Scurtă monografie a orașului Tulcea
Ca aşezare omenească, municipiul Tulcea, se înscrie în grupa celor mai vechi localităţi de tip urban ale ţării. Pe teritoriul său, au fost descoperite urme de locuire ale purtătorilor culturii Gumelniţa (2900-2200 î.e.n.), pe două terase situate: unul pe locul numit “la Vărărie”, de pe Dealul Taberei şi a doua, în partea de est a oraşului pe terasa numită “la via judecătorului”. Tot pe Dealul Taberei, prin săpături arheologice organizate, au fost scoase la lumina zilei cele mai vechi mărturii de cultură materială traco-getică. Aceeaşi categorie de izvoare istorice, ne documentează o intensificare de locuire, începând mai ales cu a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. Aici au fost descoperite morminte în interiorul cărora s-au găsit pe lângă materialele getice şi obiecte de podoabă sau ceramică de lux de provenienţă elenistică.
În prima scrisoare adresată lui Severius, Ovidiu scria că: ”Aproape de malul Istrului cu două nume, se află o veche cetate, la care cu greu se poate pătrunde, din cauza întăriturilor şi a locului în care este aşezată. Dacă este să dăm crezare însăşi locuitorilor ei, Caspyus Aegyssos este cel care ar fi întemeiat-o şi ar fi numit-o după numele său. Getul cel crud s-a făcut stăpân pe ea după ce pe neaşteptate, cu război i-a nimicit pe odrizi”[1].
Cel mai important izvor arheologic referitor la cetatea Aegyssus îl constituie însă o inscripţie funerară descoperită pe culmea dealului de lângă promontoriu (în curtea actualului spital nr.1) şi care se află la muzeul din Tulcea. Cele şapte rânduri ale textului, ne informează că ea a fost pusă de către Valerius Proclus, din ordinul comandantului Decius, în amintirea unui soldat călăreţ din vexilaţia de la Aegyssus. Numele defunctului lipseşte, el figura probabil la începutul textului dar acesastă parte nu s-a păstrat. Corelată cu alte izvoare istorice, care pomenesc şi ele de Aegyssus, inscripţia a fost datată în secolul al III-lea e.n., mai exact în vremea lui Diocleţian. Inscripţia precizează că la Aegyssus, se afla o parte din legiunea I-a jovial, formată din 555 infanterişti şi 66 călăreţi. Deşi în secolul al VIII-lea, se cunosc vremuri tulburi, Aegyssus este pomenit de “Notitia episcopatum”, iar în secolul al X-lea, numele cetăţii îl întâlnim în geografia politică “De Thematibus”, a lui Constantin Porfirogenetul. De acum înainte în nici un document nu se mai scrie de cetatea Aegyssus, cu excepţia câtorva cărţi medievale, sau de câţiva călători străini care consemnează alături de Tulcea şi numele antic Aegyssus. Nu putem crede că oraşul purta două nume, ci mai degrabă avem de-a face cu o transcriere a numelui vechi de pe hărţile antice sau din feudalismul timpuriu pe care sigur cartografii sau călătorii le cunoşteau.
Numele Tulcea pe locul vechiului Aegyssus, apare abia în 1595 la Pado Giorgici, în 1650 de la învăţatul turc Evlia Celebi şi apoi în 1674 într-o lucrare a lui Matteo Gondola în care descrie localităţile unde era răspândită religia creştină.
Solii lui Rakoczi II: Mihai Bay şi Gaspar Papay, trecând pe aici la 6 ianuarie 1706, consemnează în caietele lor de drum că: Tulcea este o cetate mică, zidită pe o stâncă de pe malul Dunării şi păzeşte ca să nu poată trece corăbiile fără veste din Dunăre în Marea Neagră. Câţiva ani mai târziu, în 1711, La Mottreaye ne lasă scris că: Tulcea este un sat aşezat pe o înălţime şi străjuit de un fort mic cu şapte turnuri.
De la 1860, când devine reşedinţă de sangiac, Tulcea cunoaşte o perioadă de dezvoltare economică şi urbanistică. Consolidarea malului Dunării pe unde s-a construit actuala faleză, a determinat colmatarea ghiolului din spatele lui şi transformarea acestui loc în centrul comercial al oraşului.[2] Atmosfera arhitecturii oraşului din acea perioadă, şi până la începutul secolului nostru se mai păstrează prin prezenţa unor edificii ori simple locuinţe ce se detaşează singuratice de cele din jur, prin stilul lor nedefinit ca şi vremurile obscure în care s-au construit.
O PRIVIRE ÎN TRECUT
(14 noiembrie 1878)
Oraşul Tulcea, pe lângă însemnătatea sa de Capitală de judeţ şi de port înemnat la Dunărea de Jos, mai prezenta un interes deosebit şi ptr. rolul ce l-a jucat ca oraş şi cetate strategică, din cele mai vechi timpuri. Vechimea sa, datează cel puţin din veacul VII înainte de Hristos, când grecii din marea cetate a Miletului din Asia Mică, începuseră să trimită colonişti pe malurile Daco-Scitice ale Mării Negre (Dobrogea).[3]
Terminându-se războiul româno-ruso-turc la 1878 prin înfrângerea otomană, puterile mari ale Europei, în Congresul de la Berlin hotărând soarta popoarelor balcanice, au decis ca Dobrogea să fie anexată la România. Guvernul român vrând să cunoască defapt starea acestei provincii, atribuită României, a trimis o comisie militară compusă din colonel Fălcoianu, căpitan Şerbănescu, locotenent Tătărescu. Aceasta a cutreierat timp de 28 de zile întregul teritoriu al Dobrogei, luând informaţii despre de tot ce era legat de această provincie. Pretutindeni, această comisie, a fost primită cu multă bunăvoinţă şi simpatie de populaţie, iar la Cernavodă, Barclez, directorul căii ferate Cernavodă-Constanţa, a oferit un mare banchet, la care a participat şi un important număr 21 de invitaţi din Constanţa.
“Într-o atmosferă de entuziasm pentru apropiata luare în stăpânire a Dobrogei, englezul Barclez, precum şi ceilalţi reprezentanţi ai diferitelor naţionalităţi conlocuitoare în Dobrogea, au sărbătorit pentru această comisie ridicând toasturi, urând bun venit românilor şi exprimând bucuria pământenilor pentru anexarea Dobrogei la România. Colonelul Fălcoianu mulţumi pentru călduroasa primire făcută comisiunei”[4].
Datorită ocupării inamice din 1916-1918, moment în care au fost distruse toate arhivele autorităţilor române, nu se poate urmări progresul oraşului în fiecare an. Informaţii concrete aflăm abia despre anul 1907-1908, când, din totalul de 19575 de locuitori câţi avea oraşul, erau: 4792 de români, 4097 bulgari, 3588 ruşi, 1899 evrei, 639 lipoveni cu popă, 1574 lipoveni fără popă, 1233 greci, 340 turci, 190 tătari, 212 ţigani turciţi, etc. De asemenea, se constată că media pe 5 ani de hectare cultivate cu grâu în întregul judeţ este de 40.864 ha, cu o producţie medie de 240.161 hl[5].
CATEDRALA
Catedrala reprezintă un interes istoric atât pentru noi, cât şi pentru cei din anul 1921, numărând printre ctitorii săi şi pe M.S.Regele Carol I, care în călătoria sa pe Dunăre din anul 1867, spre Constantinopol, pentru investitura sa ca domn, s-a oprit şi în Tulcea, la invitaţia Mutesarifului de pe atunci al Dobrogei, făcandui-se o strălucită primire. Cu acest prilej, a vizitat şi Biserica din Tulcea care, fiind în construcţie, aproape de terminare, primi un cadou din partea sa, un potir de argint poleit cu aur, cu accesoriile sale, precum si de 100 de galbeni. Biserica Sf. Nicolae a fost ridicată alături de bisericuţa de lemn cu acelaşi hram, care se află pe locul unde se vede astăzi micul monument de marmură, construit mai târziu, cu cheltuiala primăriei oraşului. Această bisericuţă de lemn, a fost făcută de locuitorii români, băştinaşi Dobrogeni, din satul românesc Beştepe, de lângă târgul Mahmudia. Odată cu venirea aceştia, au adus şi vechile icoane din locurile lor de rugăciune din Beştepe, aşezându-le în bisericuţa de lemn[6]. Câteva din aceste vechi icoane, la care s-au închinat moşii şi strămoşii multor generaţii, precum şi icoanele împărăteşti se găsesc şi acum în Biserica Sf. Nicolae, iar o parte din ele au fost împărţite şi la alte biserici din judeţ.
Deschiderea Bisericii şi oficierea servicului în limba strămoşească a fost dorinţa cea mai arzătoare a populaţiei române.
EVOLUŢIA CULTURALĂ A ORAŞULUI
ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TULCEAN
Şcoala în limba română din Dobrogea este foarte veche şi îşi are începuturile în şcolile elementare de la Silistra, Babadag, Tulcea, Greci, Zebil şi Dăieni din perioada 1744-1878. Acestea funcţionau fie pe lângă bisericile româneşti din sate, preotul sau dascălul fiind şi învăţător, fie în localuri proprii, clădite şi întreţinute de obşte, ori în vreo casă mai răsărită a unui localnic.
Tulcea a continuat să reprezinte oraşul cel mai însemnat şi cu cea mai mare pondere economică din Dobrogea, ceea ce impunea pe plan cultural o înflorire a vieţii spirituale, trecerea în mod hotărât şi urgent la întemeierea unei şcoli secundare româneşti, necesară formării viitorilor oameni de care Dobrogea avea nevoie.
Activitatea şcolară se lovea de multe dificultăţi, unele comune tuturor şcolilor din ţara noastră, cum ar fi: locul neadecvat, mobilier improvizat, material didactic insuficient, greutatea de a avea învăţători buni şi devotaţi, legaţi de viaţa satului, precum şi altele specifice Dobrogei: scrierea cu litere chirilice, apoi cu litere latine, într-o regiune în care alfabetul oficial era arab sau turcesc.
În aceste condiţii, a fost un adevărat act de curaj pentru un grup de cetăţeni din Tulcea, de a propune şi de a susţine material înfiinţarea unei şcoli românești de nivel ridicat în această regiune a ţării. Alegerea orașului nu a fost întâmplătoare. La acea dată, Tulcea era cel mai mare oraş din Dobrogea, cu o populaţie de 27000 de locuitori, faţă de Constanţa cu 4500, de locuitori. Astfel, a luat fiinţă la 14 noiembrie 1883, „Gimnaziul real”, de băieţi din Tulcea, prima şcoală secundară românească din Dobrogea, care în anul 1897 s-a transformat în liceu. În acelaşi an a fost creată şi şcoala secundară de fete[7].
Şcoala superioară românească din Tulcea, a luat naştere ca urmare a solicitării locuitorilor fruntaşi care, adresându-se printr-o petiţie Ministerului Instrucţiunii Publice, au cerut înfiinţarea unui gimnaziu, cu obligaţia de a fi întreţinut de comună. Ministerul a aprobat cererea tulcenilor, şi în consecinţă, la 14 noiembrie 1883 s-au deschis cursurile „Gimnaziului real”, de băieţi. Acest imobil, se afla tot pe strada 14 noiembrie, nr.22-24. Numele străzii, imortalizează data intrării armatelor române, în anul 1878, în oraşul Tulcea.
Primul director al şcolii, a fost Ştefan Dobrescu, absolvent al Facultăţii de litere şi al Şcolii normale superioare din Bucureşti. Elevii înscrişi în clasa I, au fost în număr de 19, majoritatea români, dintre care la sfârşitul anului au promovat 12 (4 au fost repetenţi şi 3 s-au retras).[8]
În toamna anului următor, 1884-1885, se deschide şi clasa a II-a, făcându-se unele schimbări în corpul profesional. După numai doi ani de existenţă, tânărul gimnaziu românesc se vede nevoit să-şi închidă porţile, însă experienţa dobândită de cei ce doreau înflorirea culturii naţionale şi pe aceste locuri avea să dea rod în viitor. Se parcurg ani plin de suferinţă, de nesiguranţă şi deznădejde. Era o perioadă în care învăţământul dobrogean, în general, avea de întâmpinat greutăţi administrative.[9] Pe lângă activitatea şcolară, profesorii şi elevii liceului au desfăşurat, de-a lungul timpului, o rodnică muncă extraşcolară, cultural-artistică prin conferinţe, serbări şcolare, spectacole de teatru, concerte de fanfară, excursii şi deplasări cu programe artistice în satele judeţului.
Cu toate că judeţul şi comuna îşi luaseră obligaţia de a subvenţiona în continuare şcoala, totuşi în bugetul anului 1891-1892 nu se prevăzuseră sumele de care era nevoie. Se fac demersuri până la prefect, însă, nerezolvându-se nimic, în februarie 1891, tulcenii trimit o plângere la Minister, semnată de câteva sute de cetăţeni, prin care se solicita menţinerea gimnaziului. Directorul înaintează un nou raport Ministerului, la 20 martie 1891, arătând că părinţii sunt descurajaţi, iar organele locale prezintă un total dezinteres. Aproape un an au durat aceste tergiversări ce slăbiseră puterea de luptă a profesorilor şi părinţilor, răstimp în care directorul Axente Frunză a avut un rol deosebit, militând hotărât pentru această „cauză românească”, aşa cum o numeşte în raportul său din 24 ianuarie 1891. În cele din urmă, la sfârşitul lunii iunie 1891, camerele au votat menţinerea gimnaziului din Tulcea şi trecerea fondurilor necesare în bugetul statului, începând cu 1 septembrie 1891[10].
Şirul neajunsurilor continuă. Anul şcolar 1891-1892, a început cu un nou conflict între direcţiune şi primărie, deoarece în timpul vacanţei de vară aceasta îşi mutase birourile în palatul prefecturii. Însă, după un timp, prefectul a dat dispoziţie să i se elibereze localul, determinând Consiliul comunal să ocupe sălile gimnaziului de la etaj. În timp ce directorul lipsea din localitate, fiind vacanţă, ajutorul de primar, procedase la instalarea birourilor primăriei.
Datorită lipsei de spaţiu, în septembrie nu s-au putut deschide decât cursurile claselor a II-a şi a III-a, în timp ce clasa I nu a funcţionat o perioadă de timp. După sesizarea făcută la Minister şi numai după intervenţia acestuia, primăria a eliberat sălile de la etaj, creându-se condiţii şi pentru redeschiderea cursurilor clasei I, cu cei 17 elevi înscrişi.
La începutul anului şcolar 1892-1893, apar noi dificultăţi în deschiderea casei a IV-a, deoarece Ministerul nu-şi dăduse avizul la timp. La ultima intervenţie făcută de director, se primeşte răspunsul abia la 25 septembrie. Astfel, gimnaziul se completează cu toate cele patru clase, având însă un număr mic de elevi.
La 24 aprilie 1893, directorul şcolii a intervenit pentru obţinerea unui local propriu, mai spaţios şi mai bun, care să corespundă noilor cerinţe ale şcolii[11].
Între anii 1913 şi 1916 liceul a avut o formaţie de fanfară, cu o bogată activitate în acea perioadă, care a fost reorganizată în anul 1964.
Urmând frumoasele tradiţii ale primei şcoli secundare tulcene, Liceul de matematică-fizică „Spiru C. Haret” din Tulcea continuă astăzi să dezvolte o bogată şi rodnică activitate. Dotat cu noi localuri, cu laboratoare , cabinete şi ateliere moderne, beneficiind de cadre didactice cu pregătire complexă, liceul a devenit o şcoala fruntaşă în reţeaua învăţământului românesc, din anul 1983.
DE LA “STEAUA DOBROGEI” LA “DELTA”
(Scurt istoric)
O cercetare atentă a presei din Judeţul Tulcea ne arată că începuturile ei se înscriu în contextual prefacerilor social-economice şi politice ce au avut loc în Dobrogea, în urmă cu peste un secol.
Spre sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, se remarcă preocupările locuitorilor Dobrogei de a înfiinţa şcoli şi societăţi culturale în oraşele şi comunele tulcene, de a aduce învăţători, de a procura materiale didactice, ziare, reviste din ţările române.
Este semnificativ faptul că pe teritoriul judeţului Tulcea, circulau încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, ziare şi reviste româneşti, cum ar fi de exemplu Buletinul oficial al lui Gh. Assachi trimis locuitorilor din comuna Mahmudia în 1853.[12]
Corespondenţa revoluţionarilor de la 1848, refugiaţi în Dobrogea, cuprinzând scrisori ale lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Golescu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, reunite mai târziu de Ion Ghica într-un volum intitulat „Amintiri din pribegia după 1848”, conţinea ştiri importante cu privire la situaţia economică, social-politică şi culturală a Dobrogei din acea perioadă, suplinind absenţa ziarelor şi a revistelor locale ce ar fi putut furniza astfel de date şi prefigurând apariţia lor viitoare.
Din păcate, condiţiile obiective generate de stăpânirea Dobrogei de către Imperiul Otoman au împiedicat editarea ziarelor româneşti în această parte a ţării înainte de 1878. Obţinerea independenţei de stat şi revenirea Dobrogei la România au creat condiţiile necesare afirmării culturale a judeţului, prin creşterea numărului de şcoli, apariţia primelor ziare tulcene şi crearea de noi societăţi culturale.
Ca un fenomen firesc al noii etape în viaţa Dobrogei, apare la Tulcea la 22 iunie 1879 primul ziar românesc intitulat „Steaua Dobrogei-Foie interesilor locale”. Desigur, ea nu a fost o stea de primă mărime prin conţinut şi formă. Era un ziar săptămânal, de format mic, al cărui director proprietar, se numea Dumitrel Brănişneanu. Dar, cu mijloacele reduse pe care le-a avut la dispoziţie „Steaua Dobrogei”, putem afirma din perspectiva celor o sută de ani care au trecut, că ea şi-a îndeplinit onorabil misiunea de fondatoare a presei din Tulcea.
Ceea ce caracterizează perioada 1879-1916 este incertitudinea ce plana asupra destinului majorităţii periodicelor. Înregistrăm acum 91 de titluri, titluri care apăreau şi dispăreau la puţină vreme după aceea. Dintre acestea, majoritatea au apărut la Tulcea, două la Sulina, câte unul la Babadag, Mahmudia, Isaccea, Cerna, Cataloi, etc[13].
Tot în această perioadă, îşi fac apariţia şi periodicele diferitelor partide politice:: Lupta, Drapelul, cetăţeanul, dobrogea liberală, etc.
Consecinţa firească a dezvoltării economice, clasa muncitoare tulceană devine tot mai numeroasă, mai combativă şi înfiinţează în anii 1896-1897 primele cluburi socialiste la Tulcea şi Sulina, promovând cu consecvenţă ideile socialiste.
Spre deosebire de perioada 1879-1916, în anii ce au urmat, presa tulceană îşi încetează temporar existenţa, ca urmare a intrării României în război de partea Antantei în august 1916 şi datorită situaţiei militare existente în acest timp, retragerea armatei şi a guvernului, sub presiunea armatelor inamice, în Moldova şi ocuparea Dobrogei, Munteniei şi Olteniei de armatele Puterilor centrale. Astfel, în cea de-a doua perioadă, nu putem semnala existenţa unui periodic românesc în judeţul Tulcea.
Odată cu crearea Partidului Comunist Român, în mai 1921, mişcarea muncitorească din România cunoaşte o nouă dezvoltare istorică. Datorită condiţiilor existente de inegalitate, apare doar un singur ziar pentru toată Dobrogea, la Constanţa. Cu toate acestea, comuniştii tulceni, au reuşit să răspândească ideile progresiste prin intermediul unor ziare democrate. Alături de ziarele principale, apăreau ziarele: Viaţa Pescarilor şi Dunărea Socialistă, organe de presă ale sindicatului pescarilor şi Partidului Social Democrat.
Un număr însemnat de ziare şi reviste democratice au fost interzise începând cu anul 1937, odată cu venirea la putere a guvernului Antonescu.
După 1941, odată cu intrarea României în războiul antisovietic, ziarele care au supravieţuit alături de Buletinul oficial al judeţului erau pline de comunicate de război, ordonanţe şi anunţuri mortuare.
Insurecţia din 1944 a marcat începutul unei noi etape în dezvoltarea istoriei contemporane a poporului român. Concomitent cu lupta eroică împotriva imperialismului hitlerist, pentru independenţa şi integritatea teritorială, se desfăşura în ţară un vast proces de înnoire democratică sub semnul desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice.
A patra perioadă a presei tulcene începe la 23 august 1944 şi se caracterizează prin problematica sa esenţialmente politică. De ceea, în paginile ziarelor tulcene, sunt puse spre dezbatere publică, problemele importante ce frământau clasa muncitoare, ţărănimea şi toate forţele progresiste din judeţul Tulcea. Cu ocazia alegerilor parlamentare din 16 noiembrie 1946, a apărut ziarul Tulcea Democrată, organ de presă a B.P.D.-secţia Tulcea, care din februarie 1948 va deveni organul de presă al Comitetului judeţean Tulcea al P.M.R.[14]
Prin cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare în alianţă cu ‚ ţărănimea muncitoare la 30 decembrie 1947, Partidul Comunist Român a devenit forţa conducătoare a vastei reânnoiri revoluţionare a societăţii româneşti. Începea revoluţia socialistă ale cărei sarcini prevedeau făurirea noii orânduiri sociale.
Ultima etapă ce începe în 1948 şi continuă până în 1979, se deosebeşte calitativ prin abordarea superioară a diferitelor probleme economice, sociale şi politice care au preocupat şi preocupă zi de zi populaţia judeţului Tulcea. În perioada 1950-1968 când, conform vechii organizări administrative, teritoriul actualului judeţ Tulcea făcea parte din regiunile Galaţi şi Constanţa, organul de presă local, Drumul Socialismului, nu a avut importanţa şi valoarea ziarelor regionale Dobrogea Nouă şi Viaţa Nouă. Cu toate acestea, ziarul cuprindea ample prezentări ale realizărilor obţinute de colectivele oamenilor muncii din oraşele şi satele judeţului Tulcea. Odată cu noua reorganizare teritorial-administrativă din 1968, judeţul Tulcea cunoaşte o dezvoltare rapidă a tuturor ramurilor economice, aceasta determinând prefaceri calitative şi în viaţa culturală.
Ziarul Delta, organul de presă al Comitetului judeţean P.C.R., şi al Consiliului Popular Judeţean, triază pe larg conţinutul şi semnificaţia hotărârilor de partid şi de stat, realizările oamenilor muncii, aspecte din viaţa culturală şi sportivă a judeţului Tulcea.
În această perioadă, apar şi publicaţii editate de diferite instituţii de cultură tulcene. Toate acestea fac dovada preocupărilor ştiinţifice şi literare ale oamenilor munci din judeţul Tulcea cât şi sinteza încercărilor şi eforturilor depuse de oamenii de cultură din 1879 şi până astăzi.
În cei o sută de ani care au trecut de la apariţia primului ziar şi până azi, presa tulceană a cunoscut o dezvoltare continuă, având preocupări diverse, contribuind la creşterea nivelului cultural şi ştiinţific al locuitorilor tulceni. Putem spune azi cu mândrie, ca judeţul Tulcea şi-a adus un raport însemnat la dezvoltarea presei româneşti prin cele peste 160 de publicaţii apărute în decurs de un secol, publicaţii ce reprezintă un valoros material documentar, un indispensabil instrument de lucru pentru cercetarea completă a istoriei judeţului Tulcea şi presei româneşti[15]
TULCEA…….TRECUT ŞI VIITOR
Dacă cineva îşi întoarce o privire spre trecutul adminsitraţiei acestui judeţ, imediat poate să-şi dea seama de munca uriaşă întreprinsă de unii dintre prefecţi, şi nepăsarea criminală a unora, care nu au făcut nimic, şi a căror activitate se mărgineşte la intrigi şi în persecuţii a unuia sau altuia, care nu dau asculatre poftelor nesăbuite. Judeţul acesta, cu o populație din care totul se putea face, unde ar fi ajuns dacă fiecare administrator ar fi căuat să-şi îndeplinească înalta sa misiune. Partidele de guvernământ, au căutat mai mult sa aducă aici în administraţie, oameni pe care nu puteau să-i căpătuiască în restul ţării, fie pentru incapacitatea lor, fie că se găsea asupra lor câte o pată, din acelea care îi faceau incompatibili cu funcţia ce li se incredinţa.[16]
Fără a avea pretenţia să facem profeţii inspirate de vreo putere ocultă, ci numai bazaţi pe factori determinanţi şi pe deducţiuni logice, nu ni este greu de a afirma că oraşul Tulcea într-un timp nu tocmai îndepăratat de epoca actuală, va ajunge un centru industrial-comercial şi îşi va cuceri rangul pe care il merită pe drept cuvânt, între celelalte oraşe ale ţării.
În adevăr, Tulcea are împrejurul său tot ceea ce poate să-i dezvolte industria şi comerţul cele mai active. La o depărtare de 20-30 kilometri, se află masive păduroase cu stejari, tei, frasini şi alte esenţe bune de lucru. Tot prin apropiere se află bogate cariere de piatră, de var, nisip şi pietriş, precum şi piatră de pavaj şi de construcţii.
Dar imensitatea Deltei cu nesvârşita bogăţie de stuf, papură şi alte plante acvatice, ar putea procura cantităţi enorme de celuloză[17]. Nu mai vorbim de industrializarea peştelui din Dunăre, bălţi şi Mare, care singură ar putea pune bazele unor mari fabrici de conserve de peşte, instalaţiuni frigorifere şi afumătorii sistematice.
Pentru a ajunge la acest apogeu îi trebuie însă cele două lucruri, absolute indispensabile: capital şi mijloace de comunicaţie, cât mai multe şi mai complete. Suntem convinşi că dacă i se vor asigura cât mai multe mijloace de comunicaţie, capitalul industrial şi comercial va putea fi atras cu mai multă înlesnire.
Normal că, în condiţiile de astăzi Tulcea nu poate progresa, dar dacă ar fi legată cu Constanţa prin cale ferată şi cu Brăila, Galaţi prin a doua cale ferată, care s-ar întinde de-a lungul braţului Sf. Gheorghe sau Sulina până la mare, apoi dacă un pod peste Dunăre care să comunice cu Delta şi Ismailul Basarabiei, ar face posibilă o cale ferată spre a lega sudul Basarabiei cu Nordul Dobrogei, atunci produsele vor urma un alt circuit.
Datori suntem să luptăm din răsputeri ca să se termine mai repede şi ultima porţiune de cale ferată ce a mai trebuie construită.
CONCLUZII
Cu toate că Tulcea este unul dintre cele mai vechi oraşe atestate pe toritoriul românesc, acesta nu a fost ferit de evoluţia datorată trecerii timpului si a schimbării mentalităţilor. Fiind o zonă cu potenţial economic, turistic, mai ales datorită Deltei Dunării , dar şi al potenţialului forestier, minier, viticol, Tulcea nu s-a bucurat şi mai târziu de această importanţă.
Astăzi, se consideră că Tulcea, deşi a evoluat, nu a reuşit să se folosească de întregul său potenţial, pentru a deveni o zonă de importanţă majoră în economia ţării, mai ales că ea se află la poarta Deltei Dunării.
De-a lungul timpului, importanţa istorică a oraşului Tulcea este demonstrată şi de alegerea ca loc de amplasare a monumentului independenţei României, pe ruinele unui fost castru roman, din zona cea mai înaltă a oraşului. De asemenea, evoluţia lucrurilor, a dus şi la dezvoltarea zonei deltei, însă nu s-a reuşit nici până azi, atingerea maximului său potenţial.
Astăzi, oraşul Tulcea, se bucură de o diversitate etnică, reprezentată de multitudinea de populaţii, care s-au stabilit aici în diverse perioade ale istoriei (greci, lipoveni, ruşi, turci), care şi-au adus contribuţia la îmbogăţirea fondului cultural al ţării.
autor: Constantin Maria-Madalina
BIBLIOGRAFIE
Postelnicu Valentina, Tulcea de altădată, Ed. Harvia, Tulcea, 1995.
Ghioc Romeo Ştefan, Iarna amăgirilor, Ed. Ex ponto, constanţa, 2007.
Zaharia Petru, 100 de ani de presă tulceană 1879-1979, Ed.Supliment Peuce, 1979.
Feldman Carol, De unde am venit…Despre evreii din Tulcea, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2004.
Coteţ Petre, Popovici Ioan, Simion Gavrilă, Ghid turistic al judeţului, Ed.Cartografia Gh.Vasile, Bucureşti, 1975.
Vasilescu Olga, Sfinxul Deltei,Municipiul Tulcea, Ed. Harvia, 2005.
*** Liceul Spiru Haret Tulcea, 100de ani (1883-1983), Ed.Sport Turism, Bucureşti, 1983.
***Jedeţul Tulcea, Album monographic, 1998, Consiliul Judeţean Tulcea
[1] Petre Cotet, Tulcea, Ed.Cartografia Gh.Vasile, Bucureşti, 1975, p.41.
[2] Ibidem, p.43.
[3] T.Voicu, B.Cotovu, P.Constantinescu, Monografia oraşului Tulcea, Ed. Dobrogea Jună, Constanţa, 1928, p.5
[4]Idem, p. 21.
[5] Idem, p.38.
[6] Idem, p.69.
[7] Liceul Spiru C.Haret Tulcea, 100 de ani, Ed. Sport Turism, București, 1983.
[8] Ibidem, p.20.
[9] Ibidem, p.21.
[10] Ibidem, p.21.
[11] Ibidem, p.26.
[12] Petru Zaharia, 100 de ani de presă tulceană,Ed,Supiment Peuce, Tulcea, 1979,p. 5.
[13] Ibidem, p.6.
[14] Idem, p.7.
[15] Ibidem, p.10.
[16] Petru Zaharia, 100 de ani de presă tulceană 1879-1979, Ed. Supliment Peuce, Tulcea, 1979, p.36.
[17] Op., cit., p.86.
