ACTUALITATEA CONCEPŢIEI LUI NICOLAE ORGHIDAN ASUPRA GENEZEI VĂILOR TRANSVERSALE DIN ROMÂNIA

În deceniile de la începutul şi mijlocul secolului trecut, la Braşov au activat câţiva geografi care au fost, deopotrivă, dascăli îndrăgiţi şi cercetători talentaţi pe tărâmul geomorfologiei şi geologiei: Nicolae Orghidan, Laurian Someşan şi Heinrich Wachner.

Aniversarea a 125 de ani de la naşterea lui Nicolae Orghidan ne oferă prilejul plăcut de a reflecta asupra operei ştiinţifice a acestui important geograf şi, în special, geomorfolog şi să analizăm ce valoare mai au astăzi, după trecerea câtorva decenii, rezultatele cercetărilor sale.

            În anul 1969 apare la Editura Academiei, sub îngrijirea lui Eugen Nedelcu, lucrarea lui Nicolae Orghidan Văile transversale din România. Studiu geomorfologic. Considerăm că este lucrarea cea mai importantă elaborată de acest cercetător pentru următoarele considerente:

            1. Aflat la maturitatea ştiinţifică, Nicolae Orghidan începe cercetările asupra văilor, îndreptându-şi atenţia spre o vale transversală din regiunea Carpaţilor Curburii, valea Buzăului. După cum arată V. Mihăilescu în prefaţa acestei cărţi fundamentale pentru geografia românească: „Această vale, prin sectorul ei de obârşie (Întorsura) sugerează aproape obligatoriu admiterea captării ca geneză a văii transversale respective. Şi, totuşi, N. Orghidan alege tocmai această vale pentru a demonstra existenţa străpungerilor antecedente în Carpaţii noştri într-o vreme când aproape în unanimitate geografii, în frunte cu Emmanuel de Martonne, admiteau numai captarea ca mecanism al formării văilor transversale”.

            2. Problema străpungerilor transversale l-a preocupat apoi în continuare, N. Orghidan extinzându-şi cercetările treptat la majoritatea văilor transversale importante din Carpaţii româneşti şi chiar din afara acestora: Oltul, cu diferitele sale sectoare de defileu, Jiul, Someşul, Crişurile, Mureşul, Poarta de Fier a Transilvaniei, Culoarul Timiş-Cerna, Dunărea în sectorul Porţilor de Fier, precum şi câteva văi din Carpaţii Moldovei.

            3. Cartea Văile transversale din România a fost ultima publicaţie a profesorului N. Orghidan, ea aparând după dispariţia acestuia. De aceea trebuie considerată drept testamentul ştiinţific al geografului.

            Dacă profesorul Orghidan, prin primele sale cercetări asupra văilor transversale, a combătut ipoteza captărilor în regiunile studiate – ipoteză susţinută în primul rând de Emmanuel de Martonne, o autoritate ştiinţifică de necontestat –, treptat autorul a acceptat şi promovat concepţia formării văilor transversale prin antecedenţă şi epigeneză pentru toate sectoarele importante cu caracter transversal ale văilor româneşti. Enunţând această concepţie, N. Orghidan s-a aflat la unison cu numeroşi autori, români şi străini, care s-au pronunţat cu privire la una sau mai multe văi transversale din România, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în timpurile recente: L. Mrazec, A. Penck, G. Murgoci, A. Nordon, D. Burileanu, V. Mihăilescu, Gr. Posea, M. Iancu, L. Badea ş.a.

            Printre variantele antecedenţei, care au putut fi reconstituite de către N. Orghidan şi alţi cercetători, amintim următoarele:

–        braţe marine preluate ulterior de râuri;

–        sinclinale sau ondulaţii ale Pânzei Getice sau ale altor structuri;

–        cursuri fluviale vechi, păstrate în timpul înălţării Carpaţilor din timpul Cuaternarului.

Pentru a verifica actualitatea concepţiei lui Nicolae Orghidan asupra genezei  văilor transversale din România am utilizat un procedeu simplu: am parcurs o serie de lucrări cu caracter de sinteză (Geografia României, vol.III, 1987, Carpaţii şi Subcarpaţii României, de Gr. P. Pop, 2000, Geografia fizică a României, de A. I. Irimuş, 2003), precum şi studii geomorfologice, care au cuprins în teritoriul analizat una sau mai multe dintre văile transversale, analizate şi de N. Orghidan: Defileul Crişului Negru (I. O. Berindei, 1970), Defileul Mureşului între Topliţa şi Deda (M. Iancu, Tr. Naum, 1972), Defileul Crişului Repede (Aurora Posea, 1977), Defileul Coziei (L. Badea, 1983), defileele de pe Crişul Alb (P. Tudoran, 1983), cele din Munţii Buzăului (M. Ielenicz, 1984), cheile şi defileele din Munţii Apuseni (P. Cocean, 1988), cele din Munţii Retezat (P. Urdea, 2000), Defileul Oltului de la Racoş (A. Cioacă, 2002), Defileul de la Tuşnad (W. Schreiber şi Enikö Unger, 2006) etc.

Trebuie remarcat, de la început, că sintezele apărute ulterior volumului III din Geografia României nu aduc consideraţii noi. Ele încearcă să îmbine, adesea fără o aprofundare, diferitele teorii, parcă de teama de a nu supăra pe cineva sau de a greşi. La A. I. Irimuş întâlnim, totuşi, un pasaj, care reflectă o părere frecvent exprimată. Arătând că văile transversale au putut să apară în urma acţiunii a trei mecansime: falii sau discontinuităţi geologice importante, antecedenţă şi captare, autorul concluzionează: „Cert este că nu putem identifica în configuraţia actuală a văilor carpatice o vale transversală sau parţial transversală la originea căreia să fi stat numai una din cauze ci, dimpotrivă, argumentele au demonstrat că de-a lungul evoluţiei lor, de la un loc la altul şi de la o etapă la alta, toate cele trei cauze au fost posibile, dar ponderea a avut-o, pe rând, pentru fiecare caz în parte, una sau alta” (Irimuş, Geografia fizică a României, 2003, pp. 111-112).

Afirmaţia, în principal justă, trebuie să suporte totuşi câteva precizări:

–        prin cele trei modalităţi de geneză nu a fost epuizată gama proceselor generatoare de văi transversale; lipseşte, în primul rând, epigeneza, recunoscută şi de N. Orghidan drept o cauză importantă;

–        chiar dacă această gamă însemnată de procese a putut genera văi transversale, cu aspect de defileu, antecedenţa este astăzi acceptată pe o scară mult mai largă decât celelalte, în speţă, captările, şi constituie mecanismul geomorfologic cel mai frecvent constatat în urma unor studii aprofundate la teren.

Într-adevăr, urmărind părerile cele mai autorizate, antecedenţa a fost confirmată, ca proces generator total sau parţial, la următoarele văi transversale:

Începem cu valea transversală a Buzăului, pentru că a fost prima abordată de N. Orghidan. Dacă primele lucrări au preconizat alte mecanisme, începând cu 1931, anul apariţiei lucrării analitice a lui N. Orghidan, toţi autorii care s-au ocupat de această vale au admis antecedenţa. M. Iancu apreciază că au conlucrat şi alţi factori, ca tectonica şi neotectonica.

La cele trei mari defilee ale Oltului, de la Tuşnad, Racoş şi de la Turnu Roşu la Cozia prin Carpaţii Meridionali, majoritatea geomorfologilor care au publicat studii după 1969, anul apariţiei cărţii lui N. Orghidan, admit antecedenţa ca principalul proces geomorfologic în geneza lor. Astfel, pentru Defileul de la Tuşnad, W. Schreiber şi Enikö Unger admit, ca proces primar, scurgerea pe un traseu aşezat între cele două conuri vulcanice, Pilişca şi Ciomadu. Un rol însemnat a revenit însă şi faliei Oltului.

Defileul de la Racoş este considerat, de de cei mai mulţi autori care au publicat rezultatele cercetărilor lor după 1969, drept antecedent (I. Tövissi, M. Iancu, N. Mihăilă şi N. Popescu, A. Cioacă etc.).

În cazul defileelor de la Turnu Roşu şi Cozia astăzi majoritatea autorilor acceptă antecedenţa ca principalul mecanism geomorfologic în geneza acestora (V. Mihăilescu, I. Tövissi, L. Badea ş.a). Se remarcă aspectul de culoar larg, în planul superior al văii, care atestă existenţa unui traseu vechi, precuaternar, al Oltului şi adâncirea, în planul inferior, odată cu şi după înălţarea Carpaţilor în timpul Cuaternarului.

Pentru Olt este interesantă constatarea lui I. Tövissi (1978) că, de fapt, există de-a lungul acestui râu numeroase sectoare care nu au aspect de vale: este vorba de sectoarele din depresiuni (Ciuc, Braşov, Făgăraş), unde râul curge în partea cea mai joasă a unor forme de relief, care nu au fost create de el. Defileele, în schimb, au un caracter indiscutabil de vale. Considerăm că singurul mod prin care poate lua naştere un astfel de curs de râu este antecedenţa.

Pentru defileele aflate la vest de Olt se acceptă şi astăzi geneza lor prin antecedenţă. Dacă pentru Defileul Jiului rolul ondulaţiilor Pânzei Getice a fost recunoscut încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai nou P. Urdea formulează, pentru coturile bruşte de pe Râul Mare, Râul Bărbat sau Râul Alb, explicaţia că „aceste văi au urmat trasee vechi, instalate pe faldurile Pânzei Getice” (Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, 2000, pg. 216).

Defileul Dunării de la Porţile de Fier are o geneză şi astăzi controversată. Totuşi, luând în considerare toate argumentele aduse de foarte mulţi geomorfologi şi geologi, formarea, în acest sector al cursului Dunării, prin antecedenţă rămâne teza cea mai plauzibilă.

Mureşul în Defileul de la Topliţa – Deda trebuie considerat, în mod asemănător cu cel al Oltului de la Tuşnad, ca având un curs antecedent, printre vulcanii Munţilor Căliman şi Gurghiu, constatare făcută, în contradicţie cu H. Wachner, şi de către N. Orghidan. M. Iancu şi Tr. Naum consideră că Mureşul a utilizat strâmtori preexistente, iar prezenţa aglomeratelor a facilitat dezvoltarea cursului actual.

În ceea ce priveşte râurile din vestul României – cele trei Crişuri –, aici cercetările mai noi (I. O. Berindei, Aurora Posea, P. Tudoran, P. Cocean etc.) au pus în evidenţă o geneză şi evoluţie mai complicată a defileelor, un rol esenţial revenind epigenezei, proces recunoscut şi de N. Orghidan drept  însemnat, alături de antecedenţă.

Astfel, pentru Crişul Repede şi Crişul Negru, pe lângă epigeneză se consideră drept importantă pentru evoluţia ambelor bazine şi o captare (I. O. Berindei, Aurora Posea). La fel, defileele de pe Crişul Alb sunt considerate de către P. Tudoran (1983) ca fiind de natură epigenetică. La unul dintre acestea, Defileul dintre Gurahonţ şi Leasa, autorul consideră ca proces asociat captarea (dar nu în locul indicat de R. Ficheux), iar pentru Defileul de la Tălagiu ar fi avut un rol însemnat şi o linie de falie.

Este însă deosebit de interesant de urmărit cum explică N. Orghidan valea transversală a Crişului Repede fără să apeleze la captare: curgerea râurilor spre bazinele marine sau lacustre din nordul şi vestul Munţilor Apuseni, rolul sedimentării, al reliefului preexistent (dezvoltarea mare a suprafeţelor de nivelare) şi, apoi, scăderea nivelului lacustru, dar şi existenţa unor discordanţe structurale dintre masivele Meseş şi Plopiş, pe de o parte, şi Apusenii Centrali pe de alta.

Fără să mai insistăm asupra altor păreri sau a altor văi transversale, concluzionăm prin câteva constatări generale:

1. Luând în considerare văile tranversale în ansamblul lor, constatăm că ele sunt, de regulă, forme de relief complexe. În geneza văilor mari, două dintre mecanisme se dovedesc aproape generale: antecedenţa şi epigeneza. Ambele au fost recunoscute ca atare de către N. Orghidan. Desigur, la multe dintre văile transversale se asociază şi cauze tectonice, în primul rând prezenţa faliilor, ca fâşii de rezistenţă mai redusă a terenului. Captările fluviale rămân importante, în primul rând în evoluţia văilor mici.

2. Rezultatele obţinute de-a lungul anilor şi publicate în volumul  Văile transversale din România s-au bazat pe o bună cunoaştere a literaturii din ţară şi de peste hotare şi pe o analiză minuţioasă, competentă şi obiectivă a terenului. Iată o mostră din cartea lui, care-l atestă pe N. Orghidan ca un fin observator şi un talentat narator: „Un bun punct de observaţie pentru sectorul central şi sudic al defileului e Poiana Suliţei (958 m). Privind spre sud, vedem desenându-se între Năruţu de pe dreapta şi Cozia de pe stânga Oltului o suprafaţă lată (5 km), care din locul unde ne aflăm lasă impresia unui singur plan neted, aplecat spre est. În realitate, suprafaţa aceasta, care la piciorul Năruţului are înălţimea de 1000 m, scapă spre est la înălţimea Foarfecii (800 m). Sub acest al doilea nivel, bine dezvoltat şi în stânga Oltului, pe povârnişul Coziei, s-au păstrat urmele unei trepte mai înguste de circa 600 m. În această ultimă treaptă e tăiat canionul actual al Oltului, cu acei umeri şi cu resturile unor nivele mai noi, rău conservate, care se pot racorda cu terasele cuaternare din regiunea dealurilor. Avem în faţa noastră imaginea tipică a unei văi «îmbucate»”. (pag. 72).

3. După scurgerea a trei decenii şi jumătate constatăm că cercetările ulterioare confirmă în mare măsură observaţiile şi interpretările geomorfologice ale lui N. Orghidan. Putem aprecia, deci, contribuţia ştiinţifică a autorului cărţii Văile transversale din România drept importantă şi durabilă. Constatarea aceasta subliniază valoarea remarcabilă a omului de ştiinţă care a fost Nicolae Orghidan, de la naşterea căruia s-au scurs 125 de ani.

 autor: Wilfried E. Schreiber

BIBLIOGRAFIE

Badea, L. (1983), Defileul Coziei şi valea subcarpatică a Oltului, în SCGGG – Geografie, Bucureşti, XXX, p.?

Berindei, I. O., (1977), Ţara Beiuşului, în: I. O.Berindei, G. Pop, Gh. Măhăra, Aurora Posea, Câmpia Crişurilor, Crişului Repede, Ţara Beiuşului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Cioacă, A. (2002), Munţii Perşani. Studiu geomorfologic, Bucureşti, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Cocean, P. (1988), Chei şi defilee în Munţii Apuseni, Bucureşti, Editura Academiei,

Iancu, M., Naum, Tr. (1972), Defileul Mureşului Topliţa – Deda. Consideraţii asupra genezei şi evoluţiei reliefului, în „Lucrări Ştiinţifice”, seria Geografie, Oradea

Ielenicz, M. (1984), Munţii Ciucaş-Buzău – Studiu geomorfologic, Bucureşti, Editura Academiei,

Irimuş, I. A. (2003), Geografia fizică a României, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă,

Mihăilă, N., Popescu, N. (1977), Morfogeneza defileului Oltului de la Racoş, [D.S. 4/1976], Bucureşti, I.G.G. – Stratigrafie, LXIII (1976)

Pop, Gr. P. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană,

Posea, Aurora, (1977), Bazinul Crişului Repede, în: I. O. Berindei, G. Pop, Gh. Măhăra, Aurora Posea, Câmpia Crişurilor, Crişului Repede, Ţara Beiuşului, Bucureşti,

                  Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Schreiber, W. E., Unger, Enikö, (2006), A poszteruptiv felszinfejlödés néhány sajátos formája a Harghita vulkáni vonulatában/Aspecte specifice ale modelării posteruptive în Munţii Harghita, Budapest, Földtani Közlöny, 136/2,

Tövissi, I. (1978), Relieful fluviatil din Valea Oltului, Sectorul Bălan-Porceşti (Turnu Roşu), Studiu geomorfologic, [Rezumatul tezei de doctorat], Cluj-Napoca

Tudoran, P. (1983), Ţara Zarandului. Studiu geoecologic, Bucureşti, Editura Academiei,

Urdea, P. ((2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Bucureşti, Editura Academiei,

*** (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Bucureşti, Editura Academiei,