Nu păstrez nimic, nu definesc nimic pentru mine sau pentru alţii.

„Cat de absurde „sacrificii” facem fiecare dintre noi, jertfind neantului şi somnului atatea intenţii, atatea gînduri, atata generozitate! Nu mă gîndesc acum la „lucrurile mari”, bunăoară la viaţa noastră, din care nu facem aproape niciodată un lucru desăvarşit; sau la „tinereţea” noastră, pe care nu o ardem pană la incandescenţa finală, ci o consumăm pe-ndelete, sacrificand nimicniciei cele mai patetice ceasuri de dragoste, deznădejde, contemplaţie sau melancolie. Mă gandesc însă la un lucru mai modest: la anumite ganduri pe care nu le ducem pană la capăt, la anumite poeme pe care nu le scriem. Sunt zile cand — cum să spun?! — simt că se deschid cerurile deasupra mea, atat de limpezi îmi apar rosturile Lumii şi ale omului. Şi totuşi, zilele acestea se consumă ca orice altă întamplare. Nu păstrez nimic, nu definesc nimic pentru mine sau pentru alţii. Am, atunci, senzaţia plenitudinii mele şi siguranţa că niciodată nu mă voi mai îndoi de ceea ce am cucerit şi am dezlegat atunci. Dar toate acestea trec, se consumă. Răman foarte puţine „ganduri” şi foarte vagi. Am „sacrificat” atatea ceasuri norocoase nimicniciei. în loc să definesc, să precizez, să însemn nuanţele, amănuntele — mă mulţumesc cu cateva cuvinte notate în fugă, pe o filă de carnet, cuvinte care în acea clipă de plenitudine mi se par suficiente ca să-mi „păstreze” gandul, dar care, în realitate, sunt neîndestulătoare chiar să-l amintească.
Fireşte, un lucru gandit o dată pană la capăt, o analogie sau o corespondenţă descoperită, o „intuiţie” mai mult sau mai puţin personală — toate acestea nu se „pierd” cu desăvîrşire. Le regăsim, uneori cu surprindere, după o săptămînă, după un an; într-o conversaţie, într-o lectură, într-un peisaj. Dar toată problema nu este să „păstrezi” aproximativ un gand — ci să-l duci mai departe şi să-l formulezi cu cît mai multă rigurozitate.”

Mircea Eliade