organicǎ şi psihicǎ a indivizilor. Prin urmare, Durkheim cautǎ un motiv pentru acest act în afara individului: în societate.
Scrierea „Despre sinucidere” se împarte în trei cǎrţi: cartea I : Factorii extrasociali; cartea II: Cauze sociale şi tipuri sociale şi cartea III. Despre sinucidere ca fenomen social în general.
În cartea I. (Factorii extrasociali) Durkheim încearcǎ sǎ observe în ce mǎsurǎ pot influenţa factorii psihologici individul. Pentru a ajunge la o concluzie el analizeazǎ în cele 4 capitole urmǎtoarele teme: 1.Sinuciderea şi stǎrile psihopatice; 2.Sinuciderea şi stǎrile psihologice normale – rasa şi ereditatea; 3. Sinuciderea şi factorii cosmici; 4. Sinuciderea şi imitaţia.
În primul capitol Durkheim studiazǎ legǎtura dintre bolile psihice şi sinuciderea. Analizele lui aratǎ cǎ ţarile cu cei mai puţini nebuni au numarul cel mai mare de sinucideri, prin urmare este imposibil de afirmat cǎ sinucigaşii sunt neapǎrat bolnavi psihic. Durkheim nu neagǎ însǎ faptul, cǎ pe fondul unei boli psihice individul ajunge sǎ îşi ia cu o mai mare uşurinţǎ viaţa.
În capitolul al doilea Durkheim observǎ relaţia dintre rasǎ şi suicid. Rezultatul cercetǎrilor sale aratǎ cǎ în tǎrile în care predominǎ aceeaşi rasǎ, rata sinuciderilor diferǎ foarte mult. Prin urmare nu rasa ci civilizaţia poporului respectiv este factorul determinant. De asemenea Durkheim ia în considerare şi factorul ereditǎţii, ajungând la concluzia cǎ, dacǎ impulsul sinucigaş ar fi ereditar, atunci ar trebui sǎ afecteze ambele sexe în mod egal ceea ce, din cercetǎrile sale nu reiese: rata sinuciderii la bǎrbaţi este mult mai mare decât la femei.
Obiectul cercetǎrii celui de-al treilea capitol este legǎtura dintre rata sinuciderii şi factorii cosmici. În urma analizei, se observǎ cǎ între variaţia temperaturii şi cea a ratei de sinucideri nu este nicio legǎturǎ dat fiind faptul cǎ în diferite ţǎri în care temperatura este într-o anumitǎ perioada aceeaşi, numǎrul sinucigaşilor variazǎ mult.
În ultimul capitol este cercetat factorul psihologic: imitaţia. Se poate vorbi despre imitaţie numai când între execuţia unui act de cǎtre o persoanǎ şi execuţia aceluiaşi act de cǎtre o altǎ peroanǎ nu existǎ o operaţie intelectualǎ. Ori în cazul sinuciderii individul are un motiv personal. Durkheim mai aduce înca un argument: dacǎ sinuciderea ar fi molipsitoare, ar trebui sǎ existe un „focar”. Pentru a ajunge la o concluzie pertinentǎ, Durkheim a studiat situaţia sinuciderilor în diferitele arondismente ale Franţei şi nu a observat nicio aglomerare concentricǎ, niciun focar care sǎ rezulte cǎ imitaţia ar fi un motiv pentru un numǎr crescut de sinucideri.
A doua carte se intituleazǎ Cauze sociale şi tipuri sociale. Dacǎ în prima carte se demonstreazǎ cǎ între factorii psihologici şi sinucidere nu existǎ o legǎturǎ directǎ, atunci motivul real al suicidului trebuie cǎutat în altǎ parte. Pentru asta Durkheim studiaza relaţia dintre individ şi mediul sǎu social. În cea dea doua carte sunt descrise urmǎtoarele tipuri de sinucidere: Sinuciderea egoistǎ, sinuciderea altruistǎ, sinuciderea anomicǎ şi sinuciderea fatalistǎ..
Sinuciderea egoistǎ. Durkheim studiazǎ fenomenul sinuciderii în cadrul diferitelor comunitǎţi religioase (protestanţi, catolici şi evrei) şi ajunge la concluzia cǎ protestanţii au numǎrul cel mai mare de sinucigaşi. Înclinaţia spre sinucidere a protestanţilor se trage din faptul cǎ aceştia sunt cel mai puţin afectaţi de dogmǎ, pregnant fiind un puternic individualism. Rata sinuciderii creşte în momentul în care comunitatea religioasǎ şi-a pierdut coeziunea sau nu are destulǎ autoritate asupra individului. În acelaşi apitol Durkheim face legǎtura între familie şi sinucidere: bǎrbaţii cǎsǎtoriţi au o tendinţǎ evident mai micǎ spre sinucidere decât celibatarii, familia dovedindu-se un mediu protector.
Sinuciderea altruistǎ se aflǎ în total contrast cu sinuciderea egoistǎ. Sinuciderea altruistǎ este consecinţa faptului cǎ individul nu mai dispune deloc de sine ci este total asimilat de societate, ea fiind şi instanţa care îl împinge la actul decisiv. În acest context Durkheim face diferenţa între trei tipuri de sinucidere altruistǎ: sinuciderea obligatorie, sinuciderea facultativǎ şi sinuciderea altruistǎ acutǎ. Sinuciderea altruista este un fenomen întâlnit în societǎţile primitive sau panteiste.
Sinuciderea anomicǎ. Durkheim observǎ cǎ în perioadele marcate de criza sau de progres rata sinuciderilor creşte vertiginos. În momentul în care societatea suferǎ o perturbare a echilibrului, individul are de suferit. Omul îşi ia viaţa mai uşor când structurile societǎţii sunt zdruncinate. Durkheim susţine ideea cǎ nevoile care nu sunt împlinite se diminueazǎ cu timpul. Aşa explica şi faptul cǎ în ţǎrile sǎrace rata sinuciderii este scǎzutǎ. În cazul unui proges, când bunǎstarea populaţiei este mai mare, nevoile individuale cresc, îndeplinirea lor devenind o posibilitate. Durkheim susţine cǎ, în teorie, nevoile unui individ sunt infinite. Datoria societǎţii, ca organ reglementativ, este de a crea ierarhii clare, stabilind funcţia individului ca membru al societǎţii, limitându-i astfel nevoile. Cu cât nevoile sale sunt mai precise, cu atât individul este mai fericit şi probabilitatea sinuciderii este mai micǎ. Sinuciderea anomicǎ apare în momentul în care societatea nu mai impune limite, aflându-se în dezechilibru.
În ceea ce priveşte al patrulea tip de sinucidere, sinuciderea fatalistǎ, aceasta are loc ca urmare a excesului de reglementare.
În a treia carte – Despre sinucidere ca fenomen social– Durkheim scoate în evidenţǎ aspectele generale ale suicidului în cadrul societǎţii. El observa cǎ acolo unde omuciderea este mai prezentǎ, sinuciderea este un fenomen rar. Razboiul este vǎzut ca o protecţie împotriva sinuciderii, la fel şi familia. Durkheim mai observǎ şi faptul cǎ rata sinuciderii este mai mare în mediul rural, în timp ce în mediul urban omuciderea este mai des intâlnitǎ.
În ultima carte Durkheim face şi o analizǎ a societǎţii în care trǎieşte, folosindu-se de rezultatele studiului sǎu pentru a pune un diagnostic. Concluzia sa este cǎ la sfârşitul secolului XIX. statul, religia şi familia nu mai oferǎ un sprijin individului şi nu pot opri omul de la actul decisiv. Atât sinuciderea anomica cât şi cea egoistǎ sunt probleme stringente, a cǎror rezolvare trebuie sǎ aibe loc cât de repede. Durkheim prezintǎ şi soluţia pentru diminuarea ratei sinuciderilor: Funcţia pe care au avut-o statul, religia sau familia ar putea fi îndeplinitǎ de sectorul profesional, asociaţiile profesionale ajutând la reintegrarea individului şi consolidarea moralei.
Concluzie
Studind relaţia dintre rata sinuciderilor şi structura societǎţii, Durkheim încearcǎ sǎ îşi dea seama de sǎnǎtatea morala a societǎţii în care trǎieşte. Cartea „Despre sinucidere” nu este altceva decat un studiu având ca temǎ criza societǎţii europene moderne la sfârşitul secolului XIX. Cauza alterǎrii structurilor sociale este individualizarea şi slǎbirea organelor reglementative. În contextul european contemporan, marcat de procesul de globalizare, cartea lui Durkheim este de o mare actualitate şi valoare, explicând nu numai fenomene precum criza, individualizarea şi degradarea valorilor morale ci şi repercusiunile lor asupra societǎţii şi a individului.
Marculet-Petrescu Cristina