Marele compozitor german Ludwig van Beethoven s-a născut la Bonn, la 16 decembrie 1770.
Potrivit Dicţionarului „Mari Muzicieni” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006), copilăria lui Beethoven nu a fost prea fericită, chiar dacă s-a exagerat cu privire la cruzimile lui Johann faţă de fiul lui, despre care îşi dorea să devină un „copil minune”, precum Mozart. Primii săi maeştri au fost de ocazie: Tobias Pfeiffer, tenor într-o trupă ambulantă, violonistul Rovantini, bătrânul Aegidius Van der Eeden, organist al Curţii. Christian Gottlieb Neefe, succesorul acestuia din urmă, poate fi considerat ca fiind primul profesor adevărat al lui Beethoven. Sub autoritatea lui, copilul a făcut asemenea progrese, încât la 12 ani a primit titlul de organist suplinitor.
Foarte repede, strălucirea talentului său va depăşi cercul prietenilor: contele Waldstein, favoritul noului prinţ elector liberal Max Franz, obţine pentru Beethoven o călătorie de studii la Viena. Despre acest prim sejur (1787) nu se ştiu prea multe. Întâlnirea cu un Mozart bolnav, absorbit cu totul de compoziţia operei „Don Giovanni” şi sceptic în privinţa copiilor minune, pare să fi rămas fără niciun rezultat: nici sfaturi, nici consacrare, poate doar câteva încurajări. Beethoven revine la Bonn pentru a fi aproape de familie la moartea mamei sale. Din această perioadă (1790), datează cantatele pentru moartea lui Iosif al II-lea, pentru înscăunarea lui Leopold al II-lea, neinterpretate „din cauza dificultăţilor lor”, lucrări destul de convenţionale, printre ale căror stângăcii se întrevede, totuşi, marele muzician. Aşa se face că, atunci când acestea ajung sub ochii lui Haydn, în timpul unei treceri a acestuia prin Bonn, tânărul Beethoven este invitat să facă „studii susţinute” cu el. Fidelul Waldstein intervine încă o dată, iar Beethoven va părăsi definitiv oraşul Bonn, în favoarea Vienei, la 2 noiembrie 1792.
Viena l-a primit pe Beethoven cu toate favorurile. Fără greutate, el a fost adoptat de aristocraţia melomană: Lichnowsky, Lobkowitz, Schwarzenberg, Zmeskall von Domanovecs s-au aflat printre cei care au subscris pentru cele trei triouri op. 1 (1794-1795), lucrări marcate deja de personalitatea tânărului muzician, dacă nu încă de stilul său. Cu cele trei sonate op. 2 pentru pian (1795-1796), dedicate lui Haydn, Beethoven şi-a luat rămas bun de la maestrul său. Beethoven a frecventat, cam la fel de inconsecvent, şi alţi maeştri: Schenk, Albrechtsberger, Salieri; a dobândit de la unul sau de la altul acele cunoştinţe tehnice care îi erau necesare.
În 1795, îşi cunoştea pe deplin meseria, îşi stăpânea personalitatea muzicală şi dădea dovadă de o virtuozitate pianistică ieşită din comun, aşa cum avea să o arate în primul său mare concert vienez, din martie 1795, când a cântat un concert de Mozart, având cadenţe compuse de el, şi primul lui concert pentru pian (publicat mai târziu ca al doilea), pe care îl terminase în ultimul moment.
Dicţionarul ”Mari Muzicieni” notează că în sonatele op. 7 şi op. 10 pentru pian (1796-1798) şi în special în cea în Re major, Beethoven îşi face auzită, dintr-o dată, modernitatea geniului, îndrăznelile, asimetriile, forţa dramatică ieşită din comun: „Largo e mesto” din sonata op. 10 nr. 3 este mărturia uluitoare a acestui fapt.
Primii ani vienezi au fost cei mai fericiţi pentru Beethoven: succese, favoruri ale prinţilor, prietenii profunde şi durabile cu Wegeler, Ries, Amenda, Zmeskall, violonistul Schuppanzigh, neostenit promotor al muzicii lui. În 1801, odată cu două scrisori datate în luna iunie, adresate lui Wegeler şi lui Amenda, care erau plecaţi din Viena, apar primele referiri la problemele de sănătate: Beethoven dezvăluia ceea ce ascundea de un timp – surzenia lui din ce în ce mai gravă, care creştea în intensitate, urmând să devină, în scurt timp, iremediabilă. Disperarea lui părea pentru moment liniştită – sau poate mai mult amânată – de intrarea în viaţa sa a „unei tinere fete mult iubite”: Giulietta Guicciardi, care la 17 ani cucerea cu farmecul ei frivol întreaga Vienă. Beethoven i-a dedicat sonata op. 27 nr. 2. cunoscută sub numele de „Sonata lunii”. Giulietta s-a căsătorit, însă, cu contele Gallenberg şi l-a lăsat pe Beethoven pradă singurătăţii şi disperării, stare ce s-a tradus, în 1802, într-un document sfâşietor: „Testamentul de la Heiligenstadt”.
Foto: (c) GUO CHEN / Xinhua
Sculptură a lui Beethoven în Muzeul care îi poartă numele, de la Viena.
Încă de la prima simfonie, geniul beethovenian îşi manifestase îndrăzneala. În aspectul orchestraţiei, supremaţia ierarhică a corzilor este contestată de o veritabilă promovare a instrumentelor de suflat (critica consacrată a vremii îi reproşa că scrie „muzică militară”), în Simfonia a III-a, încheiată la începutul anului 1804, gândirea orchestrală inovatoare a lui Beethoven se apropia de punctul culminant. Contextul istoric al acestei capodopere a făcut să curgă multă cerneală; se ştie că Beethoven, republican convins încă din 1798, îi dedicase această simfonie lui Napoleon Bonaparte, în care vedea un corespondent contemporan al marilor consuli romani. Aflând că Bonaparte s-a proclamat împărat, Beethoven s-a înfuriat, a rupt pagina de dedicaţie şi a dat lucrării sale titlul definitiv de „Simfonia eroica”.
În 1804, Beethoven a lucrat la unica lui operă, „Fidelio”, iniţial intitulată „Leonora”. Încheiată în 1805 şi prezentată în premieră la 20 noiembrie, într-o Vienă invadată de trupele lui Napoleon, în faţa unei săli aproape goale (mulţi dintre vienezi fugiseră din oraş), reprezentaţia a fost un eşec total. La insistenţa prietenilor, Beethoven a consimţit să facă importante modificări şi tăieturi în partitura iniţială, rezultatul fiind reprezentat din nou, la 29 martie 1806. Primirea a fost mai bună. Însă, doar opt ani mai târziu, revăzută de la un capăt la celălalt, opera şi-a primit forma definitivă şi a cunoscut, în sfârşit, succesul. Opera „Fidelio” poate fi considerată prefigurarea dramei muzicale moderne.
Tot din aceşti ani (1804-1808) datează Simfonia a IV-a, sonata op. 53, dedicată lui Waldstein, cu o scriitură pianistică revoluţionară în domeniul coloristic, grandioasa sonată op. 57 „Appassionata”, concertul pentru vioară, al patrulea concert pentru pian, dedicat arhiducelui Rudolf, noul elev şi prieten al lui Beethoven, ca şi cele trei cvartete op. 59, comandate de prinţul Razumovsky, ambasadorul Rusiei la Viena, fervent admirator al compozitorului.
Urmează, în sfârşit, simfoniile a cincea şi a şasea, compuse în aceeaşi perioadă, între 1805 şi 1808 şi cântate în primă audiţie în acelaşi concert, din 22 decembrie 1808. Simfonia a V-a este lucrarea beethoveniană cea mai celebră şi cea care, împreună cu Simfonia a IX-a, a suscitat cele mai multe comentarii.
Simfonia a IX-a op. 125 pare a-l fi însoţit pe Beethoven de-a lungul întregii sale vieţi creatoare. Încă din 1792, el se entuziasmase în faţa „Odei bucuriei” a lui Schiller. În 1817, a schiţat o lucrare orchestrală cu voci. Apoi, pe măsură ce compunerea simfoniei avansa (1822-1823), a renunţat la ideea unui final vocal. Doar la sfârşitul anului 1823 a fost realizată sinteza: Oda lui Schiller avea să încununeze lucrarea, interpretată în primă audiţie la 7 mai 1824. Primele trei mişcări sunt puternic legate de final, prin introducerea acestuia, care le rememorează, una câte una. „Tema bucuriei” îşi face, astfel, o intrare discretă, aproape tandră, la corzile grave şi îşi începe expansiunea. Această temă, cea mai cunoscută întregii lumi din muzica tuturor timpurilor, a fost obiectul unor cercetări neobosite din partea compozitorului; sunt cunoscute două sute de stadii prin care aceasta a trecut, într-un mare număr de lucrări. Beethoven a căutat, trecând prin nenumărate schiţe, starea generatoare cea mai potrivită pentru expansiunea unei teme. Astfel, „dezvoltarea” finalului nu este una propriu-zisă, ci este o amplificare constantă, o glorificare a unei idei, o incantaţie: prin aceasta, finalul Simfoniei a IX-a îşi poartă, dintr-o sală de concert în alta, destinul de imn.
În decembrie 1826, a contactat o congestie pulmonară. După patru luni de suferinţe, la 26 martie 1827, în timpul unei furtuni violente, compozitorul moare la Viena. Funeraliile au fost fastuoase, la ele participând peste 20.000 de persoane. AGERPRES
*Explicaţie foto deschidere: Bustul lui Ludwig van Beethoven din parcul Herăstrau din Bucureşti.
