Mentalitatea interdependenţei
În România de când te naşti ce e mai trisi e că traseul vieţii e marcat de jaloane imuabile. Generaţii întregi şi-au clădit speranţa afirmării pe iluzii deşerte. Şi au tot aşteptat. Indiferent că a fost capitalism, comunism sau liberalism, parcă spaţiul românesc nu este benefic împlinirii decât pentru oameni fără conştiinţă, hoţi şi supuşi pe linie de partid.
Omul de partid este şantajabil. El este întotdeauna Garnitura 2 de unde se fac recrutările pe măsura gradului de obedienţă.
Ce e de mirare că exista această interdepedenşă între hoţ şi prăduit. Prăduitul nu reacţionează. Merge în direcţia hoţului şi chiar îi motivează acţiunile. Chiar i se oferă ca să-i dea o bucăţică să roadă şi el un oscior.
Apoi victima se disculpă: „Dă-l în gâtu măsii! s-a descurcat! Are doua benzinării şi o alimentară”. Vecinul de suferinţă îi replică: „Păi ce le-a facut pe muncă cinstită?” „Pai cine le face pe muncă cinstită? A fost deştept destept şi le-a făcut. Şi ce rost are să mă cert cu el? Vreau sa lucrez la pompă” se eschivează victima. Şi tot aşa putem multiplica: ce rost are să ne luăm de ăia de la guvern? Să-mi dea şi mie un osişor…
Pe această bizară de interdepedenţă au funcţionat toate guvernele şi au rezistat în ciuda prezentărilor din presă a marilor corupţi sau şi chiar a flagrantului. Viaţa a mers înainte. Toate s-au bazat pe mentalitatea interdepedenţei.
Între timp, prăduitul nu schiţează nici un gest de revoltă în speranţa că va cădea la pace cu agresorul. Aici este prăbuşirea României în prăpastie. În această mentalitate.
Dar, în cazurile fără ieşire este sacrificat cel mai slab. Ca să salveze corabia de mafioţi-vagabonzi, ca vasul să navigheze liniştit spre coasta de azur pentru nababii clipei iar proştii milenari să rămână în ţară şi să tragă la jug.
Indiferent pe cine ai lua să reformeze sistemul se pune în mişcare clubul şantajiştilor. Vrei să faci ceva, hop, apar pozele din anii 80. Probe de dosar. Când te crezi liniştit şi vrei să faci reformă, hop, apare o poză din grădina de la Comana. Îţi arde de indepedenţă atunci îţi apre imediat în cutia poştală ori o poză compromiţătoare ori o discuţie de care ai uitat complet. Sau ţi se reaminteşte de băieţi. Iar la sfârşit ţi se dă şi un PS: „fraiere, îţi mai arde de indepedenţă? Ia de vizionează…”
Clasa politică de azi nu are nici program, nici forţa să revitalizeze România. Vom trăi cârpiţi. Căci românii nu traiesc. Românii îşi fac rost. De un kil de carne şi de doi lei speranţe. Numai că la speranţe s-a aplicat o reducere de 25 %.
În ciuda evidenţelor care susţin cel puţin că va mai fi încă un an de criză, guvernanţii se fac că nu ştiu.
Deşi se ştie, deşi nu se tace, nimic nu se face. De ce? Pentru că românii sunt bucuroşi dacă rămân măcar cantonaţi în răul de acum.
La nivelul poporului, nimeni din cei care vin nu au soluţii la criză, sau gândire de profunzime. Deşi poporul aşteaptă ceva nou, care să schimbe radical faţa lucrurilor însă este conştient că această schimbare nu mai poate venii din direcţia clasei politice. Toate partidele s-au succedat la putere şi nimic nu s-a schimbat relevant şi de aici scepticismul poporului. Un scepticism cauzat de mentalitatea interdependenţei.
