Cărturarul Mitropolit Omul şi Academicianul Nestor Vornicescu (1927-2000), în câteva amintiri de mirean dintr-un sfert de veac de prietenie

de Fănuş Băileşteanu

La debutul lunii octombrie 2000, ar fi împlinit doar 73 de ani – vârstă numai potrivită pentru mânuirea “sportivă” a sceptrului mitropolitan şi pentru (de ce nu?) aspiraţia la cel patriarhal. Precis că aş fi uitat iarăşi – a câta oară?- să-i trimit o telegramă de felicitare şi, când m-aş fi scuzat (a doua-a treia zi), m-ar fi consolat sau bătut pe umăr cu o vorbă de duh: “-Lasă că o să mai ai timp şi altădată! O să vină şi ziua Sfântului Nestor – Ştiu că pe asta n-o uiţi. Şi-apoi, dacă două aniversări într-o lună(ca două săbii într-o teacă) nu prea se împacă (şi la români e mai important numele de botez decât data de naştere – n-ai scris tu despre eseul Pourquoi m’a-t-on appele Virgil? Al lui Constantin Virgil Gheorghiu, mă întreba), nu ne vizităm sau conversăm mai toată ziua?!?” Într-adevăr, în ultimii 7-8-9 ani, cel puţin de la primirea sa în Academia Română(12 martie 1992), dialogul nostru era aproape, dacă nu zilnic, cel puţin săptămânal. Eram mesagerul său pentru tot ce se întâmpla în Academia Română, pentru relaţiile dintre Academie şi Patriarhie, vestitorul pentru adunările generale ale forumului academic, de la care, în peste 8 ani de când fusese primit – şi a fost primul prelat care a intrat în noua Academie şi al doilea teolog după Părintele Prof.D.Stăniloae (3 iulie 1990 – membru corespondent; 10 septembrie 1991 – membru titular), nu ştiu să fi lipsit, din motive obiective, de 3-4 ani! Dar eram, mai ales, un colaboratror de care avea nevoie. Cum în ultimii zece ani a lucrat (şi a publicat) foarte mult (vezi fie şi numai paginile semnate în revista Academica, în ultimele 12-15 luni, număr de număr!),avea nevoie de multă informaţie bibliografică sau iconografică (cu o sete şi un “dor fără saţiu” – vorba vorbei lui Emil Botta – voia să le epuizeze) şi atunci făcea tot posibilul, inclusiv apelul la mine. Aşa bunăoară pentru un studiu despre Mitropolitul Gurie al Basarabiei i-am făcut xerocopii după revistele basarabene de la biblioteca Institutului de istorie “N.Iorga”; pentru o şedinţă la Comisia de Istorie Bisericească a Sfântului Sinod, pe care o conducea la Mănăstirea Antim, i-am dus câteva cărţi şi albume; pentru monografiile despre Petru Movilă sau despre Sfântul Ambrozie am făcut investigaţii, aş zice cot la cot”: dar, cum şi când venea la Bucureşti special pentru o documentare, nu avea timp suficient, apela adesea tot la mine, gratulându-mă şi ademenindu-mă cu epitetul: “om de carte”. Cel puţin de când lucrez la Biblioteca Academiei(1994)şi de când m-a dus cu maşina sa la Universitate(mai 1995) să nu pierd înscrierea la doctorat, relaţiile noastre de colaborare cărturărească şi aş îndrăzni să spun – şi de prietenie, de apropiere sufletească, s-au înteţit şi adâncit incomensurabil. Practic, devenise aproape părintele meu: cunoştea numeroase amănunte din viaţa şi activitatea mea, (mă dojenea, bunăoară, că întârzii lucrarea de doctorat) şi cred că îmi mărturisea şi dânsul unele gânduri ascunse din viaţa sa (nu atât din cele profesionale, desigur – nici nu le-aş fi înţeles, poate; dar din cele “lumeşti” – cu nemiluita şi cu un humor de mare înţelept şi mucalit, de hâtru moldovean descins parcă din pagina lui Creangă sau a lui Cilibi Moise, ca, de pildă: “Fiule, cu rânduială ajungi la socoteală; adică poţi şi Marea Neagră s-o treci… cu gândul, cu capra(catârul de la Athos –n.n.) ori călare pe… ciuperci!”; sau: “Muică, noi suntem un neam de muncă!Nu de… luncă şi de puică!”; sau, încă: “Domnule, să ştii de la mine, Mitropolitul: Între Sfinţi, dracii sunt, uneori, şi… mai ai dracului!” Trecerea Domnului l-a prins la masa de lucru: lucra febril la o carte pentru canonizarea marelui voievod Mihai Viteazul. Ştiu, din spusele-i, că se lupta chiar cu secundele. Dar, pentru că această proeminenţă personalitate – deopotrivă teologică, apostolică, morală, estetică (da, estetică: avea un cult şi gust aparte pentru frumosul muzical, poetic, pictural, arhitectural, fotografic, revuistic, tipografic, sufletesc, vestimentar şi chiar gastronomic – numai cine nu l-a văzut de aproape, nu l-a cunoscut sau nu i-a zărit cărţile m-ar putea contrazice; deşi în sutană neagră, era un apollinic: faţa destinsă şi zâmbetul său destinsă şi zâmbetul său distins radiau o lumină de soare al duhovniciei, niciodată eclipsat de vreun obiect impur); aşadar, pentru că personalitatea acestui Om de multă carte şi de mare omenie este destul de bine cunoscută în viaţa şi activitatea sa (s-au scris şi se vor scrie, sunt sigur, nenumărate pagini de anale, chiar dacă unii Zoibi din “presa noastră cea română” au încercat, în ultimii ani, să-l stropească cu noroiul sau cu puroiul propriilor lor bube de pe creeri); pentru că în revista Mitropolia Olteniei (ca şi în altele – bunăoară, în nr.2/2000 din Renaşterea Episcopiei Vâlcene: pp.20-21, în Dicţionarul Membrii Academiei Române. 1866-1999 de Dorina N.Rusu(Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999, pp.561-562) apar numeroase informaţii bibliografice, fie-mi permis să evoc aici doar câteva amintiri din unele momente când m-am aflat în preajma luminăţiei sale. M-a cunoscut prin 1975-1976, după ce împreună cu muzeografa de la Casa “Sadoveanu” de la Neamţ, publicase, la Editura “Junimea” din Iaşi, o carte despre Floare Haiducul, celebrul personaj de la începutul secolului, care, în tinereţea lui, îl fascinase şi pe Mihail Sadoveanu. Cum şi eu începusem să mă ocup de opera titanului moldovean, m-am trezit că, venind la Bucureşti (era stareţ la mănăstirea Neamţu), mi-a oferit personal această carte – evident, cu o flatantă dedicaţie. De atunci, a început o colaborare şi o prietenie de parcă ne-am fi salvat pe corabia lui Noe. Mi-a trimis o Bilbie şi o ediţie nouă a Psaltirii lui Dosoftei, apoi calendare, scrieri bisericeşti, etc. De când (23 aprilie1978) a fost ales Mitropolit al Olteniei, cunoscându-mă din ce în ce mai bine şi ştiind că eu sunt… oltean, m-a “confiscat”. Toate Calendarele Mitropoliei Oltene, toate Pastoralele, toate scrierile şi operele Prea Sfinţei-Sale, de atunci încoace, au intrat în biblioteca mea. (Desigur, i-am oferit şi eu câte ceva din “producţia” mea, dar se poate face comparaţie?) Îndrăgostit de revista Manusriptum, poate şi “de dragul meu”, a încercat s-o aboneze în cât mai multe parohii, inclusiv în Protoieria din Tg.Jiu sau în mănăstirile din Gorj.

În 1983, când şi-a susţinut la Institutul Bilblic o strălucită teză de doctorat (devenită, de atunci, o carte de referinţă a culturii şi literaturii române: Primele scrieri patristice în literatura noastră – sec.IV-XVI, 1983), m-a invitat şi pe mine. Mi-era frică să merg: am fugit de la serviciu, fără să-mi cer voie la “şefu’” (care, precis, nu m-ar fi lăsat…) şi m-am dus, gândind că, acolo, va fi ceva, într-un “cerc strâmt” de capete cu mitră, şi nu mă va afla nimeni. Când colo, era prezentă acolo “toată floarea cea vestită” a intelectualităţii româneşti: pe lângă, fireşte, teologi ca D.Stăniloaie, Ioan G.Coman (conducătorul Tezei de doctorat) şi toţi profesorii de la Institut, erau prezenţi profesorii mireni Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Ghe.Vlăduţescu, Răzvan Theodorescu, scriitorii Dan Hăulică, Paul Anghel, Mihai Ungheanu, Ioan Alexandru şi mulţi, mulţi alţii pe care nu-i mai pot aminti, de teamă să nu greşesc cumva. În orice caz, am asistat, vreme de vreo trei ore la un mare spectacol intelectual cu protagoniştii: Dr.Antonie Plămădeală pe post de “procuror” şi Drd.Nestor Vornicescu pe “sacunul singurătăţii”. (Vorba viitorului laureat: “N-ai văzut ce m-au îmboldit?!) Prin 1987-1988, după o primă prezenţă bisericească (a Mitropolitului Ardealului – Dr.Antonie Plămădeală),a venit în aula Academiei Române şi Mitropolitul Nestor Vorniescu, conferenţiind, pe numele lui Haşdeu, despre originea toponimului Craiova (aşadar începuse să se ocupe şi de aspecte olteneşti!). văzându-mă (deşi iar fugisem de la “şefu’” care mă putea pedepsi), în curte, la plecare, mă invită – “peste 12 minute” – la… “Capşa”. Să mă duc? Să nu mă duc?Ce să caut eu acolo? Dar dacă se supără pe mine? (Poate că e “singur” şi vrea să se simtă, şi dânsul “ca la Capşa”!… Poate că “băieţii” săi în sutane nu se pot descurca… Poate că… Câte nu mi-au trecut prin cap?!…) M-am dus şi mi-am închis biroul şi am luat-o agale, de la Muzeul Literaturii Române, pe Calea Victoriei, spre…, “Capşa”. Pe la mijlocul distanţei, pe la “Palat”, m-a ajuns cu maşina şi, din viteză, mi-a făcut semn să-l … urmez. Am ajuns fireşte, după un alt sfert de oră, pentru că încetinisem şi mai mult paşii (să nu ajung la nuntă înaintea… mirelui) şi pentru că am dat ocol de vreo 3 ori “Capşei”, neştiind pe unde să intru şi… să nu fac “zgomot”. M-a văzut şi m-a “introdus” un ospătar într-un separe-u şi, la o masă elipsoidală de vreo 32 persoane, eu mai lipseam!” Am fost aşezat, ca o mireasă, în capul mesei”, vis-à-vis de amfitrion. Erau prezenţi acolo, pe latura din stânga mea, adică din dreapta Mitropolitului, academicienii Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Radu P.Voinea, preşedintele înaltului for academic, atunci, iar în stânga sa şi dreapta mea, cinstite feţe bisericeşti.) A fost “o masă”! evident, copioasă (şi de bucate, dar şi de “palabras” sau de… bancuri), de câteva ore, încheiată cu o întrebare memorabilă a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nestor Vornicescu: “-Măi frate, vlădica(iar vorba de părintele care se ocupa cu… protocolul), dar unde este… coniacul franţuzesc?” După Revoluţia din 1989, evident că prezenţa sa, ca Mitropolit, nu se mai ascundea. În 1991, i-am publicat, ca redactor, un amplu studiu despre Mănăstirea Căpriana din Basarabia (în 3 numere ale revistei Academica; era, iarăşi, primul prelat care “păşea în curtea Academiei”).În primăvara lui 1992, “m-a cerut” la Dl.Mihai Drăgănescu(preşedintele diacon Vasile Nichita, la sărbătorirea Centenarului “Melchisedec”. Când am ajuns la Galaţi, seara, înainte de frumoasa Cină, o vlădică (am impresia că era un călugăr: bătrân şi destul de firav sau îndoit de soartă) s-a apropiat de Prea Sfântul Mitropolit venit din Oltenia şi i-a şoptit că, în zona sa, încă se discută “canonicitatea”lui Ştefan cel Mare (se pregătea trecerea între sfinţi a marelui voievod). Replica a fost pe cât de tăioasă, pe atât de… apetisantă: “-Vlădica, ascultă aici, dacă cineva mai ridică această problemă, o să aibă de a face cu mine! Dixit!” Şi a ridicat înaltul său sceptru, a izbit cu el în duşumea, şi-a făcut cruce şi a spus Rugăciunea de rigoare, invitându-ne la bogatele bunuri pe care le binecuvântase. (Era după ce Comisia de Istorie şi Sfîntul Sinod hotărâseră “canonizarea” – petrecută, apoi, în vară la Biserica “Sfîntul Spiridon” şi unii “prelaţi” – chiar ortodocşi, dar cu… vederi occidentale – se mai îndoiau, invocând – vezi, Doamne! – viaţa de ostaş a Domnitorului şi unele “popasuri” ale sale pe la, de pildă, Răzeşoaica.)

A fost o masă, pe cât de bogată, pe atât de gustoasă şi calmă, pe cât de binecuvântată, pe atât de rodnică a II-a zi, când în marea Catedrală din Galaţi, s-a săvârşit o slujbă de excepţie pentru cel ce fusese Episcopul Dunării de Jos (inclusiv al sudului Basarabiei: Ismail, Cahul, Cetatea Albă…) De la Galaţi, am plecat, mai sus, spre Roman, unde Melchisedec fusese, de asemenea, Episcop. Pe drum, spre vest, după ce am trecut de Adjud, era, “pe Siret”, un “apus” aşa de pictural, că ne-a atras atenţia şi ne-am oprit la un “popas”. La întoarcere, am făcut o buclă pe la Schitul “Nechit”, unde s-a retras, prima dată, năpăstuitul copil refugiat din Basarabia(1940), unde ne arăta muntele pe care “alerga iepurii”, culegea ciuperci sau (de unde)fura lemne pentru foc, şi unde, pentru prima dată, după peste 15 ani de “prietenie”, -a pus –“să fac ascultare” (că nu ştiusem cum să intru în Altar!) Ne-a prins noaptea la Buzău, dar, pentru a poposi aici, m-a pus să fac rost de ceva “peşte de Siret”, când, de la Bacău în jos, mergeam pe lângă buza marelui râu. Era peşte, erau şi pescari, dar, când vedeam “maşina neagră” venind spre ei (sau pe mine coborând din ea), fugeau ca iepurii de… puşcă! În sfârşit, la… sfârşit de noiembrie 1998, de ziua Sfântului Andrei, la Galaţi s-a organizat o amplă Sesiune ştiinţifică a Comisiei de Istorie Bisericească şi Eccleziastică – din iniţiativa şi cu marele sprijin al Prea Sfinţiei Sale Casian, episcopul Dunării de Jos. Era după o răvăşitoare furtună hibernală în Bărăgan. (Toată lumea se temea să traverseze acest Bărăgan, între Bucureşti, eventual Urziceni, şi… Brăila.) Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor Vornicescu a sfidat vitregiile naturii şi, de la Craiova, prin zăpadă, a venit la Bucureşti. M-a chemat să merg cu Înalt Prea Sfinţia-Sa la… Galaţi, cu maşina. Nu putea refuza, dar am încercat o… temporizare:”-… e vreme urâtă, periculoasă, putem rămâne între troiene…” Mi-a retezat gândurile cu o… “lamă de cuţit”: “-Bă, oltene, tu crezi în Dumnezeu? (Am dat din cap afirmativ –n.n.)/-Apoi, dacă ai încredere în Domnul Dumnezeu, mergi cu mine! (fără nisip, fără lopată) Şi am plecat, şi am fost, acolo, la Galaţi, şi au fost, acolo, o Liturghie şi o sesiune ştiinţifică, patronate de chiar I.P.S.Mitropolitul Academician Nestor Vornicescu, care vor intra în Istorie. Şi ne-am întors cu bine “acasă”, cu nişte colaci mari pe picioare (era perioada de Postul Crăciunului), oferiţi de P.S.Casian şi o mare firmă de Panificaţie din Galaţi, şi, de atunci, până la urcarea la Domnul (unde n-am putut, spre durerea mea, să fiu prezent),de câte ori venea la Bucureşti(şi, bineînţeles, la B.A.R., – ultima întrevedere a fost pe la mijlocul lui martie 2000), nu înceta să-mi dea “lecţia”: -Ai văzut minunea – cum am traversat Bărăganul? Cine crede nu piere!” /-Am văzut! – spuneam eu cam sceptic, fără să bănuiesc, bineînţeles, că timpul, vorba lui Marin Preda, sau Domnul nu (prea)mai aveau răbdare”… .

Iată o scrisoare trimisă de Nestor Vorniescu Stareţul mănăstirii Neamţ, la Paris, lui Constantin Virgil Gheorghiu, la 26 septembrie 1968: “Înalt Prea Cucernicia Voastră, Aştept cu multă bucurie ca atunci când veniţi în părţile noastre să binevoiţi a onora şi mănăstirea Neamţ cu vizita Înalt Prea Cucerniciei Voastre. Eu am urmat cursurile de doctorat la Bucureşti, la Patrologie şi aş avea mare nevoie, pentru alcătuirea unor studii de patristică românească, de lucrările Înalt Prea Cucerniciei Voastre despre Sf.Ioan Gură de Aur şi despre Sfinţii de la Agapia. Îndrăznesc a Vă ruga călduros să binevoiţi a-mi-o comunica cum aş putea să le obţin. Pe la noi toate bune… Eri am fost la conferinţa preoţilor din Tg.Neamţ, unde a participat venerabilul Părinte şi fratele Prea Cucerniciei Voastre. Vă rog să primiţi, împreună cu doamna respectuoase închinăciuni. (Arhimandrit Nestor Vornicescu, 26.09.1968)”

Nestor Vorniescu – portret – S-a născut la 1 octombrie 1927 în comuna Lazova-Vorniceşti din Basarabia. La vârsta de 16 ani, Nicoale Vorniescu a intrat în monahism la Schitul Nichit din judeţul Neamţ iar între 1946-1949 a urmat cursurile Seminarului monahal de muzică bisericească; în 1951 absolvă Seminarul monahal de la sfânta Mănăstire Neamţ. Este tuns în monahism la 10 martie 1951, primind numele de Nestor. În 1955 îşi ia licenţa în Teologie cu teza Concepţia creştină despre viaţă. În 1956 este hirotonit ieromonah iar în 1962 obţine demnitatea de stareţ al Mănăstirii Sf.Ioan cel Nou de la Suceava. Cu 18 iulie 1969 a urmat cursurile institutului Ecumenic de la Bassey-Elveţia. Este numit în 1970 Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Olteniei iar în 1978 este ales Mitropolit al Olteniei. În 1992 devine membru de onoare al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău şi membru de onoare al Academiei Române.

Pentru meritale ale deosebite a fost distins cu Medalia Crucea Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului; cu Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel al Patriarhiei Antiohiei; cu Ordinul Sfântului Sogronie Vraceanchi al Patriarhiei Bulgare; cu Ordinul Sfântului Serghie de Radonej al Bisericii Ortodoxe Ruse; cu Medalia Sfântului Marcu al Patriarhiei Alexandriei, iar Primăria Muncipiului Roma i-a conferit Ordinul Sfântului Împărat Constantin cel Mare.