Cum se trăia în București acum 300 de ani?(III)

Dincolo de zidurile curţii, erau livezile şi viile boierului.

Foarte puţini la număr în Bucureştiul secolului al XVII-lea, boierii reprezentau bogăţia ţării. Nu aveau îndatorii şi numai drepturi. Ei erau adevărata populaţie a oraşului.

Restul erau funcţionari care trăiau în umbra celor avuţi, servitori şi meşteşugari robi, ţărani care lucrau în viile şi livezile boierului şi rari negustori sau meşteşugari.

Nevoile boierului în secolul al XVII-lea erau în fond dintre cele mai restrânse. Mobilierul era excesiv de sumar. Pâinea era frământată şi coaptă în casă, vinul era făcut din via lui, legumele şi fructele proveneau din livezile lui, pânza de care avea nevoie pentru el şi pentru ai lui, voalurile de mătase cu care se găteau soţia şi fiicele, covoarele care-i împodobeau locuinţa, erau toate ţesute în casă. Avea la curtea lui tâmplari, şelari, potcovari, zidari, vizitii, surugii.

Ce altceva îi mai lipsea? Postav, mătăsuri, catifea, ceaprăzărie, blănuri, coloniale, câteva covoare orientale, bijuterii, blazoane. În Bucureşti veneau saşi din Sibiu şi din Braşov, armeni, turci, greci ca să-i aducă toate acestea.

Ţăranii care lucrau în viile şi livezile boierului îşi stabiliseră bordeiele prin împrejurimile marilor case, construind astfel mici sate, fiecare cu biserica sa, o simplă biserică din lemn.

Alături de aceşti ţărani mai erau şi măcelari şi săpunari stabiliţi pe malul Bucureştiului, în spatele terenurilor ocupate astăzi de spitalul Colţea, boiangii aşezaţi ceva mai la vale pe malul micului râu, undeva spre actuala stradă Decebal, tăbăcari instalaţi pe malul Dâmboviţei, „la vale de Sărindar[1] până în Zlătari[2]“. Existau fără îndoială şi câteva cârciumi, deoarece Bucureştiul avea o garnizoană numeroasă şi destul de mulţi meşteşugari liberi, potcovari şi lăcătuşi, dărăcitori şi cizmari.

Însă această clasă intermediară între boieri şi ţărani, într-o ţară unde meşteşugul şi comerţul erau dispreţuite şi considerate servile, la fel ca-n Roma Antică, această clasă de meşteşugari şi negustori era formată aproape exclusiv din străini: sârbi, greci, bulgari, care vorbeau româneşte şi erau ortodocşi şi pe care poporul – într-o epocă în care religia însemna totul, iar naţionalitatea nimic – nu-i considera drept străini, câtă vreme ei se rugau aceluiaşi Dumnezeu şi la poalele aceluiaşi altar. Pentru popor, străinii însemnau păgânii turci, ereticii armeni[3], evreii, protestanţii şi catolicii.

Agricultura era atunci singura bogăţie a ţării. Dar, cum populaţia era puţin numeroasă şi dările ţăranilor foarte mari, cum căile de comunicaţie erau foarte rare şi prea puţin sigure şi cum mijloacele de transport lipseau cu desăvârşire, cum, în fine,ţara nu avea ieşiri, Marea Neagră fiind închisă navelor străine, iar turcii aprovizionându-se din Egipt, nu se produceau cereale decât pentru consumul intern, iar ocupaţia de bază era creşterea animalelor. Boii şi porcii erau exportaţi în Germania, oile în Turcia. Acest comerţ era şi el în mâinile străinilor. Un secol mai târziu, străinii de religie ortodoxă se contopiseră cu populaţia română. Deveniseră mai numeroşi, copii lor vorbeau româneşte, iar poporul îi considera mai puţin străini decât pe boierii mari şi mici, care nu mai vorbeau decât greceşte.

Către sfârşitul secolului al XVI-lea, Bucureştiul ne apare, deci ca un ansamblu de mici sate sărăcăcioase, răspândite în jurul caselor a vreo treizeci de boieri ce se învecinau cu Curtea Domnească.

Livezi mari, vii imense, maidane nesfârşite, cariere de nisip, mlaştini, păduri şi ici-colo biserici de lemn, case mici şi joase şi bordeie din care numai acoperişul ieşea din pământ, aceasta era imaginea pe care o avea viitoarea capitală. Nu avea străzi ci poteci care duceau de la un pâlc de case la altul, ocolind acolo o mlaştină, dincolo o vie, livada proprietarului sau cariera de nisip săpată de acesta ca să-şi ridice casa. Aceste poteci făceau cele mai incredibile zigzaguri. Mai târziu au devenit străzi şi nu s-a reuşit în totalitate redresarea curbelor fanteziste ale acestora.

Cum ar fi putut deveni satul acesta, oraş în acel sfârşit de veac când nu exista burghezie, când viaţa şi averea locuitorilor erau veşnic ameninţate, când nimeni nu era sigur de ziua de mâine? Ba venea Mihai Viteazul cu oastea lui, din rândul căreia făceau parte tot atâţia unguri, sârbi şi cazaci cât şi români, iar aceşti mercenari prădau populaţia ca într-o ţara cucerită; ba dădeau turcii, cotropeau oraşul şi desăvârşeau jaful (1595); sau veneau tătarii (1596–1597) şi treceau totul prin foc şi sabie.

În anul 1601 polonezii lui Ioan Potoczki şi moldovenii lui Simion Movilă ocupă oraşul şi-l jefuiesc. E de mirare că după atâtea nenorociri, atâtea distrugeri, atâta sânge vărsat, Bucureştiul n-a dispărut ca alte capitale mult mai puternice, mai somptuoase, oraşe de granit şi de marmură din care nu se mai păstrează nici o ruină.

Dar fortăreaţa de pe Dâmboviţa a supravieţuit. Domnii au reclădit zidurile distruse de tunuri, au refăcut cetatea şi biserica, iar boierii au revenit: şi-au reparat şi ei casele devastate şi în jurul boierilor au recăpătat încredere cei care nu existau decât prin aceştia, a căror soartă era legată de a lor şi care nu puteau să prospere şi să se îmbogăţească decât prin ei.

Fortăreaţa de pe Dâmboviţa era o necesitate politică. Faptul că Bucureştiul s-a păstrat şi a rezistat ca o necesitate.

autor: Frédéric Damé

[2] Tăbăcarii au plecat din această parte a oraşului în 1668 şi s-au stabilit mai la vale de Radu-Vodă unde se află şi astăzi.

[3] Armenii erau trataţi la Bucureşti asemenea evreilor în Evul Mediu: li s-a interzis să locuiască în oraş. Au trebuit să se stabilească în afara hotarelor oraşului unde au întemeiat cartierul unde încă se mai găseşte biserica lor şi care se cheamă încă Mahalaua Armenească deşi nu mai e locuită de vreo douăzeci de ani de armeni.