APARIŢIA PRIMELOR PUBLICAŢII PERIODICE ROMÂNEŞTI ÎN TRANSILVANIA
La momentul apariţiei, în 1838, la Braşov, a primului ziar politic al românilor ardeleni („Gazeta de Tranilvania”) şi a suplimentului său literar („Foaie pentru minte, inimă şi literatură”), încercările de a întemeia publicaţii româneşti în Transilvania aveau deja un trecut de aproape o jumătate de secol.
Ioan Piuariu-Molnar (1749-1815) a fost cel dintâi român ardelean care s-a gândit la necesitatea înfiinţării unui ziar ca element de sprijin în procesul de emancipare al românilor, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Aprobarea obţinută de el în 1789 s-a dovedit însă a fi inutilizabilă prin refuzul Curţii de la Viena de a-i acorda scutire pentru taxele poştale, care la acea vreme erau excesiv de ridicate. N-a putut apărea nici măcar primul număr care era deja pregătit în tipografia lui Martin Hochmeister din Sibiu, sub numele de „Foaie românească pentru popor” („Walachische Zeitung für der Landman”)[i]. Ioan Piuariu-Molnar repetă încercarea în 1793 şi 1794, de data aceasta împreună cu bănăţeanu Paul Iorgovici[ii], iar în 1795 cere autorizaţia pentru publicaţia bisăptămânală „Vestitorii filosofici şi moraliceşti” în numele Societăţii filosoficeşti a neamului românesc din marele Principat al Ardealului[iii].
Toate aceste încercări eşuează însă datorită temerilor autorităţilor pe care le găsim clar exprimate în raportul guvernatorului Transilvaniei, Gh. Banffy, către cancelaria vieneză: „… astăzi răspândirea de ziare este mai puţin admisibilă decât oricând pentru că preastricăcioasele idei de libertate galice se răspândesc cu mare iuţeală […] şi ar putea pricinui o tulburare adâncă a liniştii publice”[iv].
La începutul secolului următor, în 1814, Alexie Lazaru reia ideea redactării unui ziar de „nuvele” pentru români, publicând o „Înştiinţare” ce prefaţa viitoarea revistă care urma să apară „în toată săptămâna de câte două ori”. Apariţia ei era însă condiţionată de numărul „prenumeranţilor” ce se vor anunţa. „Înştiinţarea” a rămas un act singular, autorul nemai revenind asupra proiectului său[v].
În 1817 bucovineanul Theodor Racocea obţine aprobarea şi încearcă să scoată o publicaţie literară din care va apărea un singur număr, în 1820, sub titlul „Chrestomaticul Românesc”[vi]. Tot un singur număr dintr-o revistă literară – „Biblioteca românească” – scoate, în 1821, şi Zaharia Carcalechi. După o întrerupere de 8 ani ea va apărea în 1829, când, cu concursul lui Damaschin Bojinca, Grigore Cuciuran, Constantin Lacea şi Ioan Triffu (Ioan Maiorescu), Carcalechi izbuteşte să-i asigure o apariţie de 13 numere – 1829, 1830, 1834[vii].
Meritul acestori precursori este acela că timp de o jumătate de veac au cultivat cu tenacitate ideea unor publicaţii periodoce româneşti, fixând baza orientării viitoare a presei româneşti transilvănene – educaţia morală şi culturală a poporului în limba naţională şi cultivarea conştiinţei unităţii naţionale.
Guvernul habsburgic obstrucţionase sistematic timp de 50 de ani întemeierea ziarelor româneşti, deşi atât ungurii, cât şi saşii transilvăneni aveau ziare în limbile lor. Atâta timp cât ungurii oferiseră habsburgilor certitudinea devotamentului lor faţă de Coroană, Viena se arătase prea puţin sensibilă faţă de năzuinţele românilor de emancipare culturală şi politică. La începutul secolului al XIX-lea şi mai ales în deceniul al treilea, ungurii abandonează vechea linie şi încep a face o vie opoziţie politicii austriece şi spiritului german, manifestând atitudini şi tendinţe naţionaliste care neliniştesc Viena şi o determină să-şi schimbe politica faţă de români. Faptul că în 1838 Curtea de la Viena acordă românilor dreptul de a avea un ziar politic îşi are explicaţia într-un calcul strict politic, întemeiat pe deviza „Divide et impera”. Austriecii îşi dădeau seama că ziarul românesc, ca exponent al intereselor românilor, se va izbi de presa maghiară, atacându-se reciproc şi punând astfel în evidenţă necesitatea rolului de arbitru şi conducător al Casei de Austria.
Temeliile presei româneşti se vor pune în 1838, odată cu înfiinţarea ziarului braşovean „Gazeta de Transilvania” şi a suplimentului său literar, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.
La începutul secolului al XIX-lea lupta de afirmare a românilor braşoveni câştigase teren pe plan economic, ridicându-se o negustorime care reuşise să se impună, în ciuda măsurilor drastice luate de autorităţi pentru a-i ţine „extra muros”. Cunoscuţi nu numai ca „cei mai avuţi şi cultivaţi”, dar şi ca „cei mai înflăcăraţi pentru cauza naţională în întreaga Dacie superioară”, cum îi apreciază Al. Papiu-Ilarian[viii] şi Simion Bărnuţiu[ix], ei devin mecenaţii celor mai importante instituţii create în acel timp. Nu este o simplă întâmplare că ei şi-au căutat îndrumători pentru şcolile lor şi pentru acţiunile politice printre tinerii elevi ai lui Timotei Cipariu, Blajul fiind singurul centru românesc din Ardeal cu un curs superior liceal de filosofie şi cursuri academice teologice de 4 ani, unde funcţionau ca profesori intelectuali elevaţi, educaţi la cele mai prestigioase şcoli europene. Renumele acestui centru de cultură românească îi face pe negustorii braşoveni să treacă peste considerenţele de ordin confesional şi, începând din 1834, să-şi trimită fiii la şcolile greco-catolice ale Blajului[x].
În vara anului 1834, dând curs invitaţiei negustorului Ioan Jipa de a-i medita fiul la limba latină, George Bariţiu – teolog – vine pentru prima dată la Braşov. Amabilitatea, cordialitatea şi lipsa oricărui resentiment confesional cu care a fost primit de negustorii braşoveni – oameni ce călătoriseră prin marile oraşe europene – spulberă falsa imagine de ortodocşi bigoţi, sufocaţi de prezenţa turcilor, pe care o aveau despre braşoveni cei din Blaj. Din contră, Bariţiu găseşte aici o remarcabilă societate românească preocupată de limba şi tradiţiile româneşti şi care întreţinea legături strânse cu Bucureştiul, Iaşul şi Craiova.
Va reveni la Braşov ca meditator şi în vara anului 1835, fiind astfel primul care a făcut legătura culturală între cele două oraşe, solidarizându-le mai apoi, prin ziarele pe care le conducea, în aceeaşi atitudine naţională. „Disertaţia despre şcoli pentru toţi credincioşii de lege grecească din Braşov” (pe care Bariţiu o scrie în primavara anului 1835) a provocat un puternic entuziasm în rândul braşovenilor, cu urmări benefice pentru dezvoltarea culturală a oraşului, deoarece i-a convins că omul de care aveau nevoie să le organizeze şcoala românească din Cetate (înfiinţată în 1834 şi în care îşi puseseră atâtea speranţe) era George Bariţiu. Dorinţele braşovenilor luară forma unei propuneri directe, iar în mai 1836 reprezentanţii Comunei bisericeşti din Cetate s-au adresat, prin inspectorul şcolar Gh. Nica, Facultăţii de Teologie din Blaj, solicitând un profesor.[xi] În urma călătoriei din vara anului 1836 pe care Timotei Cipariu, însoţit de George Bariţiu, o întreprinde în Ţara Românească, trecând prin Braşov, George Bariţiu se hotăreşte să accepte propunerea. Astfel, la 17/29 septembrie 1836, el semnează în faţa profesorului Carabetin, contractul prezentat de eforii şcolii.[xii] Conform acestui protocol, George Bariţiu urma să primească postul de profesor al Şcolii populare din Cetatea Braşov, pentru limba română, germană şi latină.[xiii] După 8 ani va părăsi învăţământul, absorbit de activitatea publicistică, după ce reuşise să se impună ca un excelent organizator.[xiv] În 1837 vine la Braşov şi prietenul şi colegul său Iacob Mureşianu[xv], chemat pentru a pune bazele „Liceului latino-german”, iar în aprilie 1838 li se alătură şi vărul acestuia, Andrei Mureşanu[xvi]. În procesul îndelungat de formare a conştiinţei naţionale, generaţia din care făceau parte aceşti trei tineri teologi blăjeni este veriga de legătură între intelectualii perioadei dualiste şi generaţia de istorici şi filologi ai Şcolii Ardelene, care au imprimat un caracter special iluminismului românesc. Erau urmaşii şi moştenitorii culturali ai acelui grup de cărturari, puţin numeros dar foarte dinamic, care a elaborat o ideologie având la bază doctrina continuităţii şi teza unităţii de origine a tuturor românilor şi a latinităţii limbii lor. Ceea ce a moştenit generaţia lui George Bariţiu de la cărturarii secolului al XVIII-lea, a pus în operă şi a transmis, ca o datorie patriotică, a fost principiul că întreaga activitate politică, economică, filosofică, literatura, arta – toate instituţiile – aveau datoria de a promova ideea naţională. Pentru ei, orice formă de manifestare individuală sau socială trebuia subordonată factorului politic. Or, ce putea servi mai bine răspândirea ideilor decât ziarele, prin marea lor putere de penetrare în rândul conaţionalilor. Acest adevăr l-a înţeles foarte bine Timotei Cipariu şi pentru punerea lui în operă a ales ca parteneri pe luminaţii negustori cu care a luat legătura prin George Bariţiu în vara anului 1836. În jurnalul de drum, Timotei Cipariu notează, în 3 august, la Braşov, următoarele: ”Soţ de călătorie îmi este fratele Gh. Bariţ cu carele eu atât mai vârtos a fost a călători cu cât dânsul este cunoscut pe aici şi cu o cale am voit şi Braşovul, această cheie sau poartă a Ţării Româneşti, a vedea”.
Cei doi cărturari vizitează mai mulţi români braşoveni, ba mai mult, „spre căutarea domnilor acelora pe care n-am avut norocirea a-i afla acasă” nu pregetă „să tocmească o căruţă la Arpatac unde oamenii de bani gata se găseau în viligiatură la borvis. Acolo se afla Rudolf Orghidan cu care şi cu Jipa şi cu Iuga cel bătrân multe am grăit”[xvii].
În legătură cu această întâlnire George Bariţiu apreciază că, între subiectele discutate, a fost şi proiectul „de-a înfiinţa o foaie literară” la Braşov[xviii]. Tot despre această vizită şi urmările ei vor scrie mai târziu Iosif Vulcan[xix] şi Dr. Ioan Raţiu care, într-o inspirată formă, afirmă că: „ … hotărât foaia de la Braşov s-a zămislit atunci în acel sfat al negustorilor de substantive de la Blaj şi ceilalţi negustori mai reali, dar şi unii şi alţii deopotrivă de idealişti”[xx].
Va apărea astfel, la 1 ianuarie 1837, în tipografia lui Ioan Gött, finanţată de Rudolf Orghidan şi sub îngrijirea lui Ioan Barac[xxi], „Foaia duminecii”, o publicaţie cu caracter literar pentru care cenzura locală nu cerea autorizaţie specială de la organele superioare, cum se cerea în cazul ziarelor politice. Ioan Barac, lipsit de originalitate şi incisivitate, n-a putut imprima ziarului caracterul militant necesar emancipării culturale şi naţionale a românilor, ci s-a rezumat la traduceri şi compilaţii, dând gazetei caracterul unui magazin de curiozităţi mondiale şi întâmplări anecdotice, decepţionând un public cititor care aştepta dezbaterea problemelor sale naţionale.[xxii] Ca urmare, Rudolf Orghidan se decide să scoată un ziar politic pentru care îşi alege un redactor tânăr, bine pregătit, entuziast – pe George Bariţiu – şi stăruie, pentru a întemeia împreună o publicaţie, pe lângă Ioan Gött, care preluase în 1834 tipografia familiei Schober şi scosese la 24 mai 1837 cel dintâi ziar german local, „Sieberburger Wochenblatt”.[xxiii]
Noul ziar „Foaie de săptămână” deşi nu avea autorizaţie a apărut în două numere la 3 şi 10 iulie 1837, constituind debutul ziaristic a lui George Bariţiu[xxiv]. Ioan Gött crezuse că traducând titlul gazetei şi publicând în româneşte conţinutul ziarului său nemţesc, nu va fi împiedicat în întreprinderea sa. Dar Colegiul cenzorilor din Braşov sistează foaia. În aşteptarea „slobozeniei” Rudolf Orghidan „fiindu-i greaţă de atâtea formalităţi s-a retras din combinaţie”[xxv] după cum afirmă George Bariţiu. Ştafeta este preluată de un alt negustor român, Gheorghe Nica, cel care va juca un rol deosebit de important la înfiinţarea „Gazetei de Transilvania” şi care va fi în primii ani principalul ei susţinător material. Bartolomeu Baiulescu în „Monografia” sa afirmă că „Înfiinţarea Gazetei de Transilvania s-a plămădit în casa lui (Gh. Nica n.n.) şi concesiunea s-a obţinut de el”[xxvi].
Intenţia celor trei braşoveni era de-a apărea la 1 ianuarie 1838 cu o publicaţie literară, cât şi cu un ziar politic a cărui apariţie era însă condiţionată de autorizarea guvernului. Nefiind siguri de data obţinerii acestei autorizaţii la 2 decembrie 1837 apare sub semnătura lui Ioan Gött, în calitate de „tipăritor” o „Înştiinţare” prin care se anunţa apariţia „Foii Literare” şi faptul că „… peste puţin timp după aceasta se va împreuna cu Gazeta politică românească care, pentru neşte stări împrejur opăcitoare, îndată la începutul anului nu va putea ieşi ci puţin după aceea”[xxvii]. „Înştiinţarea” a fost scrisă în întregime de George Bariţiu care nu se mai intitula „traducător al articolelor” cum făcuse Ioan Barac, ci redactor, titlu sub care va fi cunoscut de acum înainte.
La 25 decembrie 1837 când Orghidan dezamăgit de „Foile Duminecii” încetează să o mai finanţeze, Ioan Gött în înţelegere cu George Bariţiu o preia schimbându-i numele în „Foaie Literară”. Se va numi aşa între 1 ianuarie – 25 iunie 1838 când îşi schimbă numele în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”[xxviii].
Documentele păstrate în Arhiva Mureşenilor ne dau posibilitatea să urmărim demersurile întreprinse pentru obţinerea autorizaţiei şi cursul evenimentelor care au dus în final la apariţia primului ziar politic. Este vorba de două documente emanate de la Cancelaria Aulică, păstrate sub forma unor copii autentificate la 1 martie 1862.
Primul document datat 13 decembrie 1837 nu cuprinde în mod explicit o autorizaţie ci o comunicare făcută de Cancelaria Aulică autorităţilor din Braşov cărora le cerea şi precizări în vederea soluţionării cazului[xxix]. Al doilea document – autorizaţia formală – este Ordinul nr. 1893 din 8 martie 1838 dat de Cancelaria Aulică guvernului Transilvaniei prin care Împăratul se „îndură” să dispună prin rezoluţia sa de la 1838 ca Ioan Gött care obţinuse deja facultatea de-a edita ziare în limbile germană şi maghiară să poată edita astfel de ziare şi în limba valahică cu condiţia ca întotdeauna un număr să fie trimis şi Cancelariei de Curte şi să se conformeze legilor cenzurei. I se mai admite lui Ioan Gött să poată trimite aceste gazete prin curier poştal şi cu aplicarea taxei fixată pentru ele şi peste hotare (ad exteras ōras)[xxx].
În cuprinsul acestui act se face referire şi la un raport din 24 iulie 1837. Avem temei să credem că în urma întârzierii „Foii de septemână” de către Colegiul cenzorilor, acesta a întreprins o cercetare şi a înaintat un raport cuprinzând probabil şi condiţiile în care se preconiza eventuala eliberare a unei autorizaţii.
Prin retragerea lui Rudolf Orghidan, noul finanţator, Gh. Nica, începe demersurile pentru obţinerea autorizaţiei, desigur împreună şi pe numele lui Ioan Gött singurul care o putea obţine. Cererea înaintată Cancelariei Aulice a avut drept prim rezultat această adresă din 13 decembrie 1837 prin care se cer de la Braşov referinţe în vederea soluţionării cauzei. În urma răspunsului primit de la Braşov, la 13 ianuarie 1838, Înalta Curte dă aprobarea pentru apariţia ziarului, care va fi comunicată la 8 martie 1838. Această autorizaţie îi era dată lui Ioan Gött numai în sensul traducerii şi în româneşte a ziarelor pe care le tipărea deja – condiţie nerespectată încă de la primul număr al Gazetei de Transilvania care apare la 12 martie 1838. Explicaţia trebuie căutată în prestigiul şi influenţa pe care o avea „garantul” Gh. Nica şi desigur interesul comercial al tipografului Ioan Gött, care au putut determina indulgenţa organelor locale ale cenzurii.
Totuşi, va rămâne o permanentă ameninţare la existenţa ziarului, supus oricând capriciilor cenzurei, ceea ce va determina în anul următor călătoria lui George Bariţiu şi Iacob Mureşianu la Viena pentru a obţine „întărirea” autorizaţiei cu o nouă aprobare a Cancelariei Aulice[xxxi]. La Viena Bariţiu reuşeşete să obţină aprobarea de-a expedia „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” prin poştă şi în Bucovina. Se obţinuse astfel implicit aprobare şi pentru conţinutul ziarelor, deci derogarea de la condiţia iniţială a „traducerii” şi prin aceasta independenţa şi însuşi viitorul publicaţiilor româneşti.
Pentru a întreprinde această călătorie cei doi tineri profesori braşoveni, aveau nevoie de aprobarea şi recomandarea episcopului de la Blaj.
În autorizaţia dată la 27 iulie 1839 episcopul Ioan Lemeny face cunoscut celor ce o vor citi că a dat-o „fiilor Gh. Bariţ cleric absolut pe de-o parte şi subdiacon şi lui Iacob Mureşianu deasemenea cleric şi teolog al diocezei de Făgăraş, de prezent profesor în Cetatea liberă a Braţovului, ca să viziteze Cetatea Imperială Viena, pentru a-şi reface sufletul şi fizicul şi a face experienţă, cu obligamentul de-a se întoarce la începutul anului şcolar”[xxxii].
Mărturii contemporane subliniază importanţa acestei călătorii care a reuşit să asigure continuitatea ziarului ce va ajunge să aibă cea mai lungă viaţă din istoria presei româneşti. Al. Papiu Ilarian consemnează: „Gazeta Transilvaniei a fost mult timp singura şcoală politică care creştea pe români… Pentru a obţine unele concesiuni pentru ziar, Gh. Bariţ şi Iacob Mureşianu călătoriră în vara anlui 1839 la Viena”[xxxiii].
Constantin Pappfalvi, profesor la Blaj şi deputat în parlamentul de la Budapesta scria: „I-am întâlnit pe ambii, zeloşi, tineri luptători, călătorind la Viena în carele braşovene spre a esopera licenţa de luptă pentru luminarea scumpei lor naţiuni… ”[xxxiv].
Din relatările lui George Bariţiu se ştie că pentru acoperirea cheltuielilor necesare acestei călătorii el a folosit din economiile personale 300 fl. m. c. la care se adaugă cadoul de 100 fl. m. c. al protopopului Iosif Ighian de la Bistriţa[xxxv].
În Arhiva Mureşenilor se păstrează documente referitoare la această călătorie care atestă din nou prezenţa lui Gh. Nica şi la acest moment important din istoria foilor braşovene. Este vorba de o scrisoare [xxxvi] pe care i-o adresează George Bariţiu la 12 octombrie 1839, referitoare la cheltuielile de călătorie, la suma de 477 fl. cu care contribuise negustorul braşovean precum şi la cele 55 de pravile comerciale pe care le luaseră cu ei spre a le vinde în „ţările de sus”. Scrisoarea confirmă faptul că la călătorie au mai luat parte Iacob Mureşianu, Gh. Nica – junior şi un prieten al acestuia, Ioan H. Alexandru. Toate cheltuielile urmau să se împartă între cei patru membrii ai grupului. Motivul pentru care au fost luaţi în călătorie cei doi tineri a fost pe lângă instruirea lor, desigur şi uşurarea cheltuielilor care la vremea respectivă erau foarte mari. Se mai păstrează şi chitanţa pentru cei 100 fl. pe care George Bariţiu i-a ridicat la Budapesta de la firma Ghneittner în contul lui Gh. Nica[xxxvii]. Un alt document deosebit de important păstrat în Arhiva Mureşenilor este convenţia pe care George Bariţiu o încheie cu Ioan Gött la 1 iulie 1839[xxxviii] fixând raporturile între editor – tipograf şi redactor. Convenţia a fost reînoită apoi în 3 ianuarie 1847 pe acelaşi act. Prin această convenţie George Bariţiu se obligă să redacteze ziarele româneşti „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, să poarte grija întregii corespondenţe privitoare la ziar – primind un onorariu de 600 fl. valută vieneză sau 240 fl. monedă convenţională atâta timp cât se vor edita 600 de exemplare. Ioan Gött avea obligaţia de-a tipări aceste gazete şi de-a se îngriji de expedierea lor. Actul poartă pe lâgă semnăturile lui Gh. Bariţiu şi Ioan Gött şi pe aceea a lui Gh. Nica în calitate de martor.
Aportul lui Ioan Gött la întemeierea foilor braşovene nu poate fi contestat. Cu timpul va încerca să-şi impună tot mai mult autoritatea făcându-le greutăţi, atât lui George Bariţiu până la 1850 cât şi lui Iacob Mureşianu mai târziu. Gött a fost editor tehnic al ziarelor şi scopul şi interesul său era doar material, punând condiţii grele pentru tipar mai ales după 1850 când Iacob Mureşianu obţine nu numai dreptul de redactare ci şi pe cel de editare şi de proprietate a „Gazetei Transilvaniei”. Într-o scrisoare aflată în Arhiva Mureşenilor[xxxix] datată 8 martie 1862 Iacob Mureşianu spune: „El (Gött n. n.) n-are pe Gazeta Transilvaniei niciun drept – nici ca fondator „Stifter” căci în Decretul lui de la 1838 i se dă concesiunea numai generală „ephemerides etiam valachicas edandi” iar în Decretul meu stă apriat „Gazeta Transilvaniei” care numire i-a dat-o nu el ci fostul redactor Bariţ”.
Neînţelegerile cu Ioan Gött îi determină pe George Bariţiu şi Iacob Mureşianu să încerce a-şi înjgheba o tipografie proprie pentru a deveni astfel independenţi. În Arhiva Mureşenilor se păstrează o petiţie pentru obţinerea autorizaţiei de înfiinţare a unei tipografii[xl] datată 1862 în care Iacob Mureşianu argumentează necesitatea înfiinţării ei, precum şi ofertele lui Gh. Scalnic din Viena[xli] şi I. Weiss din Braşov[xlii] de-a fi angajaţi la această tipografie pentru care se spera că se va obţine autorizaţia de înfiinţare. Dar repetatele lor încercări au rămas fără rezultat dat fiind privilegiul monopolist al lui Gött. Abia la 1888 Dr. Aurel Mureşianu va izbuti să înfiinţeze o tipografie proprie, o tipografie românească reînodând firul tradiţiei întrerupte din vremea marelui tipograf Coressi. Asta va fi posibil însă după o jumătate de secol de la apariţia celor dintâi foi braşovene al căror redactor în adevăratul sens al cuvântul. Munca redacţională de la 1 ianuarie 1838 şi până la 8 aprilie dată sosirii lui Andrei Mureşanu la Braşov a fost asigurată tot de G. Bariţiu şi pentru suplimentul literar al Gazetei Transilvaniei, care din iunie 1838 va purta numele de „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” şi va fi redactată până în primăvara anului 1849 de Andrei Mureşanu. La 22 noiembrie 1843 George Bariţiu anunţă că pentru numărul ce va apărea joia îşi va lua încă un colaborator[xliii]. Era vorba de Iacob Mureşianu la ajutorul căruia pentru redactarea Gazetei apelase şi înainte. Corespondenţa lui Iacob Mureşianu dinainte de 1848 a dispărut aproape în totalitate în condiţiile refugiului din faţa armatei revoluţionare maghiare. S-a păstrat însă o scrisoare din 1840 pe care George Bariţiu i-o trimite de la Vâlcele în numele său şi a lui Andrei Mureşanu rugându-l să le dea ajutor pentru apariţia Gazetei care trebuia să fie neapărat gata sâmbăta după-amiaza şi nu era terminată decât pe jumătate. Îl ruga să facă corectura şi revizia. Scrisoarea se încheie astfel: „Zău nu mergem noi de flori de măr la Arpatac – beizadea Ghica este acolo – mă înţelegi. Al dumitale sincer prieten Gh. Bariţ, Braşov 18 iulie 1840”[xliv]. Beizadea Scarlat Ghica şi Domnitorul Alexandru Ghica, unchiul său, erau nu numai abonaţi ai „Gazetei de Transilvania” dar şi sprijinitori morali şi susţinători financiari.
Iacob Mureşianu se va ocupa de numărul de joi al „Gazetei de Transilvania” până în martie 1849 când odată cu intrarea armatei revoluţionare maghiare în oraş, ziarele vor fi suspendate iar redactorii obligaţi să se refugieze dincolo de Carpaţi. George Bariţiu va fi găzduit de familia Hurmuzachi până în toamna anului, când se întoarce la Braşov şi înaintează guvernatorului Wohlgemeth cerere pentru eliberarea unei noi autorizaţii pentru apariţia ziarelor. O va obţine la începutul lunii decembrie şi astfel, la 1/13 decembrie 1849 reapare ziarul politic acum sub titlul de „Gazeta Transilvaniei” şi suplimentul său literar, însă sub stricta supraveghere a poliţiei şi a comandantului cetăţii colonelul Stancovics[xlv].
Pentru a răspunde ziarelor săseşti care începuseră o campanie de denigrare a mişcării revoluţionare româneşti, George Bariţiu începe la 9 ianuarie 1850 în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” publicarea rapoartelor lui Avram Iancu despre luptele din 1848, cu intenţia de-a continua cu rapoartele lui Axente Sener şi Simion Balint. Îndrăzneala lui a provocat reacţia guvernatorului care prin prefectul poliţiei din Braşov pretinde redactorului să întrerupă imediat plubicarea rapoartelor. George Bariţiu nu dă curs cererii şi astfel la 25 februarie 1850 se emite decretul de suprimare a ziarelor şi a redactorului George Bariţiu sub învinuirea de „Hollstarrigkeit” (încăpăţânare)[xlvi]. Pentru că românii rămăseseră din nou fără niciun ziar, cel care ia iniţiativă este Iacob Mureşianu care se adresează guvernatorului Wohlgemeth cerând el dreptul de editare şi redactare a ambelor foi. Cererea poartă data de 28 martie 1850[xlvii]. Aceată cerere va fi completată la 22 iunie cu un program al foilor, la solicitarea autorităţilor[xlviii].
la 7 septembrie 1850 prin ordinul 777, primeşte aprobarea pentru redactarea şi editarea „Gazetei Transilvaniei” şi a „Foii pentru minte, inimă şi literatură”, condiţionat de respectarea Constituţiei imperiale din 4 martie 1849[xlix] care prevedea obligaţia de-a „arbora pe frontispiciu pajura habsburgică şi de-a publica ordonanţele şi legile guvernului imperial”. Încă de la primul număr apărut la 9 septembrie 1850 Iacob Mureşianu refuză să se supună acestor obligaţii şi va rezista tuturor presiunilor de-a arbora pajura habsburgică până la momentul apariţiei noii legislaţii absolutiste (1 aprilie 1852) care făcea imposibilă apariţia ziarelor fără însemnele habsburgice[l].
Referitor la această problemă îl cităm pe George Bariţiu „Între a fi lipsită naţiunea de orice publicaţie periodică, a pipăi şi orbeca pe întuneric, sau a se supune la acele condiţiuni alegerea, în acea epocă, era uşoară”[li].
Prin obţinerea aprobării de redactare şi editare a foilor Iacob Mureşianu devine proprietarul deplin al acestor ziare „Gazeta” a rămas în proprietatea familiei mai bine de o jumătate de secol, apărând cu demnitate onoarea şi drepturile românilor, exprimând suferinţele, convingerile şi speranţele naţionale.
Întemeierea ziarelor braşovene, care constituie temelia presei româneşti din transilvania, se datorează eforturilor conjugate ale inepuizabilului iniţiator care a fost Timotei Cipariu, ale receptivilor patrioţi braşoveni şi în primul rând ale entuziastului tânăr căruia i-a revenit gloria de-a fi cel dintâi redactor al unui ziar politic românesc – George Bariţiu.
autor: Sanda-Maria BUTA
[i] V. Netea, George Bariţiu. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, 1966, p. 82
[ii] N. Iorga, Istoria presei româneşti, Bucureşti, 1922, p. 30
[iii] A. A. Mureşianu, La împlinirea unui veac de la întemeierea „Gazetei de Transilvania”, în „Ţara Bârsei”, nr. 2, 1938, p. 102
[iv] Jakab Elek, Istoria ziaristicii ardelene până la 1848, Budapesta, 1882, p. 27
[v] V. Netea, op. cit., p. 84
[vi] M. Popa, V. Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania, Cluj-Napoca, 1980, pp. 31-34
[vii] I. Lupaş, Studii, conferinţe şi comunicări istorice, Sibiu, 1941, III, pp. 129-169
[viii] Al. Papiu-Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară, vol. I, p. 217
[ix] „Casa Mureşenilor” Braşov, Arhiva Mureşenilor, doc. nr. 901
[x] V. Netea, op. cit., p. 49
[xi] C. Diaconovici, Foi comemorative la serbarea din 12/24 mai 1892, Sibiu, 1892, p. 9
[xii] V. Netea, op. cit., p. 56
[xiii] C. Diaconovici, op. cit., p. 53
[xiv] V. Netea, op. cit., p. 67
[xv] Aurel A. Mureşianu, Iacob Mureşianu, Album comemorativ, Braşov, 1913, p. 19
[xvi] Ibidem, p. 21
[xvii] Timotei Cipariu, Jurnal, Blaj, 1924
[xviii] G. Bariţiu, Dr. Vasile Pop, date biografice şi amintiri, în “Transilvania”, I, nr. 7, 15 martie 1863
[xix] „Familia”, nr. 6-8/1876
[xx] „Unirea”, Blaj, nr. 25/1905
[xxi] C. Diaconovici, Enciclopedia română, vol. II, p. 40
[xxii] M. Popa, V. Taşcu, op. cit., p. 55
[xxiii] V. Netea, op. cit., p. 59
[xxiv] Ibidem, p. 89
[xxv] „Transilvania” nr. 25/1868, 611
[xxvi] B. Baiulescu, Monografia Comunei bisericeşti gr. or. române a Sfintei Adormiri din Cetatea Braşovului, Braşov, 1898, p. 160
[xxvii] M. Popa, V. Taşcu, op. cit., pp. 55-56
[xxviii] V. Netea, op. cit., p. 91
[xxix] „Casa Mureşenilor” Braşov, Arhiva Mureşenilor, doc. nr. 884
[xxx] Ibidem, doc. nr. 885
[xxxi] Olimpiu Boitoş, Întâiele călătorii în apus ale lui George Bariţiu, Sighişoara, 1947, pp. 9-15
[xxxii] Arhiva ASTRA, Sibiu, mapa 17, doc. nr. 4
[xxxiii] Al. Papiu-Ilarian, op. cit., vol. I, pp. 129-132
[xxxiv] „Gazeta Transilvaniei”, nr. 5/1888
[xxxv] Apud O. Boitoş, op. cit., p. 11
[xxxvi] „Casa Mureşenilor” Braşov, Arhiva Mureşenilor, doc. nr. 903
[xxxvii] Ibidem, doc. nr. 11994
[xxxviii] Ibidem, doc. nr. 886
[xxxix] Ibidem, doc. nr. 5312
[xl] Ibidem, doc. nr. 7588, 7594
[xli] Ibidem, doc. nr. 7592
[xlii] Ibidem, doc. nr. 7593
[xliii] V. Netea, op. cit., p. 228
[xliv] A. A. Mureşianu, op. cit., p. 6
[xlv] V. Netea, op. cit., p. 228
[xlvi] Ibidem, p. 229
[xlvii] „Casa Mureşenilor” Braşov, Arhiva Mureşenilor, doc. nr. 7558; Mircea Gherman, Date şi fapte din activitatea lui Iacob Mureşianu, în „130 de ani de la apariţia Gazetei Transilvaniei”, Braşov, 1969, pp. 75-85
[xlviii] „Casa Mureşenilor” Braşov, Arhiva Mureşenilor, doc. nr. 7559
[xlix] Ibidem, doc. nr. 7563
[l] „Gazeta Transilvaniei”, nr. 50/24 iunie 1853
[li] G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, Sibiu 1890, vol. II, p. 656
