A doua jumătate a secolului al XIX-lea a debutat cu instaurarea regimului absolutist în Imperiul Habsburgic, consecinţă principală a Revoluţiei de la 1848, fapt care a atras după sine îngrădirea extrem de severă a oricăror aspiraţii politice, naţionale şi culturale ale popoarelor de pe cuprinsul imperiului. Este reintrodusă cenzura, libertatea de asociere este interzisă, iar în învăţământ şi administraţie este introdusă limba germană, cu caracter de obligativitate.

            Însă prefacerile politice de la sfârşitul deceniului al 6-lea vor reorienta politica imperiului spre o formă de guvernământ mai liberală. Decisivă în acest sens va fi Pacea de la Zürich din 1859, când, în urma războiului Franţei şi Sardiniei împotriva Austriei, aceasta din urmă este învinsă şi, pentru a-şi menţine integritatea imperiului, Austria conştientizează faptul că trebuie să facă unele concesii în favoarea popoarelor subjugate.

            Astfel, Diploma imperială din 20 octombrie 1860 şi Constituţia din 1861 proclamă, chiar dacă numai formal, drepturi egale pentru naţionalităţile de pe cuprinsul Imperiului, popoare care în ultima vreme generaseră o serie de frământări. În acest „secol al naţiunilor” se declanşaseră nenumărate mişcări naţionale pe plan european care cuprinseseră ca o flacără vie şi populaţia atât de eterogenă a Imperiului.

            Dacă din punct de vedere politic românii transilvăneni suferiseră pierderi grave, acţiunea lor s-a îndreptat cu precădere spre domeniul cultural, ei transformând cultura într-o armă eficientă de promovare a intereselor naţionale. Pentru a-şi atinge obiectivele, românii aveau nevoie de o reluare pe plan superior, mai conştient şi mai decisiv, a proiectelor anterioare pentru instituirea unor forme organizatorice cu rol de promovare a culturii naţionale şi de răspândire a acesteia în cercuri cât mai largi.

            Chiar dacă mişcările culturale înfiripate în prima jumătate a secolului al XIX-lea n-au reuşit să se finalizeze, ele au constituit punctul de plecare al mişcării cultural-naţionale promovate puternic în cea de-a doua jumătate a secolului. Abia în perioada liberală toate aceste idei şi proiecte se vor materializa.

            Înfiinţarea Astrei în 1861 se înscrie în această mişcare culturală, ea având încă de la început puternice conotaţii naţionale, toate acestea pe un fond de preocupări cultural-ştiinţifice. Andrei Bârseanu a surprins cu deosebită claritate interdependenţa acestor două aspecte atunci când afirma că „orice manifestare politică fiind pe atunci împiedicată, energia naţională îşi caută să-şi afle alt câmp de acţiune, un câmp mai neted şi mai mănos: câmpul nesfârşit şi veşnic roditor al culturii”[1]. Emanciparea culturală şi naţională a românilor, transformarea culturii în armă în lupta politică şi naţională implicau un proces îndelungat şi intens de educare a românilor din toate categoriile sociale, ba mai mult, strângerea acestora în jurul unui centru cultural care să-i orienteze în direcţiile dorite.

            Înfiinţarea Societăţii culturale Astra în 1861 reprezenta doleanţele românilor în materie de aspiraţii naţionale. Prin întreaga sa activitate, Astra a urmărit promovarea culturii populare şi academice, precum şi răspândirea cunoştinţelor în cercuri cât mai largi.

            Politica culturală a Astrei a avut şi o componentă expoziţională şi muzeografică. Chiar dacă iniţial organizarea de expoziţii şi preocupările muzeografice nu au fost clar formulate, pe parcurs acestea s-au creionat, antrenând forţe umane şi materiale impresionante, finalizându-se în fondarea primului muzeu naţional românesc din Transilvania.

            Prin întreaga sa politică culturală, Astra a urmărit emanciparea naţională a românilor din teritoriile aflate sub dominaţia Imperiului Habsburgic (Austro-Ungar după 1867), apărarea fiinţei naţionale şi impulsionarea tendinţelor de unitate ale românilor, dezvoltarea de adevărate strategii naţionale, formarea unei elite intelectuale româneşti în toate domeniile cultural-ştiinţifice, modelarea conştiinţei naţionale ş.a.

            De un larg ecou în rândurile opiniei publice româneşti s-au bucurat expoziţiile etnografice organizate de Astra (1862, 1881, 1905), balurile şi acţiunile de valorificare şi conservare a patrimoniului folcloric. Aceste expoziţii au urmărit evidenţierea progreselor materiale ale poporului român în domeniile industriei casnice, meşteşugăreşti, precum şi nivelul artistic atins de creaţia populară. În plus, prezenţa la aceste expoziţii a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor a conferit manifestărilor un pregnant caracter naţional, amplificând astfel solidaritatea generală românească.

            Primele expoziţii propriu-zise nu datează decât din secolul al XVII-lea şi onoarea creării lor a revenit Franţei.[2] Ele au fost limitate însă la artele frumoase. Dacă prima expoziţie de artă a avut loc în Franţa, prima expoziţie industrială din Europa avut loc la Praga în 1791.[3]

            În Anglia, The Royal Society of Arts organiza la Londra în 1761 o expoziţie „of arts, manufactures and commerce”, care prezenta inovaţiile tehnologice existente la acea dată.[4] Iar în Franţa, Prima Republică reia, în 1798, saloanele artistice inaugurate de Colbert în 1667 şi întrerupte de Revoluţie. Importantă a fost nu redeschiderea acestor saloane, ci faptul că totul avea loc simultan cu o mare expoziţie industrial-naţională. Această expoziţie a dat tonul expoziţiilor naţionale în toată Europa, iar pe plan intern se dorea o dovadă de solicitudine a comerţului şi industriei, determinând întrecerea producătorilor, împingerea lor în direcţia progresului, contribuind totodată şi la instruirea şi educarea publicului.

            Exemplul Franţei a fost luat în curând de mai toate statele Europei, şi nu numai, iar începând cu anul 1851 a fost lansată „moda” expoziţiilor universale. Prima expoziţie de acest gen a avut loc la Londra în 1851. Această primă expoziţie universală, în sensul modern al cuvântului, lansa internaţionalizarea unui tip de manifestaţie care fusese dezvoltată pornind de la nivel naţional. Epoca de aur a expoziţiilor universale se situează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, epocă în care ele aveau de fiecare dată pe lângă artizanat, artă şi produse industriale de masă, şi o inovaţie tehnică majoră: telegrafia la expoziţia de la Londra din 1851, ascensorul hidraulic la aceea de la Paris din 1867, lumina electrică la cea din 1878, tot de la Paris, mai târziu automobilul, radioul etc.

            În a doua jumătate a secolului al XIX-lea principalele ţări europene, la iniţiativa Franţei, au doborât barierele vamale. Expoziţiile naţionale, organizate cu scopul de a face cunoscute noile tehnici industriale, devin atunci universale. Ele adună produsele de toate tipurile, în dubla ambiţie de a confrunta produsele naţionale şi străine şi de a face bilanţul avansării tehnologice şi artistice a ţărilor participante. Fiecare ţară organizatoare are ocazia de a-şi etala puterea economică, purtând totodată şi o mărturie a voinţei unui echilibru european.

            În această mişcare expoziţională europeană s-a lăsat antrenat şi Imperiul Habsburgic care, în anul 1873, la Viena, era gazda unei asemenea manifestaţii internaţionale. Expoziţia a fost deschisă în perioada 1 mai-31 octombrie, sub protecţia Împăratului Franz Iosef şi a Arhiducelui Carol Ludovic, director al expoziţiei fiind numit Baronul Schwarcz Senborn. Printre participanţi s-au numărat şi românii transilvăneni, care au organizat o frumoasă şi variată expoziţie, preponderent etnografică. O atracţie a acestei expoziţii a constituit-o un sector al industriei casnice numit „sate internaţionale”, în care Transilvania a expus o casă românească, una săsească şi una secuiască, cu toate decoraţiunile interioare şi cu mobilierul complet.[5]

            Expoziţia de la Viena s-a dorit o demonstraţie a Imperiului Austro-Ungar că face parte dintre „cei mari”, atât din punct de vedere economic, cât şi arhitectural, în materie de urbanism, ca dovadă fiind reconstrucţia Vienei.

            Bogata serie de asemenea manifestări expoziţionale europene, şi nu numai, a reflectat cu fidelitate transformările pe care umanitatea le trăia atunci şi a constituit deschiderea spre o altă sferă de activitate umană – cea a etalării celor mai de seamă realizări umane la nivel naţional şi internaţional, sursa de publicitate pentru realizările naţionale şi includerea acestora în patrimoniul mondial.

            Toate aceste transformări, economice în speţă, care au afectat umanitatea pe plan mondial, nu au rămas fără ecou pe pământ transilvănean. Aceste influenţe s-au resimţit cu atât mai mult în Transilvania, cu cât situaţia politică în care se găsea poporul român era una specială prin abuzurile nenumărate şi variate la care era supusă această naţiune. De aceea, expoziţiile se vor număra printre noile forme de luptă pentru afirmare naţională.

            Organizarea de expoziţii industriale în Transilvania a debutat în prima jumătate a secolului al XIX-lea cu cele realizate de asociaţiile industriale din Braşov, Sibiu şi Cluj.[6]

            După fondarea Asociaţiunii din Sibiu şi românii au pus pe lista lor de preocupări organizarea de expoziţii, meritul acestei propuneri revenindu-i lui George Bariţiu. Datorită condiţiilor politice, românii au transformat cultura într-o armă de luptă politică şi naţională. De aceea, înfrângerile politice momentane nu trebuiau să descurajeze, ci dimpotrivă, prin orice mijloace, poporul român trebuia să demonstreze că posedă toate calităţile necesare dezvoltării, că este apt pentru a-şi cultiva neîntrerupt ştiinţele, artele, literatura, meseriile, cu scopul de a-şi întăriri continuu încrederea în forţele proprii. De asemenea, se urmărea demonstrarea potenţelor creatoare ale poporului român cu scopul de a contracara afirmaţiile răuvoitoare şi interesate ale propagandei străine, care considera românii lipsiţi de cultură şi de o clasă proprie, educată şi instruită, care să-i conducă.[7] În presa timpului nu o dată s-a spus despre români că nu au „nicio industrie” şi că nu sunt „destinaţi de la natură” ca să o aibă („Ba voi nu vă pricepeţi nici la cultivarea pământului, pe care numai cât îl scurmaţi, dară nu-l araţi, nici îl săpaţi cum se cade” sau „sunteţi mai mult nomazi decât agricultori” [8]).

            Din iniţiativa şi prin eforturile lui G. Bariţiu s-a organizat la Braşov în anul 1862, cu ocazia celei de a II-a Adunări generale a Asociaţiunii din 28 iulie, prima expoziţie curat românească. Într-un amplu articol apărut în „Revista Română” de la Bucureşti, A. I. Odobescu afirma că „se poate zice că domnia lui (George Bariţiu) a fost principalul instigator şi chiar executorul neobosit al tuturor serbărilor naţionale ce s-au întrunit în vara aceasta la Braşov”, „dispunător al Exposiţiunei”, căruia trebuia să i se mulţumească pentru „acel farmec sărbătoresc, pentru acel jubileu naţional, în care toţi locuitorii şi oaspeţii de la Braşov au trăit în timpul tustrelelor zile solemne” [9]. Această expoziţie a fost organizată în momente politice deosebite, atunci când deputaţii români duceau o luptă aprigă la Viena pentru recunoaşterea drepturilor poporului român. Poate tocmai de aceea Bariţiu nu dorea numai o demonstraţie etnografică şi industrială, cât mai ales una politică, pentru a putea răspunde celor de la Curte care susţineau că poporul român e un „popor ignorant, lipsit de orice comerciu şi industrie”, care „ar umbla gol dacă nu l-ar îmbrăca alte popoare”, de unde ar reieşi că „mai multe drepturi politice pentru dânsul tot nu ar avea înţeles, nici valoare şi că mai poate aştepta vreo sută de ani”[10].

            Expoziţiile, în general, urmăreau atât formarea unei imagini de ansamblu asupra industriei autohtone, cât şi atragerea de noi clienţi. Într-un articol din „Gazeta de Transilvania” (nr. 182/28 decembrie 1844) se declara că „scopul acestor înfăţişări, cum am zis, este înaintarea industriei patriotice, şi pe lângă aceasta se mai nădăjduieşte şi un alt rezultat foarte dorit, adecă acea poziţie a noastră, de a nu mai fi siliţi să ne trimitem c.p. lâna la Viena şi mai departe ca să ne facă din ea postav, pe care apoi să-l cumpărăm cu două-trei preţuri”[11]. Acest articol surprinde cu o claritate deosebită realitatea expolierii Transilvaniei de materii prime şi trimiterea lor în capitala imperiului sau prin alte părţi, pentru ca apoi să se reîntoarcă în Transilvania, la producătorii lor, sub formă de produse finite cu preţuri foarte ridicate.

            Expoziţia naţională a Astrei din anul 1862 a avut un dublu scop: unul politic, expoziţia fiind considerată un mijloc excelent de afirmare a naţionalităţii, şi unul economic, deoarece etala în faţa tuturor – maghiari, saşi şi români deopotrivă – produsele meşteşugăreşti pur româneşti, tot atâtea dovezi ale îndemânării, priceperii, geniului şi originalităţii poporului român, dovezi care contestau primitivitatea românilor.[12] Deşi această expoziţie a fost considerată de Bariţiu doar „una de probă”, ea a fost o mare reuşită, întrecând atât aşteptările publicului vizitator, cât şi ale organizatorilor.[13] Expoziţia a fost pregătită într-un timp relativ scurt, doar 5 luni[14], în 4 săli ale Gimnaziului românesc din Braşov, edificiul fiind, cu această ocazie, „împodobit cu steaguri tricolore naţionale şi decorat de jur împrejur cu brazi, pomul în veci verde şi semn al veseliei şi al apărării pentru Români”[15].

            Deşi românii se aflau în faţa primei experienţe de acest gen, ei au încercat să-şi ordoneze întreaga activitate într-un mod cât mai practic şi mai eficient, elaborând în acest sens o Programă[16], care cuprindea o serie de indicaţii ajutătoare la buna desfăşurare a activităţii expoziţionale. Obiectele au fost expuse în cadrul a 5 secţiuni: Arte frumoase, Manufacturi femeieşti, Manufacturi bărbăteşti, Productele de agricultură, Productele montanistice. Au fost etalate peste 2200 de obiecte, toate martore nepreţuite ale industriei şi spiritului de activitate al poporului român.[17]

            Această primă expoziţie industrială şi etnografică organizată de românii din Transilvania la propunerea lui George Bariţiu, părintele spiritual al expoziţiei, a fost un mare succes, erijându-se în deschizătoare de noi orizonturi economice româneşti, constituind totodată un puternic imbold pentru acţiunile viitoare similare ale Asociaţiunii. Ea a fost scena pe care a evoluat creaţia românească, rampa de lansare în rândul celorlalte naţionalităţi conlocuitoare din cadrul Monarhiei şi mijlocul de afirmare şi pe teren economic a abilităţilor practice şi spirituale ale poporului român, atât de desconsiderat de ceilalţi. A constituit şi un prilej perfect de evidenţiere a puterii artistice şi de creaţie a poporului român, a bogăţiei şi diversităţii sale tradiţionale.

            Rămânând fidel ideilor sale şi coordonând în mod armonios acţiunile politice cu cele culturale şi economice, Bariţiu a luat iniţiativa organizării unei alte expoziţii de industrie şi agricultură în vara anului 1881, la Sibiu de această dată, la puţin timp după Congresul Partidului Naţional Român (12 mai). Lipsa mijloacelor materiale a fost impedimentul principal care a stopat organizarea de noi expoziţii între anii 1862-1881. Preocuparea pentru organizarea de expoziţii nu a lipsit însă, o dovadă în acest sens fiind faptul că în şedinţa Comitetului Asociaţiunii din 8 februarie 1876 a fost organizată o comisie care avea drept scop studierea modalităţilor de organizare a expoziţiilor. Această comisie a luat hotărârea ca pe viitor expoziţiile să fie organizate din zece în zece ani.[18]

            Evoluţia situaţiei politice defavorabile populaţiei româneşti, mai ales cu începere din anul 1867, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar în Transilvania, a creat noi piedici în calea activităţii Asociaţiunii, cu scopul de a împiedica orice progres cultural al românilor. Pretextul guvernului maghiar, că organizarea de expoziţii nu este înscrisă în statutele Asociaţiunii, şi pe baza acestui motiv interzicerea organizării expoziţiei nu i-a descurajat pe conducătorii Astrei, ci i-a impulsionat şi mai mult în realizarea proiectului propus. Deşi nu s-a deschis sub auspiciile Astrei, ci ale unui comitet de persoane particulare (intelectuali din Sibiu conduşi de Partenie Cosma), expoziţia s-a desfăşurat însă sub patronajul direct al Asociaţiunii. Urzitorul intelectual al expoziţiei a fost şi de această dată tot George Bariţiu.

            Documentarea asupra modalităţilor de organizare mai judicioasă a expoziţiilor a determinat acumularea unui bagaj informaţional care s-a reflectat din plin la expoziţia din anul 1881 şi care s-a detaşat calitativ de prima expoziţie de la Braşov. De această dată, timpul afectat organizării expoziţiei a fost mult mai mare, activitatea de colectare şi primire a obiectelor expoziţionale a fost mai ordonată, iar Programa şi Regulamentul expoziţiei mult mai bine elaborate. Au fost prezentate peste 10000 de obiecte, expuse sub vreo 6000 de numere, dintre care peste 3000 au aparţinut industriei de casă a femeii române.[19] Noutatea acestei expoziţii a fost participarea elevelor de la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti, aceasta fiind „prima manifestare comună sub semnul aceleiaşi civilizaţii şi culturi de pe cuprinsul patriei”, ceea ce a conferit expoziţiei un caracter cu totul deosebit, atât sub latura sa artistică, cât mai ales sub cea naţională.[20]

            Asemeni primei expoziţii, şi aceasta a fost o mare reuşită, succesul înregistrat fiind relevat şi de numărul foarte mare de vizitatori şi de încasările obţinute.[21]

            Prin această expoziţie poporul român a demonstrat, încă o dată, puternica sa rezistenţă morală, precum şi dorinţa lui arzătoare de recunoaştere ca naţiune politică într-o perioadă marcată de o agresivă politică de maghiarizare. Expoziţia a fost plină de învăţăminte de ordin naţional, influenţând pozitiv asupra încrederii poporului în propriile forţe şi dând impulsuri puternice acţiunilor sale viitoare.

            Dacă expoziţia din anul 1862 releva forţele latente ale poporului român, cea din anul 1881 demonstra maturizarea acestora, ambele expoziţii fiind o dovadă incontestabilă a unităţii culturale a tuturor românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

            Lansarea propunerii organizării acestor expoziţii, precum şi implicarea directă a lui Bariţiu în activitatea expoziţională ne dă dreptul de a-l considera unul dintre precursorii acestui nou domeniu economic şi cultural, cu adânci conotaţii naţionale. Prin intermediul acestor expoziţii, Bariţiu a pus în valoare patrimoniul nostru cultural, îndeosebi pe cel etnografic, demonstrând astfel calităţile artistice ale poporului român, bogăţia, varietatea şi originalitatea creaţiei sale culturale, urmărind totodată să-i orienteze pe români spre vechile izvoare populare. Lui Bariţiu credem că i se datorează faptul că munca ţărănească şi îndeosebi industria casnică şi portul formează partea cea mai bogată şi mai originală, surpriza acestor expoziţii. De asemenea, eforturile lui Bariţiu pentru studiul şi cultivarea portului şi a industriei casnice au pregătit terenul pentru întemeierea muzeului etnografic al Asociaţiunii inaugurat la Sibiu în anul 1905.

            Paralel cu activitatea expoziţională desfăşurată în Transilvania, Bariţiu a fost preocupat şi de expoziţiile organizate în România sau pe plan european. Prin intermediul presei, Bariţiu îi informa pe cititorii români despre hotărârea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a organiza o expoziţie în Bucureşti, cu ocazia Târgului Moşilor, în anul 1863. Remarcăm faptul că activitatea expoziţională din România era organizată pe o temeinică bază ştiinţifică şi juridică. Astfel, prin Decretul din 12 iunie 1863 al domnitorului Al. I. Cuza se stabilea modul de funcţionare al expoziţiilor.[22]

            Interesul pentru expoziţiile organizate de alte state îi menţine mereu trează atenţia lui Bariţiu, motiv pentru care, în paginile revistei „Transilvania”, semnează câteva articole referitoare la Expoziţia universală de la Viena din anul 1873, când îi îndeamnă pe români să participe cu obiecte deoarece se pot încadra la aproape toate grupele[23], sau despre Expoziţia istorică de la Budapesta din anul 1886[24]; publică şi un extract din Regulamentul general al Expoziţiei de la Paris din anul 1889[25].

O dovadă a preocupărilor muzeografice ale lui Bariţiu o constituie şi o bună parte a rapoartelor întocmite de acesta către Academia Română, despre participările sale la diferite expoziţii şi reuniuni ştiinţifice de peste hotare, precum şi despre călătoriile sale de cercetare arheologică şi arhivistică în Transilvania şi Banat.[26]

            Preocupările muzeografice ale lui George Bariţiu se înscriu pe traiectoria activităţilor desfăşurate în acest domeniu în toată prima jumătate a secolului al XIX-lea şi apariţia muzeografiei ca nou domeniu cultural. Apariţia muzeografiei este strâns legată de apariţia ideii de deşteptare naţională, alături de alte idei care reflectau transformările suferite de întreaga viaţă socială. Unul dintre mijloacele cele mai eficiente de servire a idealului deşteptării naţionale l-a constituit evocarea trecutului istoric şi scoaterea la lumină a numeroaselor dovezi ale acestui trecut. Aceste preocupări de evocare a trecutului şi a dovezilor sale au contribuit la apariţia şi dezvoltarea muzeografiei. Presa considera că muzeografia este un mijloc de cunoaştere a trecutului, conturându-se ca o disciplină culturală cu largi posibilităţi de afirmare ştiinţifică şi naţională.[27] Dacă iniţial muzeografia a fost adoptată de către şcoli, ulterior a devenit o preocupare consecventă şi o realizare majoră a Astrei.

            Considerat ca precursor al muzeografiei româneşti, George Bariţiu îşi declară preocupările de acest gen încă din anul 1839, când era preocupat de „vechimile” din Transilvania.[28] El observa faptul că o mulţime de monumente „scrise sau zidite din piatră şi metal” au fost prefăcute „în nimic” de „grosul vandalism al veacurilor trecute” iar „un număr însemnat de antichităţi fuseseră în vremile trecute duse din patria noastră şi aşezate în muzeuri de ale ţărilor străine”[29]. Şi cu toate aceste, uneori „tot mai dă patriotul peste obiecturi de acele păstrate din vechime, care deşteaptă într-însul sentimentul acel puternic şi dulce de a iubi acel pământ, în a cărui sân se află de atâtea sute de ani îngropate oasele şi cenuşa străbunilor săi”[30]. Din punctul de vedere al bogăţiei monumentelor istorice şi arheologice, Bariţiu afirma că „cea mai clasică parte” este zona Haţegului, „unghiul acela al Ardealului, pe unde prin pasul Porţile de Fier numit eşim în Banat”, apoi „Colonia Apulum numită în Ţinutul unde stă astăzi Bălgradul nostru (Alba Julia sau Alba Carolina) lângă Mureş”. Deoarece până în 1839 nu se făcuse nici o descriere sistematică a monumentelor patriei, Bariţiu îndeamnă la acest lucru deoarece „totuşi sunt izvoare bunişoare, de unde s-ar putea întocmi una, ce să facă destul iubitorilor de antichităţi”.

            Bariţiu remarca, de asemenea, marea bogăţie de inscripţii „păstrate atât în istoriile patriei cât şi în natură”, el îndemnând nu doar la o descriere teoretică a acestora, ci şi la contactul direct cu obiectul. În acest sens, Bariţiu îndruma spre „institutul vrednicului de nemurire graf Batanyi la Bălgrad”, unde se aflau nenumărate obiecte de muzeu (o colecţie numismatică interesantă, mai multe statui ale zeilor greci şi romani ş.a.), precum şi la Grădişte, moşia cancelarului de la Curte, Alecsie de Nopcea, unde se aflau „în mijlocul unor rămăşiţe de zidire veche două icoane mari de mozaic”. Referitor la acestea din urmă, Bariţiu afirma că „s-au aflat în vara anului 1825 şi s-au dat o descriere pe larg în Sibiu la anul 1825”.

            Prin îndemnurile sale, Bariţiu a deschis calea colecţionării „antichităţilor” şi a obiectelor de artă, precum şi începerea lucrării de descriere sistematică a monumentelor Transilvaniei. Acest început de drum s-a finalizat multe decenii mai târziu în fondarea primului muzeu naţional românesc din Transilvania, în anul 1905 la Sibiu.

            Activitatea muzeografică a lui Bariţiu s-a desfăşurat în mare măsură prin intermediul presei româneşti din Transilvania. Astfel, în anul 1845, Bariţiu făcea un apel către toate ziarele româneşti din Transilvania de a se ocupa de colecţionarea documentelor istorice, folclorice şi etnografice.[31] El însuşi era posesor a peste 2000 de documente[32] (scrisori, decrete, diplome, rezoluţii şi instrucţii ale împăraţilor Austriei, tratate, legi, memorii etc.). În acest sens, Bariţiu scria în anul 1845: „Câte documente vechi se află în mâinile patriarhilor proprietari de moşii şi a mănăstirilor, câte acturi mucezesc în arhivele Mitropoliei, episcopiilor şi a statului, câte naraţii interesante se mai păstrează până astăzi în poporul de jos, care pentru noi sunt numai poveţi, câte cântece populare pline de trăsături istorice, câte tradiţii şi proverbe din care s-ar putea completa istoria” [33]. Bariţiu remarca cu tristeţe că există o mare bogăţie de documente a căror importanţă şi valoare istorică nu este cunoscută de posesorii lor, motiv pentru care acestea nu sunt valorificate de specialiştii care ar putea completa, pe baza acestora, o serie de lacune ale istoriei Transilvaniei.

            Organizarea Expoziţiei de la Braşov din anul 1862 nu a pus capăt preocupărilor muzeografice ale lui Bariţiu, ba dimpotrivă, chiar le-a impulsionat. El nu şi-a limitat activitatea doar la Transilvania, ci şi-a extins-o şi în România, o dovadă în acest sens fiind şi solicitarea venită din partea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii din Bucureşti, în anul 1867, de a colecţiona obiecte muzeale din Transilvania pentru muzeele bucureştene. În anul 1873, Bariţiu publica un catalog al plantelor „adunate şi uscate” trimise de românii din Banat pentru Expoziţia universală de la Viena.[34]

            În anul 1877[35], Bariţiu publica un articol despre Muzeul etnografic din Leipzig (Lipsca), despre al cărui scop acesta declara că este „să adune din toată lumea, după un plan anumit, obiecte necesare la studiul istoriei naturale şi al istoriei civilizaţiei omeneşti, pentru ca după aceea din acea colecţiune să se poată trage şi foloase practice – în sfera instrucţiunei publice şi al comerciului”. Dar ceea ce considera mai interesant era faptul că obiectele expuse aparţineau nu numai popoarelor considerate civilizate, ci şi celor „barbare sau chiar de la sălbatice”. Poporul român a fost solicitat să prezinte exponate abia în al patrulea an de la începerea colecţionării obiectelor de expoziţie. Iniţial, informaţii despre poporul român s-au cerut de la saşi. Dintre aceştia, predicatorul Enric Neugeboren din Braşov, fiind conştient de faptul că numai un român era cel mai potrivit pentru a furniza informaţii despre poporul său, l-a recomandat pe George Bariţiu pentru îndeplinirea acestei sarcini. Românilor li s-au cerut doar costume populare, Bariţiu îndemnându-i să le trimită, considerând acest lucru ca o posibilitate de a se face cunoscuţi lumii.

            În anul 1880 G. Bariţiu este implicat într-o altă acţiune expoziţională şi muzeografică totodată, şi anume o expoziţie proiectată de Astra la Bucureşti, cu scopul de a demonstra unitatea culturală a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor. Expoziţia preconizată urma să cuprindă opt grupe, şi anume: Grupa I – Obiecte de artă, Grupa a II-a – Material şi aplicaţiunea artelor liberare, Grupa a III-a – Mobile şi alte obiecte destinate pentru locuinţă, Grupa a IV-a – Veşminte (cuprinde şi ţesăturile) şi alte obiecte de îmbrăcăminte, Grupa a V-a – Producte brute sau lucrate ale industriilor extractive, Grupa a VI-a – Instrumente şi producte ale artelor uzuale, Grupa a VII-a – Alimente, proaspete sau conservate, Grupa a VIII-a – Modele de stabilimente pentru şcoli comunale, rurale şi locuinţe ţărăneşti.[36]

            Prin acţiunile şi iniţiativele sale expoziţionale şi muzeografice, Bariţiu a îndemnat intelectualitatea românească transilvăneană, oamenii de cultură şi de artă să colecţioneze obiecte de patrimoniu cultural-naţional, care apoi să fie expuse într-un muzeu al românilor. Acest deziderat a fost înfăptuit în anul 1905, când la Sibiu a fost inaugurat Muzeul Asociaţiunii. Ideea muzeului naţional etnografic aparţine tot Suediei, care la Expoziţia de la Paris din anul 1867, pentru prima dată pe plan universal, prezenta la standul suedez o galerie cu nişe inspirate din arhitectura norvegiană medievală, în interior fiind aşezate nişte manechine îmbrăcate în costume tradiţionale suedeze şi norvegiene, iar afară, în parcul expoziţiei, au reconstituit o fermă suedeză şi un hambar norvegian, pe care le-au transformat în săli de expoziţie.[37] Expoziţia de la Paris din anul 1878 prezenta de această dată pavilionul suedez ca un adevărat „model etnografic”, care, după această dată, s-a impus pe plan european. După anul 1878, „satele naţionale” se numărau printre principalele atracţii ale marilor expoziţii.

            Putem conchide că prin acţiunile sale desfăşurate de-a lungul atâtor decenii în domeniul muzeografic, prin iniţiative teoretice, dar mai ales practice, George Bariţiu s-a înscris cu cinste printre precursorii muzeografiei româneşti din Transilvania.