E-Antropolog

LUMEA CONACELOR TIMIŞENE

22 mai 2011 Adrian Majuru Transilvania

COMLOŞU MARE: CONACUL SAN MARCO

La doar trei kilometri distanţă de frontiera cu Serbia, în plină pustă bănăţeană, se află comuna Comloşu Mare, una dintre cele mai înstărite din întreg Banatul. Aşezarea medievală e atestată încă din secolul al XV-lea dar cea actuală a fost întemeiată în 1743, de români veniţi din Oltenia. Domeniul de la Comloş a fost cumpărat în 1781 de fraţii Cristofor şi Ciril Nacu, împreună cu pământurile de la Sânnicolau Mare şi Teremia, la îndemnurile împăratului Iosif al II-lea. De origine macedoromâni, fraţii Nacu reuşiseră să adune o mare avere din comerţul cu vite şi domeniile pe care le-au cumpărat de la erariul din Viena le-au adus şi un titlu nobiliar. La Comloş s-au stabilit urmaşii lui Ciril iar conacul construit de contele Ioan Nacu, nepotul lui Ciril – cunoscut astăzi sub numele de conacul San Marco – este şi astăzi una dintre cele mai frumoase clădiri, în ciuda nefericitelor intervenţii arhitectonice pe care le-a suportat.

Ioan Nacu s-a căsătorit în 1835 cu Anastasia Vuchetich de Brinye et Csene şi şi-a stabilit reşedinţa pe vechea moşie a bunicului său. Conacul, ridicat în jurul anului 1840, avea două aripi distincte ce încadrau o poartă monumentală deasupra căreia se afla blazonul familiei, o sală de teatru şi construcţii administrative iar în spatele acestora se afla un parc superb, ce se întindea pe nu mai puţin de 10 hectare. Ceea ce a mai rămas din el se află pe lista monumentelor istorice.

Teatrul contelui

În spatele conacului, contele Nacu a construit o sală de teatru în prelungirea căreia se afla o construcţie în care era depozitată întreaga recuzită. În loja teatrului, singurul spectator era contele iar localnicii îşi amintesc de poveştile bătrânilor din sat care spuneau că ţinuta acestuia era întotdeauna impecabilă: frac şi mănuşi albe, iar pe cap un „ţilindru”, după moda timpului. La Comloş au jucat multe trupe de teatru, căci Ioan Nacu era un mare iubitor de cultură şi le invita să dea reprezentaţii nu numai pentru familia şi prietenii săi, ci şi pentru localnici, organizând spectacole în parcul conacului. Se pare că o echipă mai redusă a lui Mihai Pascaly, din care făcea parte şi Mihai Eminescu, a ajuns la Comloş cu ocazia unui turneu întreprins în această parte a ţării. În afara spectacolelor de teatru, la Comloş mai aveau loc concerte cu diverşi artişti aflaţi în trecere sau invitaţi special de proprietar. Pasiunea contelui Nacu pentru teatru era atât de mare, încât multe din drumurile sale la Viena erau făcute special pentru spectacolele din stagiuni. Se pare că Ioan Nacu ducea un trai foarte costisitor şi ajunsese să aibă datorii foarte mari. Din acest motiv el s-ar fi retras, împreună cu familia, la Viena, şi de abia fiica sa ar fi reuşit să achite datoriile. După cel de-al doilea război mondial, când conacul a încăput pe mâna conducătorilor proletari, vechea sală de spectacole a fost etajată şi transformată în grădiniţă iar astăzi se mai păstrează doar câteva arcade de la fostele cabine şi depozite de recuzită.

Ducesa Mileva

În anul 1838, cu doi ani înainte de construcţia conacului, soţia contelui a adus pe lume o fetiţă care a fost botezată cu numele de Mileva. Ea a fost ultima descendentă a lui Ciril Nacu, această linie a familiei stingându-se după doar patru generaţii. Mileva, devenită prin căsătorie ducesă de San Marco, a locuit în conac până la adânci bătrâneţe, găsindu-şi sfârşitul la venerabila vârstă de 88 de ani. Despre ducesa Mileva circulă încă multe legende printre localnici, ea devenind chiar unul din personajele romanului „Femeia în roşu”, semnat de Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş.

Se spune că Mileva fusese o mare frumuseţe, astfel încât, în ciuda rangului nobiliar nu foarte înalt, a ajuns la curtea imperială de la Viena, unde şi-a făcut debutul în înalta societate. Pe la colţuri se şoptea că însuşi împăratul Franz Iosif făcuse o pasiune pentru frumoasa contesă de la Comloş şi se mai povestea că parcul din jurul conacului, care reproducea, în miniatură, o celebră grădină vieneză, ar fi fost cadoul de nuntă al împăratului pentru tânăra ducesă. După spusele localnicilor, din fiecare colţ al parcului pornea câte o alee spre mijlocul acestuia, unde se afla un rondou. Aleile erau acoperite cu piatră măruntă, de marmură albă, iar slujitorii le măturau mergând cu spatele, pentru a nu lăsa urme. Mai existau două movile artificiale, ridicate din porunca ducesei, iar pe una din ele era amenajată o mică scenă, unde, cu prilejul unor sărbători, se dădeau spectacole pentru săteni. Mileva s-a căsătorit în 1856, la vârsta de doar 18 ani, cu Giulio Capece Zurlo Duca di San Marco, un duce italian scăpătat care-şi tocase averea cu femeile şi jocurile de noroc şi era mult mai în vârstă decât tânăra mireasă. Căsătoria, se pare, a fost mai mult de formă şi s-a sfârşit în 1888 când ducele a murit, lăsând-o pe ducesă văduvă la 50 de ani şi fără nici un moştenitor.

Realitatea bate romanul

Fiind ultima descendentă a familiei, ducesa de San Marco a donat conacul statului român, una din condiţii fiind ca aripa dreaptă a acestuia să adăpostească primăria localităţii şi să nu poată fi vreodată înstrăinată.

Primăria a adus sediului donat de ducesă o serie de nefericite transformări, porţile de fier forjat de la intrarea în parc, manufacturate laViena şi străjuite odinioară de un majordom îmbrăcat „în straie de general” nu mai există, blazonul cioplit în piatră a fost spart de oamenii noii puteri populare iar parcul a fost defrişat şi distrus în întregime. Cealaltă aripă a conacului este astăzi proprietatea unui fost şef de post din comună. El a citit romanul „Femeia în roşu”, pentru că o parte a acţiunii se petrece la Comloş şi în conacul ducesei Mileva, şi i-a stârnit curiozitatea. Lectura romanului l-a contrariat, pentru că, după părerea sa, unele pasaje nu corespundeau realităţii. În două locuri, se menţionează existenţa unui salon la etajul conacului: „ … uşa se deschise neauzit, paşii îl purtară pe scară, până în salonul de la etaj; (…) El urcă scara până în salonul de la etaj şi acolo îi spuse fetei să-şi vadă de treabă”. Aceste pagini ale romanului au fost scrise de Mircea Nedelciu, care nu călcase vreodată prin Comloş, scenele fiind rodul imaginaţiei sale. După ce a citit romanul, noul proprietar a constatat că acolo „scrie dar nu este” şi a decis: „Hai să fie după roman!” Omul a purces la treabă, a mansardat vechea clădire şi, pentru că nu ştia în ce parte erau situate ferestrele salonului descris în roman, a pus geamuri pe ambele părţi: atât spre şosea cât şi către fostul parc. Devenit întreprinzător om de afaceri, a deschis la marginea conacului un birtuleţ iar într-o cameră a acestuia a instalat o masă de biliard. Luxul de odinioară se mai păstrează doar în fotografii de epocă.

RUDNA: CONACUL NICOLICI

Din comuna Giulvăz, aflată pe şoseaua care leagă Timişoara de Foeni, se desprinde un drum spre Rudna, un sat liniştit aflat pe malul drept al Timişului. Şi totuşi, pe vremuri, prin aceste locuri s-au perindat personaje faimoase, s-au urzit destine pe care un necunoscător al locurilor nu şi le-ar fi închipuit. La Rudna şi-a petrecut o bună parte a vieţii fiica cneazului sârb Miloş Obrenovici, baronii Iancovici de Mirievschi şi Iovan Nicolici. Viaţa lor a fost presărată cu palpitante intrigi, conflicte şi blesteme. Aproape de albia râului se mai află astăzi un fost conac ajuns în ruină în anii ’90 şi un parc imens, cuprins de paragină. Nu departe, o capelă devastată şi jefuită, îngropată în buruieni, unde răposaţii nu şi-au putut afla odihna. Odinioară, totul era altfel…

În 1781, când curtea vieneză a scos la vânzare domenii erariale pentru a umple vistieria secătuită, pământurile de la Rudna au fost cumpărate de Teodor Iancovici Mirievschi, înalt funcţionar al imperiului, şi de Iovan Nicolici, un bogat negustor din oraşul croat Osijek. Buni prieteni din tinereţe, ei şi-au cumpărat, la Rudna, proprietăţi învecinate.

De la Rudna la curtea ţarinei

La doar 40 de ani, Mirievschi era directorul şcolilor sârbeşti şi româneşti din Banat, cu rang de ministru, a înfăptuit o reformă a învăţământului şi a fost autorul unuia din primele manuale de pedagogie, faima sa depăşind graniţele imperiului şi ajungând până în Rusia. Ecaterina a II-a la chemat la curtea ei pentru a înfăptui o reformă similară şi în Imperiul ţarist. A plecat în Rusia la doar un an după ce cumpărase domeniul de la Rudna şi construise aici un conac iar la Sankt Petersburg ascensiunea sa a fost rapidă şi spectaculoasă, el devenind, în scurt timp, unul din cele mai importante personaje de la curte. În Rusia a editat un dicţionar în şase limbi care l-a făcut celebru până dincolo de ocean, aşa cum reiese din corespondenţa sa personală purtată cu însuşi preşedintele Statelor Unite ale Americii, George Washington. În semn de preţuire pentru ceea ce a făcut, fiul său a fost numit, la doar 19 ani, general al armatei ţariste, dar a murit la scurtă vreme după aceea. Mirievschi a hotărât să nu se mai întoarcă la Rudna iar proprietatea pe care o avea aici a rămas în grija soacrei sale, Natalia Socolovici, al cărei bărbat fusese secretar al primăriei din Vârşeţ.

Familia Nicolici, una din cele mai importante din zona Osijekului, fusese împroprietărită încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea cu vaste domenii de împăratul Leopold I iar Iovan Nicolici, care se îmbogăţise din negoţul cu vite, a reuşit să cumpere cel de-al doilea domeniu de la Rudna. El şi-a construit reşedinţa în vecinătatea conacului Iancovici dar aceasta a fost demolată după primul război mondial iar astăzi se mai pot vedea doar ruinele a ceea ce, odată, a fost capela şi cripta familiei.

Blestemul familiei Nicolici

Iovan Nicolici s-a căsătorit cu Maria Iancovici, o rudă apropiată a lui Teodor Iancovici de Mirievschi, şi cum şederea acestuia la Rudna a fost de scurtă durată, după o vreme – nu se mai ştie astăzi cum – familia Nicolici a reuşit să ia în stăpânire, oarecum cu forţa, şi proprietatea sa, precum şi conacul locuit de Natalia Socolovici, care a fost scoasă din locuinţă. Sătenii povestesc că ea i-ar fi blestemat pe cei din familia Nicolici, „ca nici oasele în mormânt să nu le aibă odihnă”. Blestemul Nataliei Socolovici pare să se fi împlinit peste ani, căci în timpul primului război mondial criptele au fost profanate. Probabil în căutarea bijuteriilor familiei, plăcile de marmură au fost smulse, uşile şi geamurile, sparte. Prin anii ’70, au fost prinşi câţiva localnici care încercau să smulgă crucea şi acoperişul de cupru, pentru a-şi face cazan de ţuică şi au stat câţiva ani în puşcărie, dar crucea nu a mai fost pusă la loc şi nici acoperişul reparat. Astăzi capela este învăluită în buruieni şi nu se mai ştie pe unde odihnesc oasele familiei asupra căreia a căzut cumplitul blestem.

Iovan Nicolici nu a avut urmaşi şi pentru a nu i se irosi agoniseala, l-a înfiat pe Iovan Belici, căruia i-a dat numele său. Acesta s-a căsătorit cu Elisabeta, fiica cneazului Serbiei Miloş Obrenovici. În curtea bisericii ridicate în apropierea conacului pe cheltuiala familiei Nicolici, se păstrează o inscripţie unde stă scris că Elisabeta Nicolici din Rudna, născută Obrenovici, la data de 16 martie 1814, în Serbia, s-a mutat la cele veşnice la 11 septembrie 1848. Iovan Nicolici şi fiii săi, Nicolae, Feodor şi Mihail, au primit, în 1854, titlul de baron din partea împăratului Franz Iosif, pare-se ca răsplată pentru faptul de a fi fost de partea Habsburgilor în timpul revoluţiei de la 1848. Feodor Nicolici a ajuns, pe rând, deputat, guvernator al Bosniei şi Herţegovinei şi consilier.

Balerina franţuzoaică

În amintirea localnicilor se mai păstrează şi astăzi poveşti din bătrâni despre viaţa de la conac. De multe ori, baronii puteau fi văzuţi plimbându-se pe uliţele satului cu acele biciclete excentrice cu roţi inegale, după moda de la sfârşitul secolului al XIX-lea, sau pe digul Timişului, în costume de baie. Feodor s-a însurat cu o balerină franţuzoaică pentru care făcuse o mare pasiune, deşi, la vremea respectivă, o asemenea femeie era socotită de moravuri uşoare. Ea a răposat la Budapesta la câţiva ani după soţul ei, dar, potrivit tradiţiei familiei, trebuia înmormântată în cripta acesteia din Rudna. Din greşeală însă, sicriul baronesei a fost trimis la Radna, lângă Lipova, aşa încât funeraliile au avut loc cu întârziere. La scurt timp după aceea, fiul lor a vândut proprietatea de la Rudna şi a plecat în Franţa. Atunci când a lichidat bunurile moştenite, nu mai exista decât conacul construit de Iancovici de Mirievschi şi vechea capelă a familiei Nicolici şi nu se mai ştie în ce împrejurări a fost dărâmat celălalt conac. Se pare însă că rămăsese nelocuit şi a fost vândut ca material de construcţii.

De-a lungul anilor, conacul a avut mai mulţi proprietari, ultimul, Alexandru Lighezan, fiind doctor în drept şi notar la Ciacova. Fiica acestuia îşi aminteşte că, în perioada interbelică, pe vremea când era copil, la conacul din Rudna, devenit o reşedinţă de vară, se ducea un trai liniştit şi îmbelşugat. Din vechiul domeniu se mai păstra parcul din jurul conacului, care se întindea pe aproximativ cinci hectare şi semăna cu o grădină englezească în care se găseau numeroase rarităţi dendrologice, şi încă vreo 30 de hectare de pământ. Familia Lighezan avea aici o grădină de zarzavat, pomi fructiferi, stupi şi o mulţime de tufe de liliac. După insatalarea regimului comunist, familia Lighezan a cedat pământul proaspăt înfiinţatului CAP, pentru a scăpa de deportarea în Bărăgan. Cum conacul nu putea fi naţionalizat deoarece proprietarul era funcţionar public, acesta a fost dat în judecată pentru că nu şi-ar fi plătit impozitele şi proprietatea a fost naţionalizată abuziv iar în 1964 aici s-a stabilit sediul CAP. Alexandru Lighezan a încercat să salveze o parte din lucrurile aflate în conac, depozitându-le pe la oamenii din sat, dar nu le-a mai putut recupera niciodată. Conducerea CAP-ului şi-a impus propriile gusturi: încăperile au fost micşorate prin construirea unor ziduri interioare şi transformate în birouri, parchetul a fost dat cu motorină şi apoi cu mult mai rezistentele vopsele de ulei, ulterior au fost turnate nişte planşee de beton iar acoperişului i s-a dat o nouă formă, asemănătoare cu cea folosită la grajdurile de animale. Parcul a fost defrişat aproape în întregime şi transformat în teren de fotbal. După desfiinţarea CAP-ului conacul a rămas de izbelişte: s-a furat parchetul, uşile şi ferestrele au fost scoase cu toc cu tot, au dispărut treptele din interior, sobele, şi chiar bucăţi din zid sau cărămizi din boltă. Autorităţile nu au luat nici o măsură iar conacul a ajuns o ruină.

autor: Liana Păun – Timișoara

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign