Efectele crizei şi refacerea capitalului uman

de    Adrian BĂDESCU

                   Efectele crizei mondiale în România

 În prezent planeta se află în criză. Nimeni nu poate spune, cu certitu­dine, cât va dura şi cât de profundă va fi această criză. Cu o oarecare întârziere, consecinţele ei  se resimt  şi în România pe mă­sură ce ies la iveală mai pregnant vulnerabilităţile specifice ale socie­tăţii româneşti. Unele dintre acestea sunt moştenite dintr-un trecut complicat, altele sunt rezultatul unor ezitări sau erori de judecată mai recente.  Mai toate sunt de natură sistemică şi nu vor putea  fi depăşite decât treptat, prin eforturi susţinute şi consecvente, bazate pe o coeren­tă viziune strategică.

Răspândirea  transcontinentală a fenomenelor de criză relevă cea­laltă faţetă, mai puţin atrăgătoare, a globalizării. Oricum însă, tendin­ţa este ireversibilă, iar cuvântul de ordine este acum adaptarea la noile realităţi, căutarea unor soluţii creatoare pentru rezolvarea unor pro­bleme cu care omenirea nu s-a mai confruntat. Intr-o lume în care valorile şi instituţiile prin care acestea se exprimă capătă o însemnătate crucială, iar competiţia pentru resurse şi pieţe devine tot mai acerbă, factorul uman devine hotărâtor ( Georgescu, 2010 p.237).

Spargerea  de tipar şi de ritm la dimensiuni globale, pro­cesul aflat în desfăşurare va produce, în mod inevitabil, câştigători şi perdanţi. Câştigători vor fi cei care acceptă şi îmbrăţişează schimba­rea, care privesc în viitor şi se pregătesc activ pentru a face faţă noilor sfidări. România se înscrie în cursă cu unele handicapuri evidente, dar are şi avantajul considerabil de a trece prin această încercare ca parte integrantă a uneia dintre cele mai puternice formaţiuni politico-economice existente – Uniunea Europeană, în care funcţionează efectiv principiile generoase ale solidarităţii şi coeziunii.

Simpla apartenenţă la UE nu rezolvă problemele fundamen­tale pe care România va trebui să le confrunte acum şi în perspectiva previzibilă. Mai mult, efortul României de a depăşi anumite rămâneri în urmă faţă de partenerii mai avansaţi din UE trebuie să se desfăşoare simultan şi convergent cu străduinţa de a participa activ la modelarea opţiunilor şi politicilor comune ale Uniunii. In acest scop, se cere să maximizăm atuurile proprii şi să ne promovăm inteligent interesele, în armonie cu tendinţele predominante în gândirea şi acţiunea politi­că europeană. Aceasta reclamă competenţă, precizie şi punctualitate, într-un cuvânt, profesionalism.

Se intensifică pretutindeni eforturile pentru căuta­rea de soluţii într-o situaţie ce nu are precedent în istoria recentă. în­cepe să se cristalizeze un consens al ţărilor avansate, inclusiv cele din Uniunea Europeană, în sensul că ieşirea din criză şi reluarea unei creş­teri sănătoase se pot obţine prin stimularea investiţiilor publice în infrastructură (transporturi, energie, mediu), dar şi în dezvoltarea capi­talului uman prin educaţie, cercetare şi inovare. Programele naţio­nale de măsuri anticriză adoptate în Franţa, Statele Unite, Japonia şi alte state acordă o pondere majoră acestor domenii de acţiune. Guver­nul finlandez a decis, în plină criză, majorarea alocărilor pentru cer­cetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică la 4 % din PIB până în anul 2011 de la 3,4 % în 2007 (6,24 miliarde de euro), faţă de ţinta de 3 % stabilită pe ansamblul UE prin Strategia Lisabona pentru 2010 (cu o realizare medie efectivă de 1,84% în perioada 2005-2008). Se confirmă astfel aprecierea că finanţările pentru cercetare/dezvoltare “nu reprezintă un cost suplimentar, ci o investiţie indispensabilă pen­tru viitorul creşterii economice şi creării de locuri de muncă “( Potocnik, 2008).

Această criză ne loveşte  pe toţi chiar dacă, inevitabil, efectele vor fi resimţite diferenţiat. Tot în mod inevitabil, contribuţiile la de­păşirea cât mai rapidă a efectelor crizei şi la reluarea unei creşteri să­nătoase, generatoare de prosperitate pentru toţi vor fi şi ele diferen­ţiate în funcţie de capacitatea de a oferi soluţii creatoare, novatoare, pe măsura dimensiunii problemelor cu care ne confruntăm. Sloganul mult vehiculat în anii din urmă “La vremuri noi – oameni noi” are virtuţile sale în sensul desprinderii de racilele trecutului comunist şi primenirii generaţiei active de lideri şi specialişti, dar atunci când avem de-a face cu o situaţie excepţională, când ţara trebuie să func­ţioneze pentru o vreme în regim de avarie, s-ar potrivi mai degrabă chemarea “ La vremuri noi — idei noi “.

Situaţia de criză micşorează automat marja erorilor admisi­bile. Nu ne mai putem permite să greşim prea des din nepricepere, diletantism sau superficialitate. Clasa politică însăşi trebuie să înceapă să-şi dea seama că improvizaţia oportunistă, lipsită de cenzura necesară a raţionalităţii ştiinţifice, nu duce nicăieri. Este nevoie, prin urmare, de încurajarea unei contribuţii mai substanţiale la procesul decizional din partea profesioniştilor autentici. Dincolo de apartenenţa la o for­maţiune politică sau de adeziunea la un curent ideologic, există un liant mai puternic care îi uneşte pe cei ce se recomandă ca specialişti şi sunt recunoscuţi ca atare. Este vorba de meşteşugul şi deprinderea de a identifica în mod corect problemele, folosind instrumentele ştiinţei, şi de a oferi soluţii raţionale şi reale.

Astfel de oameni există încă în România, în toate domeniile şi în toate generaţiile. Nu atât de mulţi cât ar trebui, dar există. O mare parte dintre ei refuză să se înregimenteze politic pentru că la ei fie primează devotamentul faţă de propria meserie, fie rigoarea raţiona­mentului ştiinţific şi principiile morale pe care le împărtăşesc le creează o reticenţă firească faţă de furtunile care bântuie scena politică românească. Nici nu ar fi înţelept să li se for­ţeze mâna, să li se spună că în vremuri de cumpănă toţi trebuie să punem umărul. O vor face ei înşişi, voluntar şi spontan, dacă vor că­păta certitudinea că opiniile şi cunoştinţele lor contează, că ţara, într-un sens patriotic înalt, are nevoie de înţelepciunea, experienţa lor novatoare.

Situaţiile de criză creează o presiune pu­ternică pentru ca, paralel cu intervenţiile punctuale în zonele critice, cu strădania de a drege acele elemente ale structurii de rezistenţă care par a fi pe cale să cedeze, să fie stimulate eforturile de reconsiderare a slăbiciunilor de sistem ce ies în evidenţă tocmai în asemenea situa­ţii. Atunci când lucrurile merg bine, nimeni nu se întreabă de ce se întâmplă astfel ( Mirow, 2009).

Pericolele sunt prezente şi au tendinţe de agravare în viitorul imediat, în vreme ce oportunităţile se profilează pe orizonturi de timp mai largi. Dar conştiinţa faptului că investiţi­ile de efort în dezvoltarea resurselor umane nu vor începe să dea re­zultate tangibile decât peste 10-15 ani nu trebuie să devină un factor inhibitoriu, ci un stimulent spre acţiune. Criza prin care trecem nu poate fi invocată ca scuză pentru a amâna la nesfârşit deciziile cru­ciale care se impun pentru formarea şi consolidarea elitelor naţionale într-o viziune unitară, orientată spre viitor ( Georgescu, 2010 pp.240-242).

În acest moment, miza este uriaşă, este în joc însuşi destinul Ro­mâniei ca membră a marii familii europene. Este, deci, momentul să trecem la o reevaluare sobră, la obiect, a situaţiei în care ne aflăm şi să decelăm modalităţile realiste, ce se sprijină pe resurse clar iden­tificabile, pentru plasarea fermă a României pe traiectoria modelului de dezvoltare al civilizaţiei europene.

Problema pe care o ridică, în regiune, intrarea Greciei în incapacitate de plată are rolul de a ne pune şi mai multe întrebări, menite  să ne pună în gardă,  pentru a evita astfel de capcane ale politicilor hazardate, care nu au ţinut cont de resursele disponibile şi au amanetat viitorul generaţiilr următoare prin politici iresponsabile aplicate de actualii şi foştii conducători ai acestei ţări.

                      Problema asigurării resurselor umane

La situţia dramatică din punct de vedere demografic, scăderea nataltăţii şi a sporului natural, ajuns la valori negative, se mai adaugă şi situaţia precară a învăţământului românesc, acesta fiind o perioadă îndelungată subfinanţat.

România se află într-o situaţie precară din punctul de vedere al asigurării resurselor umane pentru dezvoltare, atât sub ra­port calitativ, cât şi cantitativ, nu mai este de mult un secret pentru nimeni. Au apărut în ultimii ani numeroase semnale de alarmă, sin­tetizate în raportul Comisiei prezidenţiale care a dus la semnarea, încă din februarie 2008, de către partidele politice reprezentate în Parlament a unui Pact Naţional pentru Educaţie. O analiză critică de substanţă a problemelor grave care afectează întregul sistem de educaţie, for­mare profesională, cercetare ştiinţifică şi inovare – în esenţă, modul de creare şi utilizare a elitelor naţionale – este conţinută în* Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă O seamă de studii de specia­litate, inclusiv contribuţiile de înaltă ţinută ştiinţifică confirmă aceste aprecieri. Rămâne însă un fapt că România se confruntă în continuare, pe de o parte, cu niveluri scăzute de par­ticipare la educaţie, pe toate palierele, în special în zonele rurale, iar pe de altă parte, cu incapacitatea structurilor de educaţie şi de anga­jare de a se adapta rapid la nevoile în schimbare ale pieţei muncii ( Pîslaru, 2009).

Aproape la majoritatea indicatorilor cantitativi şi calitativi, stabiliţi prin metodologii consacrate pe plan internaţional care măsoară performan­ţele educaţionale şi relevanţa acestora pe piaţa muncii, România se situează încă pe poziţii codaşe în Europa, de la cifrele privind cuprin­derea în învăţământul preşcolar la cele privind abandonarea timpurie a şcolii, la şansele de angajare ale absolvenţilor de liceu sau facultate şi până la oferta de formare profesională a adulţilor prin formule de învăţare pe tot parcursul vieţii.

Evaluările realizate în sistemul PISA (Programme for In­ternational Student Assessment) relevă o deteriorare progresivă a nive­lului de pregătire a elevilor în vârstă de 15 ani din România, peste jumătate dintre aceştia situându-se sub pragul alfabetizării ştiinţifice. O sinteză apărută recent în prestigioasa publicaţie britanică ** Oxford Analytica[1] oferă unele concluzii cu caracter general privind raportul dintre calitatea educaţiei şi şansele de dezvoltare pornind de la rezul­tatele ultimului test TIMSS (Trends in International Mathematics and Science Study), dat publicităţii în decembrie 2008. Testul, care se efec­tuează din patru în patru ani începând cu anul 1995, evaluează per­formanţele elevilor în vârstă de 9 şi, respectiv, 13 ani în circa 50 de ţări, printre care şi România. Una dintre principalele concluzii ale stu­diului este că rezultatele şcolare în domeniul matematicii şi ştiinţelor ale copiilor din aceste două grupuri de vârstă se reflectă în mod ne­mijlocit, cu un decalaj de numai 10-15 ani, în gradul de calificare a forţei de muncă şi, prin urmare, în creşterea productivităţii şi a veni­turilor reale. Ţările care investesc în mod constant 5,5-6 % din pro­dusul intern brut (PIB) pentru educaţie şi formare profesională (SUA, majoritatea statelor membre UE, Japonia, Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore etc.) capătă astfel avantaje competitive majore, cu efecte pe termen lung. Şi în cazul acestui test internaţional, România se sin­gularizează prin faptul că scorul obţinut de elevii români de clasa a VIII-a (alături de cei din Iran sau din unele ţări din Africa subsaha- riană) se situează cu mult sub nivelul atins în urmă cu 12 ani, mar­când astfel un regres notabil.

In ceea ce priveşte învăţământul superior, absenţa unor indicatori de performan­ţă cuantificaţi prin rezultatele învăţării şi cercetării şi întârzierea inex­plicabilă a punerii la punct a unui cadru naţional al calificărilor au ca rezultat, printre altele, faptul că numai 21 % dintre absolvenţii univer­sităţilor româneşti îşi găsesc un loc de muncă — şi aceasta abia la un an sau 18 luni după terminarea facultăţii ( Vlaston, 2009).

Domeniile care au suferit mai mult în România de pe urma avatarurilor tranziţiei au fost cel al ştiinţei, cercetării şi ino­vării. Subfinanţarea cronică, lipsa de atractivitate a carierei ştiinţifice, opacitatea criteriilor de afirmare şi promovare profesională au dus la depopularea sectorului de cercetare/inovare, care reprezintă o treime din media Uniunii Europene raportat la mia de persoane angajate (2,6 în România faţă de 7,8 în UE). Cercetarea românească, în ciuda unor realizări notabile în domenii de vârf ale ştiinţei, continuă să se plaseze pe locuri codaşe în clasamentul european al valorilor exprimat prin apariţiile sau citările în publicaţiile cotate ISI şi prin numărul de brevete înregistrate sau prezentate spre omologare( Georgescu, 2010 p.243).

Exemplificările  punctuale scot în evidenţă faptul că, în ciuda unor eforturi considerabile şi a alocărilor bugetare în creştere, efecte­le – chiar şi cele intermediare – se lasă încă aşteptate. Mai grav, există domenii în care se înregistrează un regres în comparaţie cu rezul­tatele măsurabile obţinute cu ani sau chiar decenii în urmă.

Putem să ne aşteptăm ca asemenea soluţii vizionare să vină din partea factorilor politici, învestiţi cu puterea de a schimba lucru­rile în bine şi care poartă răspunderea pentru asumarea acestei poveri în faţa naţiunii. Este însă la fel de normal să ne aşteptăm ca puterea po­litică, oricare i-ar fi culoarea într-o democraţie autentică, să facă apel la ceea ce doar ştiinţa şi competenţa confirmată. îi pot oferi: acurateţea ştiinţifică a analizei şi realismul concluziilor sau recomandărilor.

Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă ne-a relevat că majoritatea soluţiilor constructive, cu adevărat novatoare, dar în acelaşi timp realiste şi justificabile din punct de ve­dere economic sub raport cost/beneficiu au venit din partea comuni­tăţii ştiinţifice şi academice româneşti (mai precis, din partea unor individualităţi bine conturate), din partea cercurilor de afaceri şi a par­tenerilor sociali, precum şi a unor exponenţi ai societăţii civile .

Teama de a ieşi din tiparele gândirii convenţionale (ceea ce prof. Zoe Petre numea cândva “ cultura întreprinderii “) poate fi înţeleasă atunci când este vorba de obiective imediate, încorsetate de restricţii de ordin bugetar sau de acte normative în vigoare. Dar nimic (nici măcar îngustimea disciplinei funcţionăreşti) nu poate justifica o aseme­nea atitudine când avem de-a face cu un exerciţiu de proiectare pros­pectivă pe spaţiul a două decenii ( Georgescu, 2010 pp.245-246).

Reticenţa instituţională şi slaba apetenţă pentru a lua măcar în considerare noi idei şi soluţii creatoare cu bătaie mai lungă constituie, prin urmare, câteva dintre tarele sistemului actual de norme nescrise şi practici inerţiale care funcţionează în România. Ştiinţa dobândită prin învăţare şi practica politică par a evolua în România pe căi para­lele, care nu se întâlnesc mai niciodată. Guvernanţii consimt să aloce ceva bani pentru educaţie şi cercetare sub presiunea mişcărilor sindi­cale sau întrucât aşa cer obligaţiile asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene, dar îşi rezervă în acelaşi timp drep­tul de a ignora concluziile incomode ale ştiinţei. In mod practic, aceas­ta se traduce prin tentaţia de a aplica tratamente (adesea inadecvate) efectelor, iar nu cauzelor care generează fenomenele negative pe care le constatăm în societatea românească de azi.

           Care sunt problemele de rezolvat ?

România trebuie să rezolve problema exodului de foţă de muncă cu înaltă calificare şi a ratei ridicate a şomajului în rândul tineretului, de îmbătrânire a forţei de muncă.

   Trebuie să existe dezbateri ample şi aprofundate despre locul, rolul, formarea şi valorificarea elitelor na­ţionale. Avem nevoie să ne lămurim în privinţa noţiunilor cu care ope­răm şi a ţelurilor pe care dorim cu toţii să le atingem.

Lumea  începe  să conştientizeze fap­tul că resursele Terrei de orice fel sunt limitate cantitativ. Fie că  este vorba de rezervele de hidrocarburi, de erodarea biodiversităţii, de po­luarea aerului, apei şi solului sau de starea oceanului planetar, pragu­rile critice se măsoară acum în decenii, generând efecte previzibile pe parcursul vieţii unei singure generaţii. Schimbările   climatice  demon­strabil cauzate de intervenţiile nesăbuite ale omului asupra naturii se constată deja prin înteţirea frecvenţei şi intensităţii fenomenelor me­teorologice extreme. Cu o oarecare întârziere, comunitatea interna­ţională s-a angajat în căutarea unor soluţii raţionale şi realiste la sfidările globale. Un astfel de răspuns se găseşte în formularea şi demararea punerii în practică a conceptului de dezvoltare durabilă, care statuează principiul solidarităţii între generaţii în privinţa folosirii responsabile a resurselor Planetei Pământ.

Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, care a fost însuşită de Guvern în noiembrie 2008, stabileşte obiective pre­cise la orizontul anilor 2013, 2020 şi 2030 pentru restabilirea şi men­ţinerea unui echilibru raţional şi stabil între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural într-un mod pe care societatea îl poate înţelege şi accepta. Spre deosebire de alte exerciţii de proiectare stra­tegică realizate în trecut, există o doză substanţială de siguranţă că, de această dată, Strategia nu va sfârşi prin a aduna praful prin sertare ui­tate. Elaborarea ei a reprezentat o obligaţie asumată de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene, iar implementarea va fi monitorizată în continuare atât de autorităţile de la Bruxelles, cât şi pe plan naţional. Consiliile create în acest scop la nivelul puterii executive şi, respectiv, al societăţii civile, sub egida Academiei Ro­mâne, vor trebui să prezinte rapoarte anuale Parlamentului Româ­niei şi — odată la doi ani — Comisiei Europene. Se intră astfel într-o dinamică ce nu poate fi eludată.

În această perioadă în care resursele financiare ale statului sunt dras­tic limitate ca urmare a crizei globale, este nevoie de o folosire mai înţeleaptă a mijloacelor de care dispunem, atâtea câte sunt. Nu mai suntem în situaţia de a impune sacrificii insuportabile din partea unei întregi generaţii în numele unui iluzoriu  “ viitor luminos”. Există rezerve pe care n-am ştiut să le folosim în mod eficient până acum. Trebuie să reducem risipa, să renunţăm la încurajarea iresponsabilă a unui consumism excesiv, care nu este susţinut de o creştere propor­ţională a productivităţii. Dar nici nu se poate periclita dezvoltarea ţării şi bunăstarea cetăţenilor ei acum şi în viitor prin amputarea excesivă a resurselor destinate domeniilor de care depinde menţinerea Româ­niei în cursa pentru dobândirea şi păstrarea accesului la binefacerile civilizaţiei modern ( Georgescu, 2010 pp. 249-250).

Alocarea raţională de resurse presupune în mod ne­cesar o reevaluare a priorităţilor şi o reeşalonare a acestora în timp. In unele cazuri, atingerea obiectivelor care ni se păreau realiste în urmă cu câteva luni va trebui să fie amânată, iar obiectivele însele vor tre­bui să fie redimensionate. Trebuie să fim conştienţi însă de faptul că, în cazul specific al României, există priorităţi de la care nu se poate abdica prea uşor. Nu vom realiza mare lucru prin reduceri procen­tuale uniforme de resurse în toate domeniile fără a cântări cu grijă ce este şi ce nu este de importanţă fundamentală pentru viitor. Oricât de serioasă şi profundă ar fi criza actuală, ea nu va dura la nesfârşit. Dacă această criză ne-a surprins pe toţi, reluarea unei creşteri nor­male – poate în alţi parametri – nu trebuie să ne prindă la fel de ne­pregătiţi. Ar fi de dorit, deci, ca soluţiile de avarie să fie concepute astfel încât să evite repercusiunile negative pe termen mediu şi lung. Şi invers, înţelegerea înţeleaptă a ceea ce este esenţial pentru asigu­rarea unui curs ascendent continuu trebuie să modeleze într-un ra­port cibernetic de feedback acţiunile întreprinse în imediat. Cu toate incertitudinile prezentului, un lucru rămâne sigur : în orice împre­jurare, calitatea factorului uman va fi hotărâtoare.

Strategiile naţionale elaborate în perioadele pre- şi postaderare la UE, deşi meritorii în multe privinţe, păcătuiesc tocmai prin faptul că tratează aceste aspecte în mod disparat, în absenţa unui cadru conceptual unificator. Fenomenul migraţiei, şi a perfor­manţelor încă nesatisfăcătoare în domeniile educaţiei şi cercetării, trebuie să repetăm mereu  întrebarea : cu cine şi pentru cine construim România de mâine ? Doar îmbinarea organică a voinţei politice cu metoda ştiinţifică orientată spre rezultat ne poate oferi un răspuns valabil.

Un studiu recent relevă potenţialul considerabil pe care îl oferă migraţia inversă a persoanelor cu înaltă calificare şi deprin­deri antreprenoriale, care sunt în măsură să-şi valorifice competenţe­le, capitalul şi cunoştinţele acumulate în timpul şederii în străinătate pentru propăşirea în modernitate a ţării de origine. Pornind de la studii de caz bine documentate şi susţinute de date statistice, autorul pledează pentru încorporarea în strategiile de dezvoltare durabilă pe plan naţional a unor secţiuni distincte care să facă legătura între trei elemente cruciale : încurajarea revenirii în ţară a emigranţilor, angre­narea diasporei proprii în programele de modernizare şi menţinerea unor investiţii substanţiale în educaţie, formare profesională perma­nentă şi cercetare. O asemenea viziune strategică menită “să transceadă ciclurile electorale şi iniţiativele populiste cu bătaie scurtă” trebuie să pornească de la aprecierea că “avantajele unei asemenea abordări – chiar dacă eficacitatea ei se dovedeşte doar parţială – nu pot fi ignorate într-o economie globală în care talentul uman devine cu repeziciune „marfa” cu cea mai mare căutare “( Postelnicu, 2008).

Rezolvarea  problemelor reale cu care se confruntă România trebuie căutată în primul rând acasă. Demersul pe care îl propunem constă într-un exerciţiu inovator de proiectare a cadrului conceptual privind formarea şi dezvoltarea resurselor umane într-o Românie europeană, racordată la cerinţele societăţii viitoare bazate pe cunoaştere şi inovare permanentă într-un context dinamic şi competitiv. In esenţă, se porneşte de la premisa că soluţiile optime nu pot fi decât cele integratoare, bazate pe o abordare interdiscipli- nară şi multisectorială, la confluenţa factorilor demografici, educaţio­nali şi de cercetare/inovare, luând totodată în considerare cerinţele dezvoltării economice, stabilităţii politice, echităţii sociale şi protejării mediului.

                        Concluzii

O problemă majoră o reprezintă, la nivel naţional, fenomenul migraţie externe al forţei de muncă cu înaltă calificare, cunoscut sub denumirea de “ exod al creerelor”, acesta putând fi asemănat, fără exagerare, cu o adevărată hemoragie de resurse umane. Acesta a luat proporţii alarmante în rândul medicilor şi al specialiştilor IT.

Există o nevoie acută de dezbateri într-o formă adecvată, acestea ar putea să se re­găsească în politici publice coerente, acceptabile social şi sustenabile prin resursele pe care putem conta.

În România există oameni dispuşi să slujească ideea de ţară mai presus de orice alte preferinţe. Însă, doar o parte dintre aceştia simt nevoia  să se afirme pe plan politic. In acelaşi timp modeşti, cu te­nacitate, milioane de cetăţeni români care se simt cu adevărat stăpâni pe meserie vor continua să-şi vadă de treabă, să creeze şi să producă în condiţii mai mult sau mai puţin prospere, indiferent de teoriile sau doctrinele ce pot fi la modă la un moment dat. Ar fi însă mare păcat ca acest potenţial imens să nu fie folosit în continuare la adevărata sa valoare. Fie că este vorba de un matriţer supercalificat, de un între­prinzător plin de idei sau de un inframicrobiolog de geniu, aparte­nenţa la elita naţională este dobândită prin performanţa individuală care nu se înscrie în tipare prestabilite.

Adevăratele valori nu-şi clamează superioritatea, iar competiţia dintre ele nu este nici stridentă şi nici distructivă. Argumentele ştiinţifice, demonstraţia excelenţei prin fapte primează asupra pornirilor emoţio­nale şi se validează prin caracterul măsurabil şi verificabil  al rezultatelor.

                                      Bibliografie

• Georgescu, Călin, Reclădirea capitalului uman.România după criză: reprofesionalizarea/coord.Mircea Maliţa, Georgescu Călin. Bucureşti, Ed.Compania,2010.

• Mirow, Thomas, preşedintele Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,  “ Joint initiatives can rescue Eastera Europe “, Financial Times, 25 ianua­rie 2009.
• Potocnik, Janez, comisarul european pentru Ştiinţă şi Cercetare, citat în fabricadebani.ro, 3 decembrie 2008.
• Pîslaru , Livia, “România şi reforma europeană în educaţie — de la Bologna la Leuven “, EurActiv, 23 ianuarie 2009, la http ://euractiv.ro/index.htm/ articles %7CdisplayArticle ?articleID=1616
• Postelnicu, Andrei, “The Hottest Commodity  : How Emigrants Can Be a Country’s Most Valuable Resource”, GMAP-I Thesis, The Fletcher School, Tufts University, US, July 2008.
• Vlaston, Ştefan, preşedintele EDU CER, în Ziua, anul XV, nr. 4 445, 26 ianuarie 2009.
• *Guvernul României, “Strategia  Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a Ro­mâniei – Orizonturi 2013-2020-2030”, document aprobat prin Hotărârea Gu­vernului României nr. 1460 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial 824 din 8 decembrie 2008, Bucureşti, 2008, pp. 38-41.
• **”More prudent policy stances may yet pay off”, Oxford Analytica, 16 ianua­rie 2009.