«Planul Valev» al Uniunii Europene

Primul pas al acestui plan a fost distrugerea Yugolsaviei, unde socialismul a dovedit viabilitate, modelul economic titoist armonizându-se cu forme de capitalism. Sub Tito un milion de sârbi au fost plecaţi în Germania la muncă. Yugoslavia anilor 1980 era o mare provocare pentru Europa. Începuse să dea randament. Nu avea şomaj. Era un model aparte şi le stătea în gât decidenţilor europeni. Cehoslovacia a fost desfăcută pentru a nu fi puternică. Iar acum urmează pasul al II-lea al planului: slăbirea statelor mici prin împrumutare şi creditare. Statele slabe vor trăi numai din împrumuturi şi nu vor mai reuşi să dea înapoi banii împrumutaţi. Este o formă de neocolonialism care nu mai este făcută în Africa ci în buricul Europei. Nu erau aristocraţii moldo-valahi, pentru guvernantele britanice, nişte „white-niggers”, chiar dacă plăteau bine? Cel puţin aşa a înregistrat beletristica românească fenomenul.

Revenind la actualitate, cel mai puternic decident al Germaniei, Angela Merkel, a sugerat ca statele slabe economic ale Europei, care nu-şi mai pot plăti datoriile, să fie administrate de o putere colectivă a marilor puteri europene, adică, aceste ţări să-şi piardă independenţa economică. Ţările din Balcani de pildă, vor fi administrate de marile puteri şi uite aşa, Romania se va întoarce la stipulaţiile Convenţiei de la Paris din 1858. Sau la prevederile tratatului de pace de la Paris din 1856, care au pus capăt războiului Crimeei. Şi tot aceste puteri europene vor dicta ce tip de industrie să dezvoltăm sau mai bine zis să nu dezvoltăm pentru a nu le face concurenţă. Vom deveni o masă manevrabilă prin angrenajul consumismului în schimbul libertăţii. Proiecţia „cordonului sanitar” creat de secolul XX pentru Europa Orientală revine în actualitate. Ce este mai înfricoşător este că şi din perspectivă rusească, această parte de Europă nu semnifică altceva decât un spaţiu de protecţie şi de filtru sanitar. C.A.E.R. şi Tratatul de la Varşovia nu au reprezentat altceva.

De peste două sute de ani substanţa economică şi biologică a poporului român a fost serios ameninţată atât de războaiele mondiale cu extensiile lor ideologice cât mai ales de răzmeriţele interne – „facţiuni politicastre ambiţioase aflate la remorca sau în solda directă şi deseori – indirectă a marilor puteri”. Şi aceasta se întâmplă pentru că broscoiul politic român se umflă pentru a ajunge boul din fabula nemuritoare, neavând remuşcări că-i piere astfel poporul, pe care vrea să-l reprezinte. Dar şi poporul stă şi priveşte inaceptabil de pasiv la propria-i moarte deşi în faţa lui călăii rânjesc satisfăcut.

Ţările care nu vor fi în stare să-şi plătească creditele, şi neavând o economie fezabilă, vor ajunge să plătească în natură: grecii cu insulele, bulgarii cu litoralul iar noi cu Delta Dunării şi munţii Carpaţi. Nu demult, Dan Voiculescu insista să concesionăm Delta Dunării străinilor, pe o sumă derizorie, pentru a scoate, chipurile, România din criză. Broscoiul politic îşi calculase probabil comisionul suculent. Prin alte culturi astfel de broscoi politici sunt spânzuraţi în copaci.

În momentul de faţă, ne place sau nu, România are un satut de semi-colonie iar broscoii politici se fac că nu înţeleg. Ce este semi-colonia? Semi-colonia înseamnă „quasi-autonomie politică şi depedenţă economică”. În cazul Rompetrol de pildă, statul român nu a reuşit să devină acţionar majoritar în ciuda nerespectării termenilor contractuali de către investitorii kazahi. Si este o bătălie pierdută, tipică pentru statutul de semi-colonie. Pentru ca o ţară să nu fie în depedenţă de capitalul străin, „trebuie ca procentul de investiţii în industrie şi bancă să fie trecut de 50 %. După cum într-o întreprindere sau într-o bancă un capitalist nu poate dicta dacă nu are un pachet de acţiuni de minimum 51% tot astfel şi o ţară nu poate fi considerată ca ieşită din starea de semi-colonialiate dacă nu are un capital bancaro-industrial autonom”(Petre Pandrea).