De ce Mecenas nu a putut fi «Felix» şi cum părintele Bulucea rămâne senator

În antichitatea romană a existat în armată un departament special de informatori. Dar era calat numai pe anturajul celor puternici, pe lumea potentaţilor şi structurile militare. Nu interesa poporul. Acesta nu conta. Era „calmat” cu pîine şi circ. Iar imperiul avea grijă. La fel şi împăratul. Iar sistemul nu a fost răsturnat niciodată prin mişcări sociale. Sclavagismul nu a fost de fapt abolit niciodată. Sclavagismul nu a fost abolit prin revolta sclavilor, deşi revolte ale sclavilor au existat şi chiar foarte puternice în Italia (Spartacus) precum şi ale celor din Sicilia, dar au avut alte deziderate. Nu abolirea sclaviei. Sclavagismul a dispărut de la sine, fiind înlocuit de o altă formulă economică determinată de circumstanţe istorice de durată.

Octavian August nu se temea de popor ci de un general care l-ar fi putut ucide. Serviciile secrete al împăratului şi ale imperiului se ocupau numai de cei puternici şi de cei aflaţi în anturajul acestora. Dintr-un astfel de conflict de interese s-a născut mecenatul! În vremea lui Octavian, poetul Ovidius a fost pedepsit, din cauza satirelor lui, cu exilul pe viaţă în cetatea Tomisului. Cum nu se putea mai prost! Nu a fost ales Egiptul sau Siria, zone pacificate, ci o provincie într-atât de nouă încât Roma nici nu ştia dacă o va putea păstra! Era „Siberia” antichităţii! S-a dorit aceeaşi pedeapsă punitivă şi pentru poeţii Horaţiu şi Virgiliu. Dar aceştia au fost protejaţi de unul dintre cei mai puternici potentaţi ai epocii: Licilius Maecenas. Acesta le-a oferit celor doi poeţi latini atât sprijin financiar pentru tot restul vieţii cât şi protecţie deplină. Acesta este mecenat: sprijin şi protecţie. Fără ca aceasta să presupună linguşire şi obedienţă faţă de patron! Pentru că nu se creează noul superior când ţi se pun condiţii sau obligaţii!

Societăţile occidentale au avut confruntări numai în atmosferele rarefiate, confruntări care nu au mai putut fi evitate atunci când se trecea pragul unui alt ciclu istoric precum revoluţiile burgheze ale secolului al XVII-lea în Ţările de Jos şi Anglia sau din secolul al XVIII-lea în Franţa. Relansarea echilibrului politic şi social au adus un plus de valoare întregii societăţi occidentale eliminând arbitrariul din viaţa cotidiană şi din relaţiile sociale.

Lucrurile au stat întotdeauna altfel „printre barbari”, în societăţile lipsite de ierarhii sociale, culturale şi mai ales morale. Pentru societăţile anarhice, oscilante, greu de controlat şi costisitor de supravegheat, absolutismul de clasă a supravieţuit printre formule democrat-liberale de suprafaţă dar fără să modifice caracterul şi mentalităţile maselor.

Într-o cultură lipsită de ierarhie dacă vrei să te impui pentru a o stăpâni nu o poţi face decât prin teroare deoarece mulţimile neierarhizate cultural şi moral nu pot fi controlate decât cu forţa. Comunismul s-a structurat cel mai temeinic în culturile lipsite de tradiţia ierarhiilor şi mai ales aici sistemul serviciilor de informare ale dictatorului sau potentatului suprem a coborât în mijlocul maselor pentru a le controla, supraveghea, manipula, teroriza. Autoritatea publică la rândul ei, continuă să fie pentru cetăţean “stăpânul de odinioară. Aşa vrea stăpânirea, aşa face. Ca poporul românesc să se opună la ceea ce vrea stăpânirea, trebuie să fie la mijloc o teamă mai mare decât aceea pe care o insuflă stăpânirea; trebuie să fie teama de străin. …cum este poporul fără încredere aşa şi autoritatea publică. Neştiindu-se bazată pe voinţa cetăţenilor, ea oscilează după împrejurări. Aci este blândă, când poporul păstrează ordinea, aci face să se simtă pumnul când iese din ordine” afirma la 1913 Rădulescu Motru.

Comunismul a reintrodus la scară naţională şi în politica de stat “rutina şi mentalitatea vechilor clase sociale care trăiau din munca altora” precum şi defectele ciocoismului feudal precume „lăcomia şi îngâmfarea de sine, linguşirea către cei mari şi dispreţul către cei mici”.

Comunismul a fost invazia de jos în sus a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei – spre nefericirea lor – înzestraţi de natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii. Dacă într-un stat “socialist” elitele vor fi ignorate şi înlăturate în urma unui cataclism istoric şi apoi înlocuite de clientelismul politic, vom avea următorul “raţionament”: “Tu judecător comunal, nu eşti capabil să hotărăşti despre o deschidere de drum; tu jurat, nu poţi să judeci o calomnie ce s-a produs în cercul restrâns al comunei tale; tu primar, nu poţi să sapi un şanţ ori să croieşti un drum, dar eşti vrednic ca să hotărăşti despre politica externă şi internă a României! Ei bine, aceluia căruia nu se poate da de făcut un şanţ ori un uluc, noi nu-i dăm pe mână destinele ţării”. Nicolae Filipescu nu putea intui destinul României de peste numai 40 de ani dar a anticipat structura clientelismului politic de astăzi. El considera că “în statul socialist, cei mai mulţi vor râvni la locurile de inspectori, foarte numeroase în toate planurile de organizare socialistă. Neapărat este mai plăcut să supraveghezi pe alţii decît să munceşti tu însuţi. (…) Funcţiile subalterne care cer mai multă muncă, vor fi părăsite întrucât răsplata e aceeaşi, statul dând tuturor cât le trebuie ca să trăiască. E fatal aceasta.” Cum vor arăta respectivii “inspectori” după două-trei generaţii de guvernare “socialistă”? Ei bine, “vă închipuţi un senior feudal, un baron din evul mediu, mai tiranic decât aceşti inspectori ai muncii, care vor hotărî nu numai partea ta de muncă, dar şi felul de muncă ce ţi se impune şi cu biciul te vor sili să-ţi împlineşti partea de muncă!”

Comunismul a prins şi a rezistat cel mai mult în spaţiul ortodox. În spaţiul catolic a existat o puternică oponenţă colectivă având ca vector de putere biserica: 1956 în Ungaria, 1968 în Cehoslovacia şi 1980 în Polonia. De aceea, în Occident au supravieţuit până azi elemente aristocratice în funcţii înalte precum diplomaţia, armata, serviciile secrete, economie etc iar biserica catolică şi protestantă s-a opus eficace şi din plin mişcării ateiste. Desigur, se va spune că în spaţiul românesc a existat rezistenţa din munţi a unor grupări curajoase de foşti militari sau simpli cetăţeni. Dar ei nu au avut niciodată susţinerea întregii naţiuni şi nici a bisericii române ortodoxe, care definise adeja în anii 1948 şi 1949 „omul nou” obedient regimului popular.

În România trăim în prelungirile regimului trecut. Din nefericire aceasta este situaţia noastră, nu foarte diferită faţă de trecutul apropiat. Deoarece ţara noastră şi vieţile noastre sunt administrate de aceia care vin din trecut. Cu tot cu sistem şi mecanisme de supunere necondiţionată. De aceea «Felix» spune că nu este «Felix» şi chiar dacă nu va avea încotro şi va spune «Da! Sunt Felix!» va rămâne senator şi un important vector de putere în actuala opoziţie politică! Ceea ce pune în practică butada amintită de juristul Petre Pandrea din anii 1950: „Când cu steaua, când cu crucea, ca părintele Bulucea!”

adrian majuru