„A exista – o deprindere pe care mai sper, încă, s-o capăt. Am să-i imit pe ceilalți, pe descurcăreții care-au izbutit, pe transfugii lucidității, am să-i jefuiesc de secrete și chiar de speranțe, fericit să mă agăț împreună cu ei de josniciile care duc înspre viață.
M-am saturat de nu, da-ul mă ispitește. După ce mi-am secătuit rezervele de negare, poate însăși negarea, de ce nu aș ieși în stradă să strig în gura mare că mă găsesc în pragul unui adevăr, al singurului adevăr care contează? Dar ce este acest adevăr – încă nu știu; cunosc doar bucuria ce-l precede, bucuria și nebunia și frica.“
E. Cioran
