E-Antropolog

O analiză asupra teoriei „spirala tăcerii”

08 ianuarie 2012 Adrian Majuru Antropologie urbana

Teoria spirala tăcerii este utilizată pentru prima dată de cercetătoarea de origine germană, Elisabeth Noelle-Neumann, la începutul anilor ’70, în urma studiilor efectuate asupra alegerilor pentru Bundestag din 1965 și 1972. Cercetările se opresc în primul rând asupra comportamentului electoral al votanţilor. Teoria spirala tăcerii este relevantă în domeniul ştiinţelor sociale deorecece ea aduce unele explicaţii cu privire la fenomenul participării cetăţenilor la viaţa politică, a disponibilităţii acestora de a se implica activ în politică şi de a-şi exprima propriile convingeri. Un element central în cadrul teorie îl ocupă conceptul de opinie publică. Practic, după cum vom observa în jurul acestui concept gravitează această teorie privitoare la disponibilitatea individului de a-şi exprima părerile în spaţiul public. Întrebările la care vom încerca să răspundem sunt: ce determină existenţa spiralei tăcerii?; care este relaţia dintre opinia publică și spirala tăcerii?; care sunt efectele spiralei tăcerii?.

            Principala sursă utilizată în analiza noastră este lucrarea,  Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social a lui Elisabeth Noelle-Neumann. De asemenea folosim şi articole aparţinând  unor cercetători precum, Garth Taylor, Carroll J. Glynnn și Jack MacLeod, care pornind de la teoria spirala tăcerii şi-au extins câmpul de studiu şi au observat dacă aceasta se aplică sau nu în situaţii care au încărcătură politică.     

-ce înseamnă spirala tăcerii?

Teoria spirala tăcerii este prezentată pentru prima dată în 1972, la Congresul Internaţional de Psihologie de la Tokio. Spirala tăcerii reprezintă un mecanism psiho-sociologic, pus în relaţie directă cu opinia publică, privitor la disponibilitatea oamenilor de a-şi exprima propriile păreri în spaţiul public sau de a se abţine din teama de a nu fi izolaţi. Neumman susţine că într-o primă fază indivizii observă cu atenţie modul de gândire al majorităţii şi caută să perceapă care sunt tendinţele, ce opinii încep să domine, și ce se va impune.[1] Dacă mediul de opinie îi este favorabil, individul îşi va exprima deschis opiniile. Însă, dacă simte că se află în minoritate, tendinţa acestuia va fi de a se abţine în a-şi exprima în mod direct propriile opinii. Astfel, opiniile expuse pregnant, influenţează şi modelează comportamentele. Pentru a-şi testa teoria, cercetătoarea face apel la studii privitoare la alegerile pentru Bundestag şi la un număr de autori clasici care au utilizat idei asemănătoare celor care compun spirala tăcerii.

     spirala tăcerii și alegerile pentru Bundestag

            Elisabeth Noelle-Neumann îşi porneşte cercetarea de la analiza comportamentelor alegătorilor în preajma alegerilor pentru Bundestag din Germania Federală în anii 1965 şi 1972. La momentul respectiv, pe scena politică erau două formatiuni politice relevante, Uniunea CDU/CSU (Uniunea Creştin Democrată/Uniunea Creştin Socială) şi SPD (Partidul Social Democrat), iar domeniul de interes al cercetătoarei a fost reprezentat de fluctuaţiile numărului de susţinători ai celor două partide. În preajma campaniei din 1965 s-a observat că intenţiile de vot au rămas timp de câteva luni aproape neschimbate (aprilie-august), cele două partide au intrat în cursă cu şanse egale. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi înainte de alegerile din 1972, sondejele de opinie indicau o diferenţă mică  între CDU/CSU și SPD. Cu toate acestea în 1965, CDU/CSU a câştigat alegerile, după ce s-a constatat un reflex de raliere către câștigătorul probabil.  Balansul de ultim moment a fost realizat de indivizii caracterizaţi ca având o slabă încredere în sine şi un interes redus pentru politică. Ceea ce a stârnit consternarea cercetătorilor a fost evoluţia diferită a aşteptărilor cu privire la câstigătorul alegerilor în condiţiile în care intenţiile de vot au rămas aceleaşi.[2]  Deși, de exemplu în 1965 competiţia era strânsă, certătorii au observat un contrast în perioada dinaintea alegerilor după ce o seamă de sondaje au fost comparate. La întrebarea: „Desigur, nimeni nu poate ştii, dar personal cine credeţi că va câştiga alegerile federale, cine va primi cele mai multe voturi: Partidul Creştin Democrat sau Social-Democraţii?”; s-a putut observa o creştere în sondaje a CDU, de la 33% în 1964, către 44% în 1965 și apoi 52 de procente în 1965.[3] Anul 1972 aducea câştigarea alegerilor de către social-democraţi iar CDU intra în opoziție până în anul 1982. Tabăra social-democarată, mai puternică în plan politic a ştiut să-şi mobilizeze susţinătorii, dispuşi să-şi exprime deschis convingerile, în comparaţie cu susţinătorii CDU. Cercetătoarea remarca faptul că, în iarna anului 1972, dacă un susţinător CDU vroia să-şi manifeste opinia cu ajutorul insignelor sau a autocolantelor, ar fi încercat zadarnic să găsescă pe cineva care să i se alăture, pentru că susţinătorii CDU amuţiseră, întărind sentimentul de izolare şi singurătate.[4]  De aici putem deduce că alegătorii percep climatul politic şi al opiniei publice şi tind să se ralieze acestuia, intrând astfel în ceea ce Noelle-Neumann a numit spirala tăcerii.    

 

opinia publică şi relaţia cu spirala tăcerii

Opinia publică este elementul central care compune spirala tăcerii. Oamenii consideră opinia publică importantă pentru că aceasta vine să judece propriile comportamente. Harwood Child a  adunat în 1965 un număr de 50 de definiţii diferite date de-a lungul istoriei conceptului de opinie publică. Pentru a avea o perspectivă completă, cercetătoarea face o incursiune a manifestării ideii de opinie publică la autori consacraţi ai filosofiei politice. Primul care se apropie de ceea ce înțelegem în prezent a fi opinie publică, a fost John Locke, în cartea sa Eseu asupra intelectului omenesc. El prezintă ceea ce azi definim drept opinie publică în două moduri: pe de-o parte din prisma unui consens care poate fi definit ca element comun al unei colectivități, având un caracter public, iar pe de altă parte, ideea de reputaţie a unui om într-un spaţiu dat.[5] El elaborează şi o tipologie care guvernează comunitatea:legea divină, legea civilă, legea opinie sau a reputaţie. Locke consideră că indivizii respectă mai cu seamă legea opiniei, a modei în detrimentul legii civile şi divine, aceasta pentru că încălcarea legii opiniei este sancţionată imediat, atrăgând după sine pierderea simpatiei şi a recunoaşterii celor din jur. Nu întâmplător John Locke remarca privitor la opiniile noi, că ele sunt percepute întotdeauna cu suspiciune şi blamate, fără a avea vreun argument puternic, decât acela de a nu fi devenit comune.

David Hume continuă ideile lui John Locke, cu menţiunea că el schimbă termenii ecuaţiei, opinia nu mai exercită presiune asupra individului, ci asupra guvernării. Pornind de la premiza conform căreia indivizii şi-au cedat capacitatea de a folosi forţa, atunci când statele au fost întemeiate, nu însă şi capacitatea de a avea opinei, guvernarea fiind constrânsă să ţină seama de părerile acestora: „Guvernarea se bazează pe opinie”.[6] James Madison, expune în The Federalist Papers, teama individului de a se găsi singur, ameninţare care pune în mişcare spirala tăcerii „…în cazul fiecărui individ, puterea convingerilor, a opiniilor sale şi gradul în care opiniile sale îi influenţează comportamentul şi acţiunile practice depind considerabil de ceea ce crede el în privinţa numărului de oameni care gândesc la fel. Raţiunea omului este, ca şi omul însuşi, temătoare şi precaută atunci când se simte părăsită; omul devine mai puternic şi mai încrezător în măsura în care are impresia că mulţi alţii gândesc ca el.”[7]

Jean-Jacques Rousseau este primul care foloseşte conceptul de opinie publică punându-l  în relaţie cu ideea de moralitate. Opinia publică este ceea care vine în apărarea moralităţii unei comunităţi, în acest sens, construieşte şi instituţia cenzorului care putea fi utilizată, după modelul principelui, doar în cazuri deosebite. Reversul medaliei opiniei publice, din perspectiva lui Rousseau, este nevoia oamenilor de a ieşi în evidenţă prin acţiuni pozitive care să atragă simpatia opinie publice. Tot opinia publică este şi ceea care divizează individul în două fiinţe distincte: în acela care este cu adevărat, în conformitate cu propria sa natură, cu propriile pasiuni şi interese şi într-unul care se formează şi se comportă sub presiunea opinie.[8]  Alexis de Tocquille în cartea sa  Despre democraţie în America, înţelege prin opinie publică majoritatea numerică ce reprezintă o constrângere asupra individului de a se conforma. Favoarea publică este vitală pentru oameni în societăţile democratice pentru a trăi alături de comunitate și a nu fi izolați. Se poate observa cum de-a lungul secolelor opinia publică a fost ceea care a modelat comportamentul indivizilor.

Cercetătoarea vine cu două perspective proprii asupra opinie publice. Într-o primă perspectivă, opinia publică este relevată din prisma comportamentelor şi atitudinilor pe care individul trebuie să le adopte în spaţiul public pentru a nu fi izolat sau pe care le poate exhiba fără riscurile de a fi izolat, în domenii controversate, aflate în schimbare sau în zone ce crează tensiuni. O altă perspectivă asupra opinie publice, nu îşi găseşte atât fundamentul în frica de izolare, cum a fost expusă anterior, ci relevă ideea de consens social. Astfe, opinia publică ese văzută drept un consens social între membrii unei comunităţi sociale pe marginea unei probleme cu încărcătură valorică, consens pe care trebuie să-l respecte atât indivizii din interiorul comunităţii cât şi conducerea comunităţii, sub auspiciile posibilităţii de a fi sanctionaţi prin pierderea statutului sau eliminarea din comunitate. [9] Întrebarea care persistă este aceea privitoare la importanţa opinie publice în raport cu individul, cum de aceasta cântăreşte într-o atât de mare măsură şi îl împiedică indirect pe om să-şi exprime punctul de vedere? Un răspun la această întrebare ar fi teama de izolare existentă în marea majoritate a oamenilor, pentru că în fond ei sunt fiinţe sociale. Datorită naturii sociale a omului, opiniiile celorlalţi cântăresc remarcabil de mult. Cei care nu iau în considerare opinia publică sunt izolaţi şi catalogaţi drept eretici, avangardişti sau outsideri.  

teama de izolare explică spirala tăcerii

            Teama de izolare reprezintă catalizatorul care pune în mişcare spirala tăcerii. În argumentația sa, Noelle-Neumann a venit cu mai multe exemple în care este relevat conformismul la care se supun oamenii, tocmai pentru a nu fi excluşi de către cei din jurul său. Un experiment de acest gen a fost cel pus în practică de sociologul Solomon Asch, unde li se cerea subiecţilor să estimeze lungimea unui număr oarecare de linii în raport cu o linie-martor. El doarea să observe indivizii puşi sub presiunea unor opinii preponderent diferite, deşi erau constienţi de faptul că acelea erau false. Dintr-un număr de 10 indivizi testaţi, 6 au indicat drept propria opinie, opinia falsă a majorităţii.[10] După cum se poate observa, chiar şi în situaţiile neutre, care nu aduc o atingere intereselor directe ale indivizilor, cei mai mulţi s-au asociat opinie majorităţii, chiar dacă nu aveau nici un dubiu că aceasta era falsă. Teama de izolare este considerabilă la toţi indivizii, indiferent de cultura din care provin. Un exemplu grăitor este cel privitor la triburile din Africa şi Oceania în care izolarea este semnalata ca o pedeapsă pentru încălcarea unor norme care ţin de acordul majorităţii. Și în societăţile civilizate, comportamentele deviante sunt pedepsite prin diferite forme de ostracizare. Teama de izolare poate avea drept consecință două comportamente: prin spiritul gregar individul să meargă în conformitate cu majoritatea sau a doua opţiune, de a păstra tăcerea cu privire la propriile convingeri. Prima situaţie poate avea şi o altă valenţă, ceea de imitație, ca şi comportament de copiere a altor indivizi. Imitaţia este o manifestare naturală dacă o considerăm drept un comportament de învățare care are ca scop ultim cunoaşterea. Însă, imitaţia poate fi şi un comportament adoptat de individ din teamă de a nu fi izolat. În fond, în experimentul lui Solomon Asch subiecţii erau conştienţi de adevărul pe care îl deţineau şi de falsitatea opiniilor celor care se aflau în majoritate. Or, în acest caz nu putem să ne referim la actul imitator, drept un comportament de învăţare. „[…] pentru a nu te izola, este util să observi schimbările care au loc în mediul în care îţi duci existenţa. Oriunde opinia dominantă include valorizări, apare şi ameninţarea izolării”[11].

  testarea empirică a spiralei tăcerii. Cine vorbeşte şi cine păstrează tăcerea?

            Existenţa fenomenului numit spirala tăcerii s-a demonstrat prin teste efectuate în perioada dintre cele două campanii electorale pentru Bundestag din 1965 şi 1972. Unul dintre teste a fost cel al călătorie cu trenul în care se observa disponibilitatea oamenilor de a-şi expune şi susţine propriile păreri în public. Călătoria cu trenul pe o durată de 5 ore presupunea aducerea faţă în faţă a doi indivizi cu opinii total diferite şi confruntarea lor. Ipoteza care urma să fie infirmată sau confirmată susţinea că cele două tabere sunt dispuse să intre în mod diferit în polemică pentru a-şi susţine propriile păreri. Ipoteza testului a fost confirmată, „tabăra care manifestă mai multă disponibilitate de a comunica pare mai puternică şi-i influenţează prin aceasta pe ceilalţi, făcându-i să se asocieze grupurilor vizibil mai puternice sau aflate în creştere”[12] În 1974, în urma unor cerecetări privind disponibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la o temă legată de partidul simpatizat, 54% dintre adepţii SPD  vroiau să ia parte la o discuţie despre acest partid, în timp ce doar 44% dintre simpatizanţii CDU/CSU ar fi vorbit deschis într-o conversartie despre Uniune.

             Nu doar manifestările vocale în privinţa susţinerii unui partid reprezintă moduri de exprimare şi de afiliere. Apartenenţa la un anumit partid de pe eşicherul politic se poate exprima şi prin disponibiliatatea de a purta un ziar de o anumită orientare la vedere, a purta insigna unui partid, a lipi afise, a împărţi fluturaşi. În 1972 s-a realizat un test pentru alegerile din Bundestag prin care s-a demonstrat că indivizii percep corect climatul opiniei publice şi astfel au intrat în spirala tăcerii mai mult sau mai puţin conștienţi. Testul a presupus expunerea unor întrebări. Prima dintre ele era: „Diversele partide au avut insigne, afişe sau autocolante pentru autoturism. Care este impresia dvs., de la care dintre partide au putut fi văzute cel mai des asemenea autocolante, afişe, insigne?” Răspunsurile date au demonstrat dominanţa social-democrată şi ralierea celor de la CDU opiniei majorităţii: 53%- SPD,  în timp ce 9% au considerat că manifestările au venit din partea CDU/CSU. A doua întrebare venea să verifice implicarea adepţilor unui partid în campanie. „Succesul unui partid depinde foarte mult şi de măsura în care adepţii săi se implică în campanie. Care este părerea dvs., adepţii cărui partid au arătat cea mai mare implicare în campanie?” Rezultatele au relevant tot o dominanţă a susţinătorilor SPD, cu 44% în detrimentul celor de la CDU/CSU- 8%.[13].

            Mediul politic influențează şi el disponibilitatea indivizilor de a-şi afirma opiniile. Un studiu realizat între 1974-1976 a demonstrat precauţia pe care cei aflaţi în minoritate o au în a se expune public. În 1974, Helmudt Schimdt devine cancelar al Germaniei Federale din partea Social-Democraţilor. La rândul lor, suporterii SPD cunoscând că deţin majoritatea în opinii nu au avut probleme în a se confrunta cu un opozant într-o polemică. Nu acelaşi lucru s-a putut observa la susţinătorii CDU, care şi-au manifestat preferinţa de a nu se implica într-o polemică. Situaţia s-a schimbat o dată cu anul 1976, negativ pentru SPD, pozitiv pentru CDU.[14]

   alte viziuni asupra spiralei tăcerii

      Garth Taylor, profesor la Universitatea din Chicago, consideră că teoria spirala tăcerii şi teoria ignoranţei pluraliste trebuie tratate cu ajutorul principiilor psihilogice ale percepţiei şi comunicării. Cele două teorii analizează unele aspecte privitoare la rolul percepţie sociale în formarea opiniei publice. El pornește de la premiza următoare: dacă percepţia asupra distribuţiei opiniei publice în mediul social reprezintă componenţa principală în procesul de formare a opiniei publice atunci este în interesul nostru să vedem dacă indivizii percep cu acurateţe mediul. În urma unor studii realizate de Fields şi Schuman s-a observat că oamenii au tendinţa să creadă despre ceilalţi că sunt de acord cu ei, fenomen pe care l-au denumit „looking-glass perception”.  O altă problemă privitoare la acurateţea percepţiei asupra poziţie majorităţii este sugerată de O’Gorman. El a introdus termenul de ignoranţă pluralistă pentru a descrie situaţia în care o poziţie minoritară în opinia publică este incorect percepută ca fiind opinia prevalentă a majorităţii.[15] Teoria spirala tăcerii cercetează exprimarea opiniei, după ce în prealabil indivizii analizează opiniile celorlalţi. Însă, conform teoriei ignoranţei pluraliste asemenea percepţii pot avea carenţe, deci ele pot fi incorecte. În această nouă lumină, teoria spirala tăcerii ne apare ca un mod de a percepe corect opinia celorlalţi. Scopul rămâne aceleaşi pe care l-a exprimat John Locke și Madison: interesul individului de  a nu rămâne izolat. Taylor utilizează patru variabile pentru a măsura gradul de disponibilitate al individului de a se implica într-o problemă, cu scopul de a nu fi izolat de grup: percepţia individuală despre o problemă publică prevalentă, predicţia pe care cineva o face cu privire la viitorul opiniei publice, disponibilitatea cuiva de a susţine prin acţiune şi  suport verbal opinia altui individ. El testează o serie de ipoteze din care rezultă importanţa a ceea ce individul percepe a fi majoritate şi minoritate, în condiţiile ignoranţei pluraliste şi ale spiralei tăcerii. Evitându-i pe cei care gândesc altfel, oamenii îşi pierd capacitatea de a evalua corect opiniile celor din jurul lor. În acest mod, în ochii individului o minoritate poate să capete noi valenţe, ea fiind percepută drept majoritate. Majoritatea poate fi astfel nesigură pe proprii susţinători dacă privim lucrurile din perspectiva posibilitătii deformării percepţiei asupra majorităţii. Nu este de mirare acest fapt, având în vedere şi existenţa unui nucleu dur în rândul celor care sunt minoritari, dar care reuşesc să se exprime mai pregnant  în comparaţie cu grupul majoritar.

            Într-un alt studiu, Carroll J. Glynnn şi Jack McLeod se ocupă de teoria spirala tăcerii aplicată pe alegerile prezidenţiale din America în 1980. Ei pornesc de la premiza că în timpul alegerilor pot exista schimbări substanţiale de opinii, deoarece oamenii primesc continuu informaţii noi care îi ajută să îşi formeze o decizie în privinţa votului.[16] Cei doi cercetători testează două ipoteze şi fac următoarele predictii: 1. Persoanele care cred că există un trend în suportul poziţiei lor, sunt mai înclinaţi să-şi expună public opiniile, în comparaţie cu cei care consideră că se găsesc în minoritate. 2. Şansele de câştig crescute ale unui candidat  tind să influenţeze şi să atragă de partea sa mai mulţi suporteri din rândul alegătorilor.[17]

            Studiul a avut loc în comitatul Dane, Wisconsin în perioada august-noiembrie şi a conţinut trei interviuri: unul înainte de începerea dezbaterilor din septembrie, al doilea în octombrie şi ultimul la o săptămână după terminarea alegerilor. Potenţialii alegători erau rugaţi să estimeze ce procentaj va obţine fiecare candidat în luna noiembrie, suportul cărui  candidat va creşte, şi suportul cărui candidat va scade şi în ce măsură erau dispuşi să-şi apere propriile convingeri în faţa taberei adverse. Variabilele utilizate în studiu au fost: afilierea politică, interesul politic şi preferința de vot. Cu puțin timp înainte de alegeri, Reagan și Carter se aflau la distanță apropiată unul față de celălalt, dar în timp ce preferințele de vot erau aceleași, numărul americanilor care se asteptau la victoria lui Reagan creștea de la o săptămână la alta. La primul interviu susținătorii lui Carter și-au exprimat cu încredere punctul de vedere politic. După acest moment, susținătorii lui Carter au început să simtă o discrepanță între opiniile lor și opinia aparent dominantă. Teama de izolare a început să pună în mișcare mecanismul spirala tăcerii. Susținătorii lui Carter nu au mai părut disponibili să-și exprime punctul de vedere în fața opozanților sau să poarte însemnele partidului. Carter nu a pierdut din preferintele de vot propriu-zise, ci din forța cu care erau exprimate în public. Concomitent, susținătorii lui Reagan au rămas la fel, sau uneori mai vocali, ceea ce creea impresia că Jimmy Carter pierdea din popularitate. Forța aparentă a lui Reagan i-a determinat pe democrați să perceapă un decalaj din ce în ce mai mare între ei și opinia majoritară. În privinţa rezultatelor finale ale cercetării s-a constatat faptul că respondenţii în marea majoritate erau dornici să intre într-o discuţie cu persoane care aveau vederi similare cu ale lor, cei care suportau mai greu discrepanţele de opinii tindeau să fie si cei mai vocali într-o polemică si dornici să-şi expună punctul de vedere. A doua ipoteză privitoare la preferinţa de a vota un candidat considerat a avea şanse ridicate a fost infirmată. Votul alegătorilor în aces caz a fost fundamentat de variabila afiliere politică.[18]

            Teoria spiralei tăcerii ocupă un loc important nu doar în domeniul sociologic. Prin mecanismele sale ea vine ca o posibilă explicaţie socio-psiohologică dată comportamentului electoral. Cu ajutorul său putem înţelege ceea ce-i determină pe indivizi să nu îşi expună în public opiniile: teama de izolare. Frica de a nu rămâne izolat este un sentiment natural, având în vedere că, în fond omul este o ființă socială, care preferă de multe ori tăcerea pentru a fi acceptat de către grupul din care provine. Spirala tăcerii după cum am putut observa, nu se aplică doar în comunități restrânse ci îți găsește rezonanța și în societățile civilizate cu populație numeroasă. Efectul creat de spirala tăcerii este acela de abținere a individului când se simte în minoritate sau de raliere la opinia majorității. După cum sublinia Tocquille, „oamenii se tem mai mult de izolare decât de eroare”.

autor: Ana Maria Sima


[1] Elisabeth NOELLE-NEUMANN, Turbulences in the Climate of Opinion: Methodological Applications of the Spiral of Silence Theory, în The Public Opinion Quarterly, Vol. 41, No. 2 (Summer, 1977), p. 144.

 

[2] Elisabeth NOELLE-NEUMANN, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p.28.

[3]Elisabeth NOELLE-NEUMANN , Turbulences in the…, art. cit.p.147.

[4]Elisabeth NOELLE-NEUMANN , Spirala tăcerii.., op. cit., p.46.

[5] Ibidem, p.92

[6] Ibidem, p.95

[7] Ibidem, p..98

[8] Ibidem, p.109

[9] Ibidem, p..224

[10] Ibidem, p..60

[11] Ibidem, p.150

[12] Ibidem, p..39

[13]Ibidem,  pp.45-46.

[14]Elisabeth NOELLE-NEUMANN, Turbulences in the.., art.cit, pp.151-152.

[15]Garth D. TAYLOR, Pluralistic Ignorance and the Spiral of Silence: A Formal Analysis, în The Public Opinion Quarterly, Vol. 46, No. 3 (Autumn, 1982), pp. 312-313.

 

[16] Carroll J. GLYNN, Jack M. McLEOD,  Public Opinion du Jour: An Examination of the Spiral of Silence, în The Public Opinion Quarterly, Vol. 48, No. 4 (Winter, 1984), p. 732

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p.737.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign