Întuneric la amiază

Motto: „Mă tem de o haitizare a ţării mele”(I.D.Sârbu, 1985)

De la omul simplu la intelectual încrederea într-o reformă a ţării a dispărut total. Partidele politice care s-au succedat la putere şi-au demonstrat incapacitatea de inovaţie în economie, păstrând în funcţii decidente elite politice grosolane şi slab pregătite.

Dar mai ales au păstrat şi protejat structuri mafiote, care s-au salvat de la o legislatură la alta, migrând de la un partid la altul, cu complicitatea politicienilor de profesie. De aceea nu există doctrine, ideologii clar definite, proiecte politice coerente, programe de salvare, econimică, socială.

Prin aceasta, însăşi natura idelogică a pluralismului a fost anulată, aruncată în derizoriu, ba chiar mai mult, ridiculizată cu bună ştiinţă. Traseismul politic a servit la aceasta. Traseismul anulează credinţa politică şi ofensiva construită cu răbdare şi tenacitate mai ales în ceea ce ar trebui să fie tabăra opoziţiei.

Între timp nu s-a sudat nici o variantă civică a partidelor politice care în momentul de faţă sunt erodate total. Ăştia-s lideri politici? Imberbi şi roşi de orgolii de şcoală primară? Vizionari de mahala, tejghetari cu un uriaş potenţial obdedient şi trădare simultană cu strângerea de mână şi zâmbetul pecetluit pe buze. România nu are în acest moment nici un lider politic. Sunt doar banali drângăleţi politici, saltimbanci ai momentului, mucoşi ai viitorului, anxioşi ai prezentului şi loviţi de neputinţa prevederii.

Lipsa de lideri potenţează bezna la amiază. Nu mai avem speranţa unui apus de soare. Sfârşim înainte de vreme sub bâlbîiala unor neterminaţi.

Ce fel de viaţă se duce într-o ţară neantizată de valori şi lispită de ierarhii dar afaltă la disceraşia camarilelor politce şi prezideţiabile? Istria a cosnemant pentru spaţiu românesc multe repere. La 1763, pe când traversa zona Buzăului de azi, venind din Moldova, a descris următoarea realitate socială:

“Atâtea nenorociri sunt în aceste ţări încât nu ştiu ce să vă spun, vă voi spune doar că se îngroapă de vii şi cauza este că în toiul iernii se pune o dare şi de aceea, pentru a scăpa de acel înscris, unii mai săraci şi nu prea cunoscuţi se îngroapă sub pământ lăsând o răsuflătoare şi mulţi au murit de frig şi stau acolo până ce se distribuie acel înscris, căci în acel timp se face o mare cercetare”. (Giovanni Bartolomeo Frontali, 1763)

“Ce le pasă lor care este numele stăpânului? Ceea ce ştiu ei este că trăiesc ca să muncească, ca să plătească, să sufere şi să tacă”, spunea francezul Marmier la 1813.

“Nu există poate popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi angarale. Ei nu sînt în stare să conceapă măcar nădejdea unei soarte mai bune. Starea de deprimare sufletească în care sînt ţinuţi s-a prefăcut într-un fel de nesimţire şi de apatie naturală, care-i face deopotrivă de nepăsători la bucuriile vieţii şi de nesimţitori la fericire, ca şi la amărăciunile grijilor şi durerilor” afirma britanicul Wilkinson la începutul secolului al XIX-lea.

“Populaţia nu-i pregătită pentru revoluţie. Se ocărărşte ici şi colo, însă nimeni nu-şi pune capul în foc, martiri politici nu cresc pe acest pământ” afirma la 1853 ofiţerul austriac Johann Koradin într-un raport militar.

Pentru avocatul Petre Pandrea, realitatea interbelică arăta astfel: “doi la sută din populaţia ţării trăieşte din belşug. Ceilalţi se uită şi înghit în sec”.

Cât priveşte realitatea anilor 1980, I.D.Sîrbu a descris-o astfel: „Au rămas cei care mai au acces la câte un mic secret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor”.

Indiferenţa care se constată faţă de criza românească de către Uniunea Europeană şi NATO semnifică prevalenţa unui plan doi faţă de România. Un plan secund care urmăreşte ori federalizarea ţării noastre ori impunerea unei conduceri totalmente exterioară, cu oamenii lor, care vor anula suveranitatea naţională.

Întunericul care a început să se lase peste destinul românesc prefaţează implozia. Întunericul este obişnuit cu ea. Animalele pe frig şi întuneric întră în pământ, se oferă subteranelor. Nu se manifestă. Dispar. În deplină zi pentru ele este deja întuneric. Aşa şi cu poporul român. Pentru el noaptea se lasă în amiaza istoriei.