ANTECEDENTELE MODELULUI CULTURAL TRIBUNIST: ACTIVITATEA TINERILOR DE LA „TELEGRAFUL ROMÂN”

Apariţia cotidianului „Tribuna” – la Sibiu, în 1884 – este îndeobşte considerată în istoriografia Transilvaniei dualiste drept momentul de debut al grupului tribunist, avându-l ca lider pe jurnalistul şi omul de litere Ioan Slavici. Dacă scriitorul era proaspăt întors din Regatul României, unde locuise aproape un deceniu, cei cu care conlucra erau în mare majoritate foşti membri ai redacţiei „Telegrafului Român”, obligaţi să se reorienteze în urma demisiei silite a lui Nicolae Cristea de la direcţiunea ziarului, în septembrie 1883.[i] Grupul redacţional, din care făceau parte tinerii Eugen Brote, Ioan Bechnitz, Dimitrie Comşa, Daniil Popovici-Barcianu, se afla în conflict cu mitropolitul Miron Romanul din motive politice, astfel că, expulzaţi din Tipografia Arhidiecesană, s-au văzut nevoiţi să lanseze propria publicaţie pentru a se afirma în viaţa publică, mai ales pe teren politic.

Înainte de acest eveniment însă, redactorii sibieni purtaseră timp de aproape un deceniu o neîntreruptă activitate, având ca principal obiectiv ridicarea şi unificarea culturală după modelul cel mai influent în epocă peste Carpaţi. La fel ca şi junimismul, care a recurs de la bun început la o promovare destul de agresivă a propriei doctrine[ii], adepţii Noii Direcţii din Ardeal – sau cel puţin nucleul de la „Telegraful Român” şi ulterior de la „Tribuna” – au acţionat fără menajamente, pe toate planurile, impunând, treptat, spiritul „Convorbirilor literare” în mediile româneşti din Transilvania. Activitatea lor publicistică nu a rămas nestudiată, însă, din păcate, câteva dintre analizele de până acum, deşi bine fundamentate din punctul de vedere al teoriei şi istoriei literare, nu au ţinut cont întotdeauna de sinuozităţile evoluţiei curentului şi de etapele ce se delimitează în existenţa acestuia.[iii]

Unele studii au preferat să cerceteze literatura şi modelele culturale promovate în paginile ziarului „Tribuna”, de-a lungul întregii sale apariţii (1884-1903), fără să ia în considerare faptul că, de-a lungul anilor, componenţa redacţiei s-a schimbat – uneori radical – şi că, în definitiv, ziarul nu a fost decât suportul fizic prin care un grup sau altul şi-a propagat mesajul. În momentul în care conducerea redacţiei este preluată de un alt grup, chiar dacă brandul jurnalistic rămâne identic, nu se mai poate vorbi de continuitate. În cazul „Tribunei” şi tribunismului se delimitează din start trei mari etape: 1873-1883 (perioada în care majoritatea viitorilor tribunişti se formează în redacţia „Telegrafului Român”), 1884-1895 (când, după lansarea jurnalului, se succed două generaţii de redactori cu formaţie asemănătoare şi între care există continuitate – a doua generaţie este produsul celei dintâi) şi 1896-1903 (după ce ziarul este acaparat de o altă grupare politică, componenţa redacţiei se modifică radical, vechii membri trecând „in corpore”, în 1897, la nou-înfiinţatul jurnal „Tribuna Poporului”).[iv]

Considerăm necesară abordarea distinctă a acestor etape, cu atât mai mult cu cât perioada 1884-1895 se poate divide, la rândul său, în „perioada Slavici” (1884-1889) şi „perioada post-Slavici” (1890-1895). Nu în ultimul rând, o analiză pertinentă a modelului cultural promovat de tribunişti trebuie să pornească de la studiul deceniului „pretribunist” şi a activităţii desfăşurate de membrii grupului în redacţia „Telegrafului Român”, un subiect care merită mai multă atenţie decât aceea care i-a fost oferită până în prezent. Deşi delimitarea mai sus propusă poate părea rigidă, cu atât mai mult cu cât modelele culturale transgresează limitele cronologice menţionate, credem că sistematizarea nu poate aduce, totuşi, decât un aport pozitiv, atâta timp cât elementele de cronologie rămân puncte de reper şi nu sunt percepute ca limite absolute.

Chestiunea particulară pe care intenţionăm să o supunem analizei în cele ce urmează se referă la dimensiunea culturală a mesajului publicistic propagat de grupul sibian în perioada telegrafistă (1873-1883), la evoluţia şi metamorfozele sale anterioare lansării „Tribunei”. La baza cercetării stă analiza productelor culturale edite ale viitorilor tribunişti, luând în considerare subiectele de interes, frecvenţa apariţiilor acestora, autorul, sursa edită de unde sunt preluate, spaţiul publicistic acordat etc. Istoriografia problemei a tratat foarte puţin acest subiect, în cadrul unor lucrări generale[v], fiind necesară aprofundarea cercetării prin analiza cantitativă a publicisticii culturale telegrafiste şi prin explicarea sa în contextul particular al situaţiei celor ce au promovat-o.

Fără a avea pretenţia unei analize exhaustive, am integrat cercetării cea mai mare parte a articolelor cu subiect cultural din publicaţiile grupului de la „Telegraful Român”, incluzând aici şi „Foişoara Telegrafului Român” (1876-1877), dar şi „Călindarul bunului econom” (1877-1883) editat de Eugen Brote şi Dimitrie Comşa. Pentru a evidenţia mai bine specificul acestei perioade din istoria grupului telegrafist, integrând-o unui trend cultural întins pe o pătrime de secol, am recurs la comparaţii cu perioada 1865-1872 (când director era tot Nicolae Cristea, dar viitorii tribunişti nu fuseseră cooptaţi deoarece erau foarte tineri şi majoritatea îşi efectuau studiile universitare). Cu riscul de a abuza de cifre, am pornit de la evidenţierea dimensiunii cantitative a productelor culturale promovate în paginile „Telegrafului”, în ideea că reorientările ideologice nu sunt vizibile doar la nivelul textului şi că cifrele, oricât ar fi de seci, reprezintă complementul necesar al hermeneuticii în analiza produselor culturale, mai ales în cazul de faţă, când se pune problema identificării unor schimbări în politica editorială.

Principala rubrică afectată productelor culturale era „Foişoara”, în a doua jumătate a deceniului al optulea apărând şi „Partea ştiinţifică şi literară” a „Telegrafului Român”. În condiţiile în care domeniile de interes sunt extrem de mozaicate – incluzând filologie şi folclor, anecdotică, istorie, geografie, demografie, statistică, filosofie, etică, drept, psihologie, teologie şi viaţă bisericească, economie, evenimente culturale şi mondene, satiră politică etc. – am considerat necesar să facem şi o delimitare comparativă în interiorul acestor rubrici pentru a descoperi ariile de interes major. Pentru a avea un termen de comparaţie, vom porni de la o sumară statistică a perioadei 1865-1872, interval pe parcursul căruia am identificat în cadrul „Foişoarei” 155 de titluri, dintre care, procentual, cele mai multe sunt alocate domeniilor:

1. filologie şi folclor – 21, 90%
2. istorie, geografie, demografie (cumulat) – 10, 32%
3. literatură ecleziastică şi chestiuni bisericeşti – 8, 38%
4. varii evenimente mondene – 8, 38%
5. literatură economică şi sfaturi practice – 7, 09%
6. pedagogie şi viaţă şcolară – 5, 80%

Avansul net al chestiunilor legate de filologie şi folclor nu trebuie să înşele, căci acestea includ multiple aspecte: literatură română (proză, poezie, dramaturgie), literatură străină (sub 1%), folclor şi etnografie, probleme de gramatică şi ortografie, critică şi estetică literară. Am ezitat să încadrăm aici o serie de lucrări din domeniul literaturii apologetice (în mare parte poezii dedicate ierarhului Andrei Şaguna) deoarece, deşi aparţin ca formă literaturii, tematica şi subiectul sunt în mod cert bisericeşti.

În ceea ce priveşte autorii preferaţi, Titu Maiorescu, Ilarion Puşcariu, N. Densuşianu şi Nicolae Petra Petrescu semnează fiecare câte 3 apariţii, în timp ce, în chestiunile de gramatică şi ortografie, un autor sub pseudonimele P. -; P …….; P. ; P-. *) (posibil Ioan Cavaler de Puşcariu) înregistrează 5 apariţii.[vi] Este interesant faptul că Vasile Alecsandri nu are decât două apariţii în acest interval de timp, din cele 22 pe care le înregistrează între 1865 şi 1878[vii], fapt ce poate reprezenta un argument pentru schimbarea anumitor tendinţe după formarea grupului de tineri din redacţia „Telegrafului”, în 1873-1874. Dintre junimiştii din România mai sunt publicaţi Iacob Negruzzi, Costache Negruzzi, Nicu Gane şi Petre P. Carp.

Articolele lui Titu Maiorescu ating chestiuni de critică şi estetică literară (Despre poesia română; Poesiile populare române adunate de Dl. V. Alecsandri; Forma şi fondul), Petre P. Carp semnează o critică dură la adresa dramei Răzvan-Vodă de B. P. Hajdeu[viii], iar ceilalţi junimişti publică literatură. Dintre jurnalele care furnizau material publicistic pentru „Foişoară” – 27 la număr, marea majoritate din România –, cele mai dese apariţii le înregistrează „Convorbiri literare” (12), urmată de rivala „Trompeta Carpaţilor” (7).

Trebuie însă remarcat faptul că acest entuziasm filojunimist, atât în cazul selecţiei autorilor, cât şi al reproducerii din „Convorbiri literare”, se manifestă doar în 1867-1868, adică imediat după lansarea revistei de la Iaşi (11 preluări din 12 sunt în aceşti ani, ultima fiind în 1869), stingându-se ulterior destul de repede (doar Forma şi fondul lui Titu Maiorescu mai e publicat în 1871). Să punem această erupţie junimistă din 1867-1868 pe seama atracţiei exercitate de noutatea publicaţiei şi de vivacitatea ideilor vehiculate şi să considerăm că Nicolae Cristea nu a fost ulterior interesat în cel mai înalt grad de modelul junimist, căruia nu îi mai acordă, după efervescenţa lansării, acelaşi spaţiu? Nu avem o explicaţie pe deplin edificatoare pentru acest regres al preluărilor din „Convorbiri literare”, cu atât mai mult cu cât fenomenul durează până în 1878, an începând cu care revista Junimii începe să fie din nou prezentă constant ca sursă în paginile „Telegrafului”. Credem, totuşi, că larga răspândire a „Convorbirilor” în Ardeal reprezintă cea mai pertinentă explicaţie pentru renunţarea redactorilor „Telegrafului” la preluări din paginile sale. În condiţiile în care revista se distribuia peste Carpaţi într-un număr consistent, atât prin abonament, cât şi gratuit[ix], era normal ca frecvenţa preluărilor în celelalte gazete transilvănene să scadă.

Pe de altă parte, începând cu 1869 încep să apară printre colaboratori nume ale unor viitori membri ai redacţiei: Ioan Bechnitz şi Daniil Popovici-Barcianu. Nu este vorba nicidecum de un curent, cei doi marcând câte o singură apariţie: D. Popovici-Barcianu publică, sub semnătura „Barcianu junior”, studiul de mici dimensiuni Ce-va despre Alba-Julia antica[x], în timp ce Ioan Bechnitz captează atenţia prin polemica purtată cu profesorul său, W. Wattenbach, pe marginea unor consideraţii negative făcute de cel din urmă la adresa românilor ardeleni[xi].

După 1873-1874, aceşti doi tineri sibieni, alături de Dimitrie Comşa, Eugen Brote, Simion Popescu şi Ilarion Puşcariu, vor fi integraţi grupului redacţional de la „Telegraful Român”, cunoscând, probabil, o treptată ascensiune şi consolidare a poziţiei profesionale şi sociale, care le-a permis, în 1876 şi 1877, lansarea a două noi publicaţii. Între 1876 şi 1877 „Foişoara Telegrafului” apare în format separat, distribuindu-se gratuit împreună cu ziarul, însă, în paralel, subiecte tratate anterior în „Foişoară” revin în „Telegraful Român” la rubrica „Partea ştiinţifică şi literară”. În acest fel, cantitatea informaţiei culturale creşte, adăugându-i-se şi titlurile din „Calendarul bunului econom”, tipărit de E. Brote şi D. Comşa începând cu 1877.

Desigur, fiecare dintre aceste publicaţii păstra un anume specific tematic al articolelor. „Calendarul bunului econom” cuprindea în special literatură economică şi sfaturi utile (57%), cărora li se adăugau titluri literare de mici dimensiuni, în special poezii sau anecdotică (48%). „Foişoara Telegrafului”, în cei doi ani de apariţie, a privilegiat literatura economică (22% din titluri) şi pe cea pedagogică (22%), acordând mai puţină atenţie ştiinţelor (14%) sau literaturii şi domeniului filologic (14%). Şi în „Telegraful Român” se constată o creştere procentuală a literaturii economice (20,12%), deşi literatura beletristică şi chestiunile filologice continuă să deţină întâietatea (aprox. 27%).

În ansamblu, o comparaţie a perioadelor 1865-1872 şi 1873-1883 lasă să se întrevadă sensibile modificări ale domeniilor de interes prioritar (vezi Tabelul 1). Cantitativ, marile favorizate sunt literatura şi domeniul filologic (de la 21,90% la 27,11%), dar mai ales literatura economică (de la 7,09% la 20,12%). Marea majoritate a celorlalte domenii înregistrează variaţii insignifiante, însă trebuie menţionată apariţia tot mai rară a genului „apologetic” (odată cu moartea mitropolitului Andrei Şaguna şi cu întronizarea lui Miron Romanul) şi o reducere a articolelor cu caracter teologic sau cu subiect bisericesc (de la 8, 38% la 6, 23%).

Această evoluţie este perfect explicabilă prin formaţia colectivului redacţional. E. Brote şi D. Comşa urmaseră cursurile unor institute superioare de învăţământ cu profil agricol[xii], iar D. Popovici-Barcianu obţinuse doctoratul în ştiinţe la Universitatea din Leipzig[xiii]. Singurul pentru care filologia reprezenta domeniul de interes prioritar era Ioan Bechnitz, care semnează, de altfel, un studiu dedicat uzului ortografiei fonetice[xiv] şi traduceri de proză. Un alt membru al redacţiei, Ilarion Puşcariu, se dedică publicisticii pedagogice, semnând doar în „Foişoara Telegrafului Român”, în 1876-1877, 10 studii în acest domeniu.

În ceea ce priveşte preferinţele pentru anumiţi autori, în această perioadă capul de afiş este deţinut de poeziile lui Vasile Alecsandri, mai ales de cele scrise cu prilejul Războiului de Independenţă (8 titluri în 1878). Prezenţe constante înregistrează şi N. Petra-Petrescu, Zaharia Boiu, Grigore Pletosu (în domeniul teologic) şi Ioan Slavici. Dintre junimişti mai sunt publicaţi Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Nicolae Gane, A. D. Xenopol, Ion Creangă şi Mihai Eminescu. În 1882 este publicată prima poezie de Carmen Sylva, deschizând o serie[xv] ce va fi continuată în paginile „Tribunei”.

O mai largă deschidere se constată şi în alegerea surselor, numărul publicaţiilor citate crescând de la 27 între 1865-1872 la 49 între 1873-1883, dar întâietatea este păstrată de „Convorbiri literare” (22 împrumuturi). Trebuie însă să facem precizarea că, din aceste 22 de titluri, 20 sunt preluate după 1878, o posibilă explicaţie fiind aceea că reluarea împrumuturilor din „Convorbiri” este determinată de boomul literar ce a urmat obţinerii independenţei României.[xvi] Acest fapt este susţinut şi de constatarea că, din 1878, alte două jurnale importante din România devin surse pentru „Foişoara Telegrafului”: „Timpul” condus de I. Slavici (7 împrumuturi) şi „Românul” lui C. A. Rosetti (10 împrumuturi).

Deşi preluările din „Convorbiri literare” sunt aproape inexistente între 1868-1876, junimismul a fost cu siguranţă un model pentru tinerii telegrafişti. Atât în literatură, cât şi în chestiuni de limbă şi mai ales prin spiritul combativ şi critic pe care îl abordează, grupul din jurul lui Nicolae Cristea este de extracţie junimistă, modelând la rândul său, prin publicistică, tânăra generaţie de români care se forma la sfârşitul anilor ’70 în şcolile din Austro-Ungaria.[xvii]

Tabel 1. Repartiţia procentuală a subiectelor de interes în publicaţiile grupului telegrafist în perioadele 1865-1872 şi 1873-1883

Domenii de interes	T. R.1865-1872	T. R.1873-1883	Foişoara Telegrafului Român	Calendarul bunului econom	Total perioadă 1873-1883
Proză română	3,87%	6,97%	0%	16,17%	5,77%
Poezie română / fabule	4,51%	6,70%	0%	15,59%	10,60%
Teatru / Operă	0,64%	0,80%	0%	0%	0,46%
Folclor	4,51%	1,60%	1%	4, 16%	2,18%
Literatură străină	0,64%	3,48%	5%	1, 78%	3,27%
Critică şi estetică literară	4,51%	1,87%	4%	0, 59%	1,87%
Chestiuni gramaticale şi ortografice	3,22%	4,02%	4%	0%	2,96%
Jurnale de călătorie / şedere în staţiuni	2,58%	3,21%	0%	0%	1,87%
Evenimente mondene culturale	3,87%	2,94%	5%	0%	2,49%
Publicitate culturală / semnalări de apariţii	5,80%	3,48%	0%	0,59%	2,96%
Academia Română	1,29%	1,34%	0%	0%	0,78%
Ştiinţe sociale (istorie, demografie, geografie etc.)	10,32%	8,04%	14%	1,12%	7,17%
Filosofie, etică, psihologie, drept	4,51%	2,41%	1%	0%	1,56%
Literatură pedagogică / chestiuni şcolare	5,80%	3,75%	22%	0%	5,61%
Literatură ecleziastică	3,87%	6,16%	0%	0%	3,58%
Varii chestiuni bisericeşti	4,51%	3,75%	3%	0%	2,65%
Literatură apologetică	5,16%	3,21%	0%	0%	1,87%
Genealogii, biografii, necroloage	8,38%	4,82%	0%	0%	2,80%
Literatură economică, sfaturi practice, igienă	7,09%	3,21%	22%	56,54%	20,12%
Noi achiziţii ştiinţifice, explicarea unor fenomene	3,22%	4,82%	13%	0%	4,83%
Varii evenimente şi chestiuni mondene	8,38%	12,06%	1%	0%	7,17%
Spaţii exotice, destinaţii de călătorie	2,58%	5,89%	0%	0%	3,43%
Umor	0%	2,41%	0%	2,97%	2,18%
Chestiuni politico-naţionale	0,64%	2,94%	0%	0%	1,71%

În ceea ce priveşte programul ideologic avansat de către viitorii tribunişti, acesta este, poate, cel mai bine surprins în primele pagini ale „Foişoarei Telegrafului Român”, aici regăsindu-se, de altfel, singurul text doctrinar anterior apariţiei „Tribunei”. Termenii-cheie aleşi pentru definirea sensului acţiunii tinerilor sibieni sunt „cultură naţională” şi „progres”[xviii]. Influenţa junimistă este evidentă, premisa de la care se porneşte fiind aceea că, la ora respectivă, cultura naţională românească din Ardeal era o formă fără fond: „Ceea-ce indeobşte se numesce «cultură» la noi şi ce se intenţionează in această privinţă, se reduce – privind mijloacele folosite – mai mult sau mai puţin la neşte fragmente imprumutate dela cultura altor popoare, la neşte forme de convenienţa şi la o cantitate de «spirit» care ne pune in posiţiunea de a vorbi frumos şi cu o umbră de erudiţiune chiar şi despre lucruri, din cari prea puţin inţelegem. Adeverata cultură insă, care e basată pe o disciplină serioasă şi sistematică a spiritului, care pănă la un grad oarecare să fi pătruns deopotrivă in intregul popor, adeverata cultură, care să fie un eflucs al activităţii spiritului nostru, ear nu o grămădire de elemente nesimilate, străine, adeverata cultură, care se fie fiinţă din fiinţa noastră, o astfel de cultură ne lipseşce. Avem ănsă neşce inceputuri, cari bine şi cu raţiune cultivate negreşit ne vor duce la ţinta dorită”[xix].

Salvarea nu putea veni, în viziunea tribuniştilor, decât prin educarea maselor, căci perspectiva lor socială este una organicistă, în care elitelor nu le este permis să se îndepărteze de cultura populară. Această perspectivă presupune o interrelaţionare şi o necesară interdependenţă între elite şi mase: poporul oferă fondul moral, economic şi cutumiar minimal pe care trebuie să se bazeze efortul cultural elitar, dar elitele, la rândul lor, trebuie să impună o disciplină socială în folosul poporului, să modeleze ceea ce primesc de la acesta şi să formeze un nou fond, mai evoluat decât materialul poporal brut, la nivelul căruia să ridice masele. Depărtarea elitelor de popor a fost, printre altele, unul dintre efectele negative ale ortografiei latinizante şi motiv/pretext pentru combaterea acesteia cu toată forţa.[xx]

Astfel credem că trebuie privită legătura dintre progres şi cultură naţională în perspectiva tribunistă, principalul element de ridicare culturală fiind educaţia şi, implicit, instituţia şcolară: „Având in vedere şi voind a fi cu succes activi in ajungerea scopului trebue mai inainte de toate să incepem lucrul de-acolo, de unde e mai firescu a’l incepe şi să ne folosim de mijloacele cele mai potrivite scopului: trebue să incepem cu cultivarea massei poporului şi să ne folosim de şcoală, ca mijlocul cel mai acomodat care poate face ca cultura să devină un isvor de apă vie, din care să se adape intreg poporul. Numai prin o desvoltare sistematică şi armonică a tuturor puterilor spirituale şi fisice, numai prin formarea unui fond de idei sănătoase, care să servească de intreptariu in toate intreprinderile vieţii, numai nutrind spiritele cu cunoştinţe folositoare acomodate priceperei şi lipselor noastre, să va cresce cu incetul o nouă generaţiune, care având un spirit luminat, impreunat cu o judacată chiară şi pătrunzătoare va ajunge la cunoştinţa deplină a dignităţii sale şi va fi in stare a desvolta o activitate folositoare din propria-i iniţiativă, fără de a aştepta impulsul tot din afară, dela străini”[xxi].

Procesul civilizării mai sus descris şi rezultatul său, depăşirea stadiului formelor fără fond, este gândit a avea loc în perioadă lungă, unitatea cronologică la care se face referire fiind „generaţia”. Acest aspect îi apropie şi mai mult pe redactorii „Telegrafului” de junimişti şi de spiritul politic conservator al acestora.

Nu în ultimul rând, în programul „Foişoarei” regăsim şi motivarea ideologică a unei alte viitoare componente a programului tribunist: progresul economic. Pornind de la ideea că susţinerea materială este o condiţie sine qua non a progresului cultural, tribuniştii au acordat, permanent, o deosebită atenţie chestiunilor economice. Evident, după cum precizam mai sus, formaţia intelectuală de orientare economică a câtorva dintre membrii grupului a avut un rol important în dezvoltarea acestei direcţii. Principala idee promovată este necesitatea modernizării tehnicii şi tehnicilor agricole, pentru a putea ţine pasul în competiţia economică: „Neluând în socotinţă numeroase invenţiuni şi idei noue, car regulează productivitatea pământului la alte popoare cultivate şi descoper o mulţime de isvoare de câştig, pănă aci necunoscute, noi în necunoscinţa noastră lucrăm pământul şi’l esploatăm fără prevedere şi fără raţiune. Urmarea este scăderea din an în an a veniturilor după pământ. În celelalte ramuri ale economiei domnesce aceeaşi necunoascere a factorilor, ce contribuiesc la ridicarea lor. A trage deci atenţiunea poporului asupra unei esploatări mai raţionale a tuturor ramurilor economiei şi a-i arăta isvoare noue de venit şi de câştig, e un lucru de cea mai mare însemnătate şi noi nu vom lipsi a-i atrage atenţiunea asupra imbunătăţirilor potrivite şi a-i indrepta judecata greşită, prin articuli şi tractate din diferitele ramuri ale economiei”[xxii].

Raportarea la popor ca element social nealterat de forme străine, tema/teama cezurii dintre elite şi mase, ideea că ţăranul – ca principal producător economic – trebuie apreciat şi ridicat moral, sunt idei ce se regăsesc şi în opera lui Titu Maiorescu, probând filiaţia ideologică dintre junimism şi tribunism: „… Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român şi realitatea lui este suferinţa sub care suspină fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultură română (…) şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele” [xxiii].

Modelul cultural susţinut de tinerii sibieni nu poate fi, însă, pe deplin înţeles decât în relaţie cu ansamblul vieţii sociale şi politice a românilor transilvăneni şi prin plasarea corectă a grupului în interiorul acestui ansamblu. Precizam mai sus că, la fel ca şi junimismul, tribuniştii au recurs la o promovare doctrinară agresivă, ale cărei antecedente sunt uşor identificabile în perioada telegrafistă. Acest tip de abordare, constant critică, se potrivea însă ca o mănuşă situaţiei în care se aflau promotorii săi. Disensiunile şi polemicile dintre viitorii tribunişti şi adversarii lor se manifestă sub forma unui conflict pe trei paliere: conflictul între două generaţii cronologice (tineri vs. bătrâni), conflictul ideologic (junimism vs. romantism) şi conflictul între două grupări politice cu orientări diametral opuse în interiorul PNR (activişti şagunişti vs. pasivişti şi activişti şagunişti vs. activişti guvernamentali).

Din punct de vedere politic, viitorii tribunişti, alături de redactorul Nicolae Cristea, se situează în tabăra activiştilor şagunişti, promovând ideea recunoaşterii dualismului şi a luptei politice în cadrele legal oferite. Însă grupul de tineri sibieni are neşansa de a intra în publicistică după 1872, când ultima bătălie politică majoră dintre activişti şi pasivişti se decide în favoarea celor din urmă.[xxiv] Atitudinea critică şi polemică abordată constant pe teren cultural poate fi înţeleasă, în acest sens, şi ca manifestarea frustrărilor generate de marginalizarea unor tineri care – prin educaţie, cultură politică şi în unele cazuri chiar situaţie materială – considerau că au tot dreptul să revendice o poziţie mai bună în cadrul mişcării naţionale. Nu trebuie uitat faptul că figurile proeminente ale pasivismului politic făceau parte din generaţia romantică de la 1848, cei mai tineri (cum era Visarion Roman) intrând în viaţa publică în prima jumătate a anilor ’50.

Diferenţa cronologică dintre cele două generaţii era dublată şi de o diferenţă ideologică (romantism vs. junimism), care a motivat suplimentar preluarea modelului şi atitudinilor junimiste de către grupul telegrafist. Ieşirea din romantism este vizibilă nu doar în aspectele ideatice, ci şi în cele cantitative, după 1873 fiind identificabilă o reducere procentuală a studiilor de istorie, geografie istorică, dar şi a numărului imens de necroloage şi evocări patetice ale unor personaje publice, apărând abordarea unor chestiuni nu tocmai compatibile cu statutul „Telegrafului Român” de oficios al mitropoliei ortodoxe: reducerea procentuală a studiilor de teologie, referiri pozitive la naturalistul Charles Darwin şi opera sa (fie prealuate dinspre „Convorbiri literare”, fie rezultat al lecturilor proprii din perioada studiilor universitare[xxv]).

Evident, acesta nu este singurul grup de orientare junimistă din Transilvania, iar situaţia din acest caz particular nu poate fi extinsă la nivelul întregului junimism ardelean, cu atât mai mult cu cât publicaţii „pasiviste” (cum era „Gazeta Transilvaniei” sau „Observatorul”) promovau, la rândul lor, autori publicaţi în „Convorbiri literare”. Au existat şi alte publicaţii, susţinute uneori chiar de adversari politici, care au promovat ortografia fonetică şi Noua Direcţie, un exemplu fiind „Albina Carpaţilor”, editată între 1877 şi 1880 la Sibiu de către Visarion Roman, cunoscut pasivist.[xxvi] Dar atitudinea polemică dură şi promovarea criticismului i-au caracterizat doar pe viitorii tribunişti, dovadă a faptului că rădăcinile trebuie căutate nu doar în sfera ideilor pure, în plan cultural, ci şi în aspectele concrete ale cotidianului.

Evaluând perioada 1865-1883 din istoria „Telegrafului Român”, putem constata că, pe fondul succesului ideilor junimiste, viitorul grup tribunist face cunoscute, spre sfârşitul deceniului al optulea, direcţiile culturale ce vor caracteriza curentul sibian. Pe de o parte, a fost susţinut un model cultural de extracţie junimistă, caracterizat de promovarea selectivă a anumitor autori, de încercarea încununată de succes de a impune ortografia fonetică în Ardeal, de o constantă vigilenţă critică şi combatere a nonvalorilor şi plagiatului. Pe de altă parte, a fost acordată o deosebită atenţie literaturii economice, atât datorită formaţiei tribuniştilor, cât şi necesităţii practice de a ajuta, în acest fel, la ridicarea nivelului material al comunităţilor româneşti.

Întreaga lor activitate nu trebuie însă înţeleasă doar în cadrele sale culturale, ci şi ca o formă de luptă ideologică, chiar de revoltă din partea unui grup lipsit de status politic – „intelighenţia” mişcării naţionale.

Studiul îşi propune să recupereze şi să explice activitatea culturală a redactorilor „Telegrafului Român” înainte de migrarea acestora spre cotidianul „Tribuna”, în 1884. Abordând atât o dimensiune cantitativă, cât şi una analitică, se trag concluzii în privinţa influenţelelor junimiste asupra modelului cultural promovat la „Telegraful Român”, dar şi asupra factorilor socio-politici care au canalizat atitudini preexistente spre forme de exprimare specifice (un foarte pronunţat criticism, luări de poziţie în disputa junimism – romantism). Ideea centrală este aceea că tinerii din redacţia „Telegrafului Român”, formaţi la şcolile superioare din Austria, Ungaria sau Germania, bucurându-se de un statut social ridicat şi de o stare materială bună, se simt marginalizaţi în plan politic, fiind adepţi ai activismului, iar modelul cultural pe care îl promovează, inspirându-se din junimism, poate fi perceput ca o formă de luptă cu vechea generaţie de oameni politici pasivişti.

autor: Vlad Popovici

Résumé

Cet étude se propose de récupérer et d’expliquer l’activité culturelle des rédacteurs du journal „Telegraful Român”/„Le Télégraphe Roumain” avant leur migration vers le quotidien „Tribuna”/„La Tribune”, en 1884. Suite à une approche quantitative et analytique à la fois, nous tirons des conclusions sur les influences de Junimea sur le modèle culturel promu par le journal „Telegraful Român”, mais aussi sur les facteurs socio-politiques qui ont orienté les attitudes préexistantes vers des formes d’expression spécifiques (un criticisme très prononcé, des prises de position dans la dispute entre le Junimisme et le Romantisme). L’idée centrale de notre étude est que les jeunes rédacteurs du journal „Telegraful Român”, ayant acquis une formation supérieure aux écoles d’Autriche, de Hongrie ou d’Allemagne et bénéficiant d’un statut social élevé et d’une bonne situation matérielle, se sentent marginalisés sur le plan politique. Étant des adeptes de l’activisme, le modèle culturel qu’ils promeuvent – inspiré par le Junimisme – peut être perçu comme une forme de lutte contre l’ancienne génération des hommes politiques passivistes.

---

[i] Dumitru Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1968, p. 271-272.

[ii] Sara Iercoşan, Junimismul în Transilvania, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983, p. 53.

[iii] Dintre studiile care tratează acest subiect, de referinţă rămân: Ion Breazu, Literatura „Tribunei” (1884-1895). Partea I: Proza, în „Dacoromania”, VIII, 1933-1935, p. 2-111 (un excelent exemplu de analiză) şi Elena Stan, Momentul Tribunei sibiene (1884-1903), Bucureşti, Ed. Minerva, 1985 (model pentru cum nu trebuie făcută monografia unui curent cultural, deoarece tratează subiectul fără să ţină cont de schimbările radicale survenite în urma crizei din 1895); o analiză bună pentru perioada activităţii lui Slavici (1884-1890) şi la D. Vatamaniuc, op. cit., p. 328-353.

[iv] Vezi în acest sens Ioan Slavici, Tribuna şi tribuniştii, Orăştie, 1896, p. 75 sqq.

[v] Ioan Breazu, loc. cit., p. 13-16; Sara Iercoşan, op. cit., passim.

[vi] „Telegraful Român”, XV, 1867, Nr. 9, 29 Ian./10 Febr.; Ibidem, XV, 1867, Nr. 60, 27 Iulie/8 Aug., Nr. 61, 30 Iulie/11 Aug., Nr. 62, 3/15 Aug., Nr. 63, 6/18 Aug., Nr. 64, 10/22 Aug., Nr. 66, 17/29 Aug., Nr. 69, 27 Aug./8 Sept., Nr. 72, 7/19 Sept.; Ibidem, XVIII, 1870, Nr. 82, 15/27 Oct., Nr. 87, 1/13 Nov.; Ibidem, XVIII, 1870, Nr. 99, 13/25 Dec.; Ibidem, XVIII, 1870, Nr. 102, 24 Dec./4 Ian.

[vii] Sara Iercoşan, op. cit., p. 72.

[viii] „Telegraful Român”, XV, 1867, Nr. 95, 26 Nov./7 Dec., Nr. 96, 30 Nov./12 Dec.

[ix] Sara Iercoşan, op. cit.,p. 54-65.

[x] „Telegraful Român”, XVII, 1869, Nr. 9, 30 Ian./11 Febr.

[xi] Ibidem, XVII, 1869, Nr. 97, 7/19 Dec., Nr. 98, 11/23 Dec., Nr. 99, 14/26 Dec.

[xii] Cornel Sigmirean, Formarea intelectualităţii româneşti din Transilvania (1867-1918). Studenţi români la institutele de învăţământ superior din Transilvania, Ungaria şi Slovacia, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 682.

[xiii] Ioan Lupaş, Luptători pentru lumină, Arad, Ed. Librăriei Diecezane, 1916, p. 5-8; Sidonia Puiu, Memorandistul Daniil Popovici-Barcianu, în „Vatra”, 1922, 22, nr. 260, p. 10.

[xiv] „Foişoara Telegrafului Român”, II, 1877, Nr. 17, 21 Aug., Nr. 18, 4 Sept., Nr. 19, 22 Sept., Nr. 20, 2 Oct., Nr. 21, 16 Oct.

[xv] „Telegraful Român”, XXX, 1882, Nr. 110, 21 Sept./3 Oct., Nr. 111, 23 Sept./5 Oct., Nr. 112, 25 Sept./7 Oct., Nr. 113, 28 Sept./10 Oct., Nr. 114, 30 Sept./12 Oct., Nr. 115, 2/14 Oct., Nr. 116, 5/17 Oct., Nr. 117, 7/19 Oct., Nr. 118, 9/21 Oct., Nr. 119, 12/24 Oct., Nr. 120, 14/26 Oct., Nr. 122, 19/31 Oct., Nr. 123, 21 Oct./2 Nov., Nr. 124, 23 Oct./4 Nov.

[xvi] Sara Iercoşan, op. cit., p. 56-63.

[xvii] Septimiu Albini, Direcţia nouă în Ardeal. Constatări şi amintiri, în vol. Lui Ion Bianu amintire. Din partea foştilor şi actualilor funcţionari ai Academiei Române la împlinirea a şasezeci de ani, Bucureşti, Tipo-Litografia Carol Göbl, 1916, p. 22-23.

[xviii] „Foişoara Telegrafului Român”, I, 1876, Nr. 1, 1 Ian., p. 1.

[xix] Ibidem.

[xx] S. Albini, loc. cit., p. 4.

[xxi] „Foişoara Telegrafului Român”, I, 1876, Nr. 1, 1 Ianuarie, p. 1.

[xxii] Ibidem, p. 2.

[xxiii] Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în T. Maiorescu, Critice, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, vol. I, p. 168.

[xxiv] T. V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice ale românilor de sub coroana ungară, Sibiu, 1910, VI, p. 13.

[xxv] Printre lecturile lui I. Bechnitz, de exemplu, se regăsesc şi lucrări semnate de Ch. Darwin, cu care intră în contact, probabil, în anii studenţiei.

[xxvi] S. Albini, loc. cit., p. 24.