Trecutul, prezentul și viitorul sunt doar niște iluzii ale minții umane iar în realitate acestea ar exista simultan.
Einstein, dar și alți fizicieni au considerat că trecutul, prezentul și viitorul sunt doar niște iluzii ale minții umane iar în realitate acestea ar exista simultan. Personal, nu sunt de acord cu această idee, întrucât ar trebui ca materia din trecut, din prezent și din viitor să existe și ea simultan. Iar dacă ar fi așa, voi pune întrebarea – unde se află această materie de nu o putem vedea?
Mai logic este să considerăm că spațiul există în mod obiectiv, cu 3 dimensiuni (cel puțin la nivelul planetei noastre), iar timpul să fie de fapt un parametru (sau număr) care ne arată câte astfel de spații s-au succedat și au fost analizate de mintea noastră. În acest caz, materia este una singură, cantitatea ei fiind constantă, iar viitorul și trecutul sunt doar proiecții ale minții noastre, de natură energo-informațională (imaterială).
Aici problema se complică, întrucât timpul planetar nu depinde de starea de conștiență a unei persoane anume, ci de cea a omenirii întregi, din care fiecare dintre noi suntem numai o părticică. Dar unii vor obiecta, spunând că timpul există chiar dinaintea apariției speciei umane pe Terra, fapt cât se poate de adevărat. Și atunci cine s-a ocupat de înregistrarea lui în acele epoci îndepărtate? Ei bine, la această întrebare pot răspunde într-un mod mai puțin convențional.
Există o teorie care afirmă că din adâncul Pământului pornesc niște radiații care se distribuie în spațiu până la o anumită distanță și care formează o așa-numită „rețea energetică planetară”. Se pare că această rețea e cea care stabilește ritmul de curgere a timpului, dar nu independent, ci în conexiune cu rețeaua Lunii, a Soarelui și a celorlalte corpuri cerești apropiate de noi. Viteza de desfășurare a fenomenelor la suprafața Terrei ar fi deci o medie ponderată care ține cont de intensitatea câmpurilor electromagnetice și gravitaționale ale tuturor corpurilor cerești din sistemul nostru solar.
În ce privește caracterul liniar al curgerii parametrului „timp”, se pare că nici aici lucrurile nu stau așa cum par la prima vedere, întrucât viitorul are mai multe posibilități de manifestare decât trecutul, ceea ce mă determină să consider că are o dimensiune în plus. Iar în cazul acesta, prezentul pare a fi un fel de „punct nodal” în care atât rețeaua de radiații de care am vorbit, cât și mintea colectivă a omenirii „strangulează” cele două dimensiuni, obligându-le să se reducă la una singură (efect de pâlnie). Așa că, orice încercare ulterioară de a schimba trecutul este din start sortită eșecului, fiindcă universul complex penta-dimensional s-a transformat într-unul tetra-dimensional, care are o singură formă și ca urmare nu mai poate fi schimbat cu nici un chip.
