INTERVIU: PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROM NE, Ioan Aurel Pop: „Românii din Ucraina sunt luptători, fiindcă i-a obligat soarta vitregă să fie așa, dar ei nu pot lupta cu morile de vânt ca Don Quijote și nici cu statul ucrainean! Lupta cu statul ucrainean trebuie s-o poarte statul român”

Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, critică dur – și pe bună dreptate – clasa politică românească în legătură cu situația deplorabilă a românilor din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia etc. 

Interviu realizat de Florian Saiu și Mihai Floroiu pentru Evenimentul Istoric.

• Evenimentul istoric: Românii din Ucraina sunt conștienți de faptul că se află într-un moment de răscruce a istoriei și că desființarea sistemului de învățământ în limba maternă este un act ireversibil. Din aceste considerente, etnicii români sunt în așteptarea unor acțiuni (concrete) diplomatice, politice, culturale din partea statului român. Ce face și ce ar putea să facă Statul Român și Academia Română pentru românii din Ucraina?

• Ioan-Aurel Pop: Academia Română nu poate să facă foarte mult, fiindcă nu are statut juridic internațional, dar statul român ar putea să facă multe. Noi avem în preajmă exemplul unui stat – Ungaria – care a obținut pentru minoritatea maghiară din statele vecine și, mai ales, din România, drepturi care sunt de neimaginat în alte părți, unele dintre ele fiind demne de a fi numite privilegii. Vă dau numai un exemplu: un student care învață în ungurește la UBB (n.r. – Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca) primește anual, din partea statului, prin buget, de două ori mai mulți bani decât primește un student care învață în românește! Un maghiar din România poate urma toate cele trei cicluri (licență, masterat și doctorat) în limba sa maternă, la foarte multe discipline. Evident, nu se poate face o grupă de studiu cu doi-trei studenți maghiari (nu poți plăti 20 de profesori pentru doi studenți), dar cu zece sau chiar mai puțini de zece (românii mai închid ochii, când e vorba de a ajuta să se facă binele), da! Statul român are obligația sa-i apere, susțină și promoveze pe toți etnicii români de oriunde. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă cum ar trebui, nici în Ucraina, nici pe Valea Timocului, nici în Bulgaria, nici în Grecia etc. Explicațiile și motivațiile sunt puerile. Vă dau un exemplu de neputință și nevoință a statului nostru: de peste două decenii, românii din partea de nord a Maramureșului (aflată acum în Ucraina), care mai trăiesc în circa 10-12 sate cer să primească și ei (o parte dintre ei) cetățenie română. Din varii cauze (birocrație, rea voință, neimplicare, nepăsare etc.), acest lucru nu se întâmplă. Și el nu depinde de Ucraina, ci de România! Statul ar putea negocia la sânge cu autoritățile ucrainene, ar putea pretinde reciprocitate, ar putea amenința cu represalii etc. Asta mai ales că Ucraina nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin tratatul bilateral față de România. Academia Română face ceea ce poate, adică îi primește între membrii săi pe savanții români de acolo, trimite cărți, ține conferințe, ajută la finanțarea periodicelor, încearcă să restaureze mormintele vandalizate din Cernăuți ale academicienilor români etc. Dar, cu o floare, nu se face primăvară!

Lichidarea învățământului în limba română

• Corect. Situația este însă atât de nedreaptă! În regiunea Odesa, de exemplu, mai erau, în anul 2018, doar patru şcoli cu predare în limba română. Se pare că din această toamnă vor rămâne doar două sau trei. Ne apropiem pas cu pas de lichidarea învăţământului în limba română în sudul Basarabiei şi se va intra în faza finală a asimilării etnice a românilor din regiune. Comunitatea românească atestată de sute de ani în zona dintre Dunăre şi Nistru pe malul Mării Negre va dispărea fără urmă în următoarele două, trei generaţii. Cum ar trebui să acționăm pentru salvarea comunităților românești din Ucraina? Polonia și Ungaria – de pildă -, țări cu minorități însemnate în regiune, negociază dur cu ucrainenii, amenințând că se vor opune integrării Ucrainei în Uniune Europeană. Și noi am putea avea o asemenea poziție. Dar de ce nu o avem? Ce ne lipsește?

• V-am spus: nu ne lipsește decât voința de a face binele față de ai noștri! Statul român are o responsabilitate imensă, pe care ar trebui s-o exercite prin instituțiile sale, mai ales prin guvern și parlament. Miniștrii și parlamentarii – o mare parte a lor – nu sunt demni de misiunea pe care și-au sumat-o ori care le-a fost încredințată prin votul democratic. Ar trebui să avem un mecanism de îndepărtare a celor nevolnici, incapabili, inactivi. Nu ajunge să vrei să fii ministru ori parlamentar, nu ajunge să candidezi și nu ajunge nici măcar să fii ales ori numit! Abia după alegere sau numire vine greul, iar dacă greul este prea mare, retragerea pentru incapacitate ar fi singura soluție demnă. Conducerea statului român – așa cum spunea marele istoric David Prodan – incumbă o mare demnitate, izvorâtă din legitimitatea României Întregite (România nu s-a făcut pe ascuns și nu a fost nici un dar din partea altora, ci a fost și este rezultatul voinței națiunii române) și din calitatea românilor de a fi fost și de a fi încă cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Poporul acesta trăiește, în cea mai mare parte, în țara numită România, dar alte comunități ale sale trăiesc în țara numită Moldova și alte multe fragmente ale sale se află în țările din jur și în țări (continente) mai îndepărtate. Trei astfel de comunități etnice-geografice sunt în Ucraina: una este în regiunea Cernăuți (numită mai nou nordul Bucovinei, dar, în fapt, e vorba despre o fâșie din nordul Țării de Sus a Moldovei), alta este zona Bugeacului (mare parte din fostele ținuturi/județe Cahul, Ismail și Bolgrad) sau antica Basarabie (de dinainte de a se extinde acest nume asupra întregii zone dintre râurile Prut și Nistru) și a treia este dată de circa două treimi din vechiul Voievodat al Maramureșului, de unde a pornit descălecatul, adică impulsul spre întemeierea Moldovei. Statul român nu ar avea altele de făcut decât să se ocupe de educația în limba maternă a copiilor de români de acolo și nu o face! Se știe clar că România nu are pretenții teritoriale față de vecinii săi și nici față de alte țări, că nu ar trebui să ceară nimic ilegal în plan internațional, ci doar să impună aplicarea dreptului inalienabil la instruire în limba maternă.

80 de miniștri în doi-trei ani!

• Și de ce n-o face? Ungaria, de exemplu, se implică masiv în dotarea şcolilor cu bănci, calculatoare, cărţi, modernizează instituţii de învăţământ pentru ungurii din Ucraina. Oficialii maghiari vizitează săptămânal sau lunar comunitatea maghiară din Transcarpatia. Comunitatea românească, însă, este aproape uitată de autorităţile de la Bucureşti. De ce nu ne apăram interesul național așa cum fac ungurii și polonezii pentru conaționalii lor?

• De ce nu ne apărăm interesul național? Ar trebui întrebați guvernanții! Ticăloșirea clasei politice, neîndeplinirea de către aceasta a elementarelor sale obligații, decăderea instituțiilor interne, neîncrederea românilor în politicieni și în instituțiile politice nu puteau (toate acestea și altele) să nu aibă repercusiuni și în politica externă, în raporturile statului cu românii din afara granițelor României și cu statele care au în componența lor asemenea români. Pe măsură ce avem mai multe instituții care, aparent, se ocupă asiduu de românii de peste hotare, acestora din urmă le merge tot mai rău, se simt tot mai stingheri și ai nimănui! Cum se poate așa ceva? Se poate, în urma pierderii simțului datoriei și al responsabilității și în urma nesancționării acestor abateri nu doar de la codul de etică, ci chiar și de la obligațiile de serviciu. În plus, la noi, la români, mai este ceva, anume un anumit servilism, o teamă de a nu supăra, combinate cu iluzia unor intelectuali subțiri că trebuie să fim globaliști, că apărarea națiunii este demodată, că a vorbi chiar despre unitatea românească este o dovadă de „naționalism” (înțeles greșit și intenționat greșit ca ură față de alte națiuni!). Firește, nu avem de ce să ne batem cu pumnul în piept că suntem români și nici să vorbim fără să facem ceea ce se cuvine, dar cui folosește dacă ne turnăm mereu cenușă în cap, dacă ne plecăm constant capetele și ne lamentăm de neputințele noastre? Azi, în Europa și mai ales în Europa fostă comunistă, statele își apără în mod democratic și prin mijlocirea dreptului internațional, etnicii lor care trăiesc în alte state. Statul român, care a obținut „performanța” de a schimba în doi-trei ani circa 80 de miniștri, nu face și nu poate face acest elementar lucru, adică nu se poate ocupa de români, de aceia care-i dau rațiunea de a fi. Nu este numai trist, ci este distructiv, cum spuneți. În câteva decenii, comunități întregi de români vor dispărea sub tăvălugul „omogenizării”, când ar fi așa de simplu să fie salvate. Asta mai ales că politica statului român nu a cerut niciodată românilor din preajma României să nu fie buni cetățeni ai statelor în care trăiesc, să nu învețe limbile oficiale ale acestor țări, dimpotrivă. Noi nu am avut niciodată o politică agresivă cu statele din jur în privința minorităților noastre românești. Dar să nu avem deloc o politică națională față de aceste grupuri românești nu s-a mai întâmplat!

Cum a apărut „moldovenismul”

• Iar alții profită de neputința guvernanților noștri. În Ucraina românii sunt separați între moldoveni și români, învrăjbiți, li se creează o identitate falsă, o istorie falsă, o limbă falsă. Cum vedeți pericolul moldovenismului și ce s-ar putea face concret în legătură cu propaganda acestui curent promovat de Kiev?

Problema este mai generală și mai complicată. Foarte multe state au dus sau au încercat să ducă o politică de fărâmițare a popoarelor, națiunilor, grupurilor etnice etc. străine sau minoritare de pe cuprinsul lor. Principiul este vechi și se cuprinde în dictonul latin „dezbină și stăpânește” (Divide et impera!). Imperiul Austro-Ungar (1867-1918) a fost maestru în astfel de procedee, pe urmele politicii habsburgice mai timpurii. La fel de virulent în acest sens a devenit, cu vremea, și Imperiul Țarist, transformat în 1917 în Uniunea Sovietică. Și la noi s-a mai încercat pe ici pe colo (fără succes) să se separe secuii de maghiari, deși, cel puțin din secolul al XIX-lea (de la 1848) încoace, majoritatea secuilor se consideră parte (distinctă) a națiunii ungare. Serbia, mai recent – Serbia aceasta redusă și umilită de Occident – pretinde că românii din Banatul sârbesc sunt un neam, iar românii din Valea Timocului alt neam, chemat în chip diferit (anume vlah). Este ca și cum ai zice că nemții sunt un popor, iar germanii altul sau, mai clar, ca și cum am zice, noi, românii, că sașii din Transilvania propriu-zisă sunt germani, dar șvabii din Banat nu sunt germani.

Interviu realizat de Mihai Floroiu. Integral aici.