UN OM DE SEAMĂ: DR. JOE GHERMAN

În vara anului 2007 s-au implinit 40 de ani de când dr. Joe Gherman, omul providenţial pentru Muzeul „Casa Mureşenilor” din Braşov, a părăsit această lume. Spun „providenţial” pentru că, fără munca, interesul şi dăruirea sa, Braşovul nu s-ar fi putut mândri cu această instituţie de cultură de mare valoare şi importanţă pentru ţara noastră.

Încerc să evoc pe acela care a fost unul din bărbaţii de valoare incontestabilă ai Transilvaniei, pe drept făcând parte din familia Mureşenilor.

Desigur, prezentarea mea va fi subiectivă, pentru că dr. Joe Gherman a fost prietenul şi camaradul de arme al tatălui meu; amândoi au fost prizonieri de război (la Darniţa, în Rusia, în 1917) şi amândoi s-au întors în ţară ca voluntari în armata română. Mai apoi, s-au căsătorit cu cele două fiice ale compozitorului Iacob Mureşianu, tatăl meu cu Lucia şi Joe Gherman cu Sevastia, devenind astfel, pe lângă prieteni, şi cumnaţi.

Tatăl meu, medicul Iulian Bene, a murit tânăr, iar cel care s-a ocupat în mod deosebit de educaţia mea şi a fratelui meu a fost Nenea Joe, naşul meu de botez şi de cununie şi unchiul meu mult iubit şi admirat, căruia îi datorez nespus de mult şi îi sunt recunoscătoare până astăzi pentru tot ceea ce a făcut pentru mine.

Cu toate acestea, voi încerca să-mi înving – pe cât pot! – subiectivitatea pentru că, fără doar şi poate, ceea ce am de spus nu se datorează doar dragostei şi admiraţiei pe care i-o port, ci în primul rând cercetării pe care am întreprins-o asupra acestei mari personalităţi în nenumăratele acte şi documente pe care le-am avut la dispoziţie.

Fiu al Munţilor Apuseni, deci „moţ”, crescut în dragostea de tradiţie, neam şi ţară, aparţinea unei familii de intelectuali români cu stare. Mama lui, Sofia, a fost fiica unui negustor foarte bogat din Brad (oraş al minelor de aur), iar tatăl său, Ioan Gherman, a fost protopop ortodox şi profesor de latină şi istorie la Liceul „Avram Iancu” din Brad, liceu înfiinţat sub oblăduirea lui Andrei Şaguna, după cel din Braşov. Ioan Gherman, ca profesor, a avut un rol de căpetenie în educarea moţilor, şi nu numai.

Sofia şi Ioan Gherman au avut trei fii: Dante, Joe şi Horaţiu. Poate este puţin neobişnuit ca feciorii unui preot să poarte nume de botez în afara calendarului ortodox, însă alegerea acestor nume – să nu uităm că Ioan Gherman a fost şi profesor de latină – a reprezentat felul cum a înţeles el să evite maghiarizarea prenumelor românilor, atât de frecventă în acea vreme.

Toţi trei feciorii Gherman, deşi cu studii în alte specialităţi, au fost buni cunoscători ai limbii şi ai istoriei neamului din care făceau parte. De asemenea, toţi erau cunoscători de limbi străine; afară de cele clasice (latina şi greaca), le ştiau pe cele ce se vorbeau în Transilvania, maghiara şi germana, şi totodată limbile franceză şi italiană. Ca profesii, Dante Gherman a urmat Literele şi Filosofia, Joe Gherman, Dreptul, iar Horaţiu, Politehnica (a fost inginer naval), toţi urmând cursuri la universităţile din Budapesta şi Viena.

Pe lângă activităţile lor profesionale, au militat, prin acţiuni directe, prin scris sau susţinere materială, în lupta naţională, în vederea Marii Uniri din 1918.

Aşa, de pildă, fratele mai mare, dr. Dante Gherman (profesor la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov) a fost trimis, ca reprezentant al Partidului Naţional Român, la Budapesta, ca să predea şi să susţină un Memoriu al românilor din Braşov şi Ţara Bârsei, în care se cerea delegaţilor români din Parlamentul maghiar să solicite şi să pledeze pentru despărţirea Ardealului şi a Banatului de Ungaria, iar în cazul în care nu li se îndeplinea cererea, ei, delegaţii, să părăsească forumul budapestan – ceea ce au şi făcut.[i]

Dr. Dante Gherman a renunţat la profesia de dascăl la Braşov – aici a fost şi un important gazetar – şi s-a dedicat meseriei de avocat, practicată la Arad şi la Brad, dar mai ales ca pledant strălucit la Înalta Curte de Casaţie a ţării, unde pledoariile sale au rămas în istorie.

În acelaşi spirit naţional, dr. Joe Gherman (un emerit matematician), ca prizonier la Darniţa – fapt pomenit şi mai sus – în Primul Război Mondial, fiind ofiţer de artilerie şi rezervist în armata austro-ungară, s-a înrolat în corpul de voluntari români pentru a lupta în continuare, de data aceasta pe frontul românesc, convins fiind că lupta armatei române va duce la unirea tuturor românilor într-o singură ţară, pe care şi-o doreau de veacuri: România.

Dintre cei trei fraţi Gherman, Horaţiu a murit tânăr, de o boală neiertătoare în acele vremi – tuberculoza –, departe de dragii săi Munţi Apuseni, pe o navă a flotei austriece, unde lucra ca inginer mecanic.

Ca să revin la dr. Joe Gherman, cum am mai spus, a studiat Dreptul la Budapesta, a dat doctoratul la Viena şi apoi încă un doctorat administrativ, de data aceasta la Universitatea din Cluj, numit în epocă „piccolo doctorat”. Această ultimă, să zic aşa, „calificare” i-a fost necesară pentru că, după Unire, a lucrat în Administraţie, unde a ajuns să deţină funcţia importantă de Inspector general administrativ în Ministerul de Interne, pentru tot cuprinsul ţării.

Ca un specialist de marcă în Administraţie, dr. Joe Ghermannu nu s-a mulţumit să fie doar un funcţionar – chiar şi de grad înalt – care să aplice legi şi să urmărească justa lor aplicare. Preocupările lui au mers mai departe, aducând îmbunătăţiri, idei noi şi lucrări în domeniu. Voi menţiona aici doar o parte dintre cele care au fost publicate şi adoptate şi, de asemenea, o serie de titluri din cele pe care le-a elaborat:

– Reforma Administrativă 1919-1931;

– Regulament-tip pentru organizarea pompierilor rurali, prevenirea şi stingerea incendiilor;

– Regulament-tip pentru organizarea corpului şi serviciilor hornarilor;

– Organe administrative în Ardeal şi Banat până la 1918;

– Observaţiuni asupra proiectului Legii administrative 1936/36;

– Organizarea judecătoriilor comunale şi a judecătorilor de pace în Ardeal, Banat până la 1 ianuarie 1925 şi în Vechiul Regat până la 1907.

A organizat şi a condus diverse lucrări şi conferinţe administrative cu prefecţii şi primarii Regiunilor pe care le avea în subordine. Un exemplu: Conferinţa de la Regiunea a III-a administrativă Braşov, expunerea d-lui Dr. Joe Gherman, inspector general administrativ (articol apărut în ziarul „Universul” din Bucureşti, 6 februarie 1943).

Sigur, toate aceste preocupări erau în cadrul funcţiei sale dar, prin ideile noi pe care le aduceau, depăşeau cu mult atribuţiile stricte de serviciu.

Un alt capitol care l-a interesat şi căruia i s-a devotat de-a lungul întregii sale vieţi a fost cultura, şi a activat încă de tânăr în domeniu, ca ziarist, cercetător, sprijinitor a tot ceea ce era activitate artistică, muzicală, istorică, literară.

Aşa, a susţinut, moral şi mai ales material, săpăturile arheologice de la Porolissum (scrisoare de mulţumire a Prof. univ. Constantin Daicoviciu din 17 iulie 1939, Cluj).

A publicat, pe spese proprii, lucrarea Viaţa şi opera compozitorului Iacob Mureşianu, cu ocazia comemorării, la Cluj, a 75 de ani de la moartea acestuia.

De-a lungul anilor a scris nenumărate lucrări cu subiecte diferite şi interesante, apărute în periodicele vremii la Cluj, la Braşov sau în alte oraşe ale ţării. Voi menţiona doar câteva dintre acestea:

– Statuia de la Iaşi a lui Ştefan cel Mare, în care prezintă valoarea şi importanţa sculptorului francez Emmanuel Fremiet, cel care este autorul acestui valoros monument;

– Generalul Pomuţ şi Căpitanul Dunca, doi români, eroi ai armatei americane, comemoraţi în Statele Unite;

– Eminescu la Braşov, conferinţă prezentată în 12 noiembrie 1964, la Filiala Secţiei de Istoria Medicinii la Braşov;

– Muzica instrumentală în Biserica Românească, lucrare publicată în ziarele „România Nouă” şi „Patria” din Cluj, în anul 1940; după mulţi ani, Joe Gherman notează, cu privire la această lucrare a sa: „9 iunie 1952, a doua zi de Rusalii. Din tot ce am publicat, aceste două articole mi-au plăcut cel mai mult. Le-am recitit de multe ori”;

– Începuturile presei româneşti în Transilvania, lucrare amplă, făcând obiectul conferinţei ţinute la 30 noiembrie 1965, la Braşov.

Încă din 1943, mult înainte de a se implica în aplicarea „Lăsământului” lui Iacob Mureşianu, a întreprins o acţiune de înfiinţare a unei instituţii la Braşov, care să cuprindă: muzeu, loc de cercetare în diverse domenii, revistă etc., întocmind pentru aceasta memorii (nr. 2167/1943) şi documentaţii justificative. A rămas însă doar un proiect, în acele timpuri neprielnice, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, în care era angrenată şi patria noastră.

Fiind căsătorit cu Sevastia, fiica lui Iacob Mureşianu, după cum am spus şi mai înainte, desigur că spiritul său iubitor de cultură şi interesul pe care-l purta istoriei noastre s-a îndreptat spre familia Mureşenilor, încă din tinereţe.

Venit la Braşov, în urma nefericitului Dictat de la Viena din 1940, legăturile cu moştenirea spirituală a familiei s-au întărit, în special datorită prieteniei dintre el şi vărul primar al soţiei sale, Aurel A. Mureşianu, apropiat ca vârstă şi preocupări. Împreună, au decis punerea în aplicare a atât de original intitulatului „Lăsământ” spiritual şi material al Mureşenilor.

Iacob Mureşianu, proprietarul „Gazetei Transilvaniei”, a dorit ca întreg patrimoniul familiei sale – casă, documente, bibliotecă, obiecte de artă, mobilier etc. – să rămână „intact şi indiviz”, să folosească întregului neam, nu doar succesorilor săi. De aceea, la moartea sa, cel care a rămas să se ocupe de întreaga moştenire a fost dr. Aurel Mureşianu, directorul de atunci al „Gazetei”, ceilalţi urmaşi renunţând la drepturile lor de moştenire pentru a nu se împrăştia acest tot unitar. Astfel, dr. Aurel Mureşianu a gospodărit moştenirea în spiritul „Lăsământului”, până la moartea sa.

Fiul său, istoricul şi publicistul Aurel A. Mureşianu, a avut în continuare grijă de prezervarea patrimoniului. Neavând urmaşi direcţi, sfătuindu-se cu vărul său prin alianţă, dr. Joe Gherman, întocmeşte un act notarial în 1950, prin care-l împuterniceşte pe acesta, ca reprezentant al familiei, cu „preluarea, păstrarea şi organizarea patrimoniului, în scopul înfiinţării unui aşezământ ce urma să poarte numele «Fundaţiunea Casei Mureşenilor»: bibliotecă, muzeu, institut de cercetări istorice, ştiinţifice, lingvistice, conform dorinţei înaintaşilor”.

Abia a închis ochii Aurel A. Mureşianu, că organele Securităţii Statului – proaspăt înfiinţată de regimul comunist – s-au şi prezentat, pentru a ridica tot ceea ce reprezenta tipăritură sau înscris, spre a le duce la Fabrica de hârtie din Zărneşti, la topit. Pentru puterea comunistă, acest patrimoniu reprezenta un pericol de necontestat.

E ironică soarta câteodată, căci această fabrică a fost cumpărată, în trecut, de Mureşeni, pentru a asigura hârtia necesară la tipărirea „Gazetei Transilvaniei”, iar Gheorghe Bariţiu a fost timp de 20 de ani director comercial al acestei fabrici. Acum urma ca, printre altele, şi colecţia „Gazetei” să fie topită aici.

Dar să trec din nou la întâmplările vremii. În faţa unui asemenea pericol – preluarea dorită de securitate – dr. Joe Gherman, în calitatea sa oficială de succesor al lui Aurel A. Mureşianu, a reuşit să obţină o amânare de 24 de ore, după care urma să se facă predarea. Cum i-a putut convinge pe cei trimişi să execute ordinul de ridicare a „materialului”, numai el a ştiut.

Asumându-şi tot riscul şi primejdia personală (nu demult fusese eliberat din închisoarea comunistă a Ministerului de Interne), a reuşit, într-o singură noapte, ajutat de toţi membrii familiei, să transporte totul la Biblioteca Municipală unde, prin omul de cultură şi înţelegere care a fost profesorul Ion Colan, prieten apropiat, s-a preluat acest patrimoniu de valoare, prezentând un act oficial de la Securitate, care nu au mai insistat, considerând Biblioteca o instituţie oficială a Statului.

În acest fel, destul de neobişnuit pentru epoca respectivă, chiar incredibil, patrimoniul Mureşenilor a fost salvat şi asta datorită exclusiv lui Joe Gherman.

De acum înainte îşi va urmări neabătut scopul propus: realizarea aşezământului cultural dorit de Mureşeni. În baza actului notarial din care rezulta calitatea sa de reprezentant şi gestionar al întregului patrimoniu ce urma a fi donat Statului, va începe un lung şi obositor „război al hârtiilor”. Memorii, nenumărate memorii, referate, cereri, scrisori la cei pe care-i socotea că ar putea ajuta acţiunea întreprinsă. La orice refuz făcea revenire cu alte şi alte argumente, mergea în audienţă, căci, ca un bun jurist ce era, pleda cu atâta convingere încât nu putea fi refuzat, şi toate astea de-a lungul foarte multor ani, fără să obosească sau să renunţe.

La vremea respectivă mai existau urmaşi ai familiei, în ţară şi străinătate, şi în urma împuternicirilor date de aceştia, reuşeşte să fie numit de către Sfatul Popular Braşov ca delegat al familiei, custode pentru a inventaria în mod ştiinţific acest patrimoniu. Cu pregătirea pe care o avea ca specialist în administraţie, era cel mai potrivit pentru o asemenea sarcină, pe care a îndeplinit-o în mod exemplar, ca de altfel tot ce întreprindea.

Nu s-a mărginit însă doar la această muncă, necesară dar nu hotărâtoare pentru ţelul său: „Casa Mureşenilor”. A continuat a se adresa la toate forurile competente. explicând importanţa cererilor pentru a înfiinţa o asemenea instituţie, ce urma să fie o mândrie pentru ţară. A întreprins nenumărate călătorii, pe spese proprii, la Bucureşti, la Academia Română şi la Muzeul Literaturii Române, la Cluj şi la Iaşi, la filialele Academiei, pentru a se consulta cu specialişti, lucrând fără preget, facând o muncă sisifică de multe ori, care a durat timp de 17 ani.

Greutăţi au fost fără număr şi de variate feluri. De multe ori, cînd obţinea o mică reuşită, în scurt timp era anulată şi totul trebuia luat de la început. Dar dr. Joe Gherman nu s-a lăsat niciodată învins. A dorit din tot sufletul să-şi realizeze visul şi, oricâte greutăţi a întâmpinat, nu s-a descurajat. Mă întreb oare câţi oameni ar fi avut această tărie de caracter. Pe acest drum pe care şi l-a ales a fost un adevărat urmaş a vajnicului Iacob Mureşianu.

Impedimentele nu au fost numai în legătură cu obţinerea aprobărilor, dată fiind convingerea celor de care depindea apariţia unui asemenea aşezământ, ci şi în eliberarea spaţiului pentru muzeu şi chiar în recuperarea patrimoniului, care fusese împrăştiat la diverse alte instituţii din Braşov sau din capitală. Cu câtă greutate şi alergătură a recuperat arhiva, tablourile – câte a putut, mobilierul depozitat incorect şi deteriorat, îndreptând multiplele greşeli ce s-au făcut în timp. Din păcate, chiar până în ziua de azi sunt valori din patrimoniul Mureşenilor care nu s-au mai întors la locul lor de baştină, „Casa Mureşenilor”, de unde au fost silnic înstrăinate.

Pentru a reliefa mai pregnant caracterul omului Joe Gherman, aş menţiona un fapt ce-l defineşte.

După ce a fost eliberat din detenţie (deoarece nu s-a găsit niciun motiv plauzibil de condamnare, căci nu făcuse parte din niciun partid politic – fiind funcţionar public, acest lucru era de altfel interzis –, nu avusese nicio activitate ca „exploatator”; fiind tolerant şi iubitor al semenilor săi, a apărat pe evreii oprimaţi în regimul nazismului, de altfel i-au şi fost recunoscători, depunând mărturie pentru eliberarea sa) a fost epurat din administraţie ca indezirabil, înainte de vârsta pensionării şi, astfel, i s-a refuzat, după o muncă de ani buni, dreptul la pensie. Atunci, în 1959, nu avea niciun fel de venit, trăia din vânzarea lucrurilor din casă şi din puţinul ajutor pe care-l avea din salariul fiului său. Arhivele Statului din Braşov i-au oferit un post bine plătit, cu condiţia ca patrimoniul arhivistic al Mureşenilor, de care dispunea ca reprezentant al familiei, să treacă la această instituţie, dispusă totodată a-l achiziţiona de la urmaşi. Având ca imbold conducător îndemnul lui Avram Iancu, moţ de al lui: „Iubiţi-vă ţara şi neamul, ca să nu vă bată Dumnezeu!”, dr. Joe Gherman a declinat oferta Arhivelor Statului, continuând să activeze, fără preget, pentru înfiinţarea ”Casei Mureşenilor”, cu tot patrimoniul lăsat „intact şi indiviz”, cum au dorit înaintaşii şi urmaşii care erau în viaţă.

Abia în 1957, în urma unui nou memoriu (cine ştie al câtelea!) întocmit într-un mod ştiinţific şi de un înalt nivel cultural – o adevărată lucrare de referinţă –, a determinat conducerea Academiei să trimită un delegat la faţa locului. Acesta a fost eruditul profesor Alexandru Husar, care se documentează şi raportează cele constatate. Pe baza acestora, preşedintele filialei din Cluj, prof. Raluca Repan, cu care Joe Gherman luase legătura, fiind o veche şi dragă cunoştinţă, înaintează un raport (nr. 858/1959) Academiei Române, prin care conclude că: „Având în vedere importanţa acestui patrimoniu, aprobă şi susţine iniţiativa tov. Dr. Joe Gherman”, propunând studierea problemei şi luarea măsurilor de cuviinţă.

Să revin asupra faptului că dr. Joe Gherman a fost o personalitate cunoscută în perioada interbelică, având multe legături cu intelectualitatea timpului. Aşa se explică înţelegerea pe care a găsit-o şi după instaurarea comunismului la oameni de valoare, ce nu au putut fi înlăturaţi sau înlocuiţi imediat cu proletcultişti, regimul având încă nevoie de priceperea lor.

Aceasta este şi explicaţia că a fost sprijinit necondiţionat de Academia Română, unde, în urma discuţiilor pe care le-a avut cu preşedintele din acel timp, profesorul Iorgu Iordan, acesta susţine valorificarea patrimoniului Mureşenilor. De asemenea, profesorul Panaitescu-Perpessicius, academician şi el, cere conservarea şi popularizarea glorioasei familii a Mureşenilor, prin înfiinţarea unui aşezământ cultural consacrat acestui scop.

În decursul celor 17 ani în care Joe Gherman a lucrat pentru punerea în practică a amintitului „Lăsământ” a lui Iacob Mureşianu, el nu s-a mărginit doar în a convinge autorităţile şi forurile intelectuale ale vremii de necesitatea pentru neam a unui asemenea aşezământ, ci s-a ocupat şi de lucrările de ordin strict tehnic, şi anume: eliberarea spaţiului donat, reparaţiile şi amenajările necesare, problemele de restaurare a obiectelor ce urmau să fie expuse, alcătuirea de fişe de arhivă, supravegherea celor ce lucrau ca zugravi, constructori, parchetari etc. şi achiziţionarea bunurilor necesare unui asemenea muzeu, ca: perdele, covoare, diverse alte materiale, ceea ce a solicitat o permanentă alergătură.

Zile, luni şi ani pleca de dimineaţă, la prima oră, şi se întorcea seara târziu, extenuat dar fericit, ca să ne spună că încă un punct din rigurosul său program, pe care şi-l impusese singur, a fost realizat. Şi toate acestea, în timpuri nespus de vitrege, când nu întotdeauna munca lui era apreciată la valoarea ei. A fost însă un optimist, care nu s-a lăsat niciodată înfrânt de vicisitudinile pe care le-a avut de întâmpinat.

Pe ultima sută de metri, atunci când idealul său, „Casa Mureşenilor”, era realizat, adică spaţiul era amenajat conform planului, cu tablourile pe pereţi, mobilele stil la locul lor, cu vitrine şi panouri reprezentative pentru Mureşeni şi munca lor, actele din arhivăerau în mare parte înregistrate – totul gata pentru inaugurare –, dr. Joe Gherman a părăsit această vale a plângerii, răpus de o boală necruţătoare, pe care nu a putut-o învinge ca pe toate celelalte greutăţi pe care le întâmpinase cu atât curaj în viaţă, poate tocmai datorită eforturilor prea mari în felul cum a înţeles să muncească pentru Mureşeni.

La înmormântarea sa, din luna iulie a anului 1967, în cripta nr. 1 pe care şi-o cumpărase şi construise în cimitirul Bisericii Sf. Nicolae din Braşov, părintele Işa, în panegiricul său, spunea: „Purtarea sa de grijă s-a revărsat îndeosebi asupra bisericilor străbune, cunoscând rosturile lor în devenirea neamului românesc. Printre aceşti beneficiari ai dragostei faţă de valorile trecutului istoric se numără şi biserica aceasta, în preajma căreia i-a fost dat să fie aşezat spre veşnica odihnă”.

Din păcate, nu a fost să fie aşa. Cripta în care a fost îngropat în 1967, iar mai apoi toţi membrii familiei sale decedaţi de-a lungul anilor şi nimeni altcineva, îi fusese atribuită spre achiziţie de conducerea bisericească încă din anii 40, drept recunoştinţă pentru sprijinul constant primit de la dr. Joe Gherman. După ce, timp de 50 de ani, în afară de familia sa nu a mai fost nimeni îngropat acolo, în anul 1985 cripta a fost spartă din dispoziţia forurilor bisericeşti ale timpului, pentru a fi înhumaţi diverşi străini, care nici măcar nu ştiau cine au fost dr. Joe Gherman şi Mureşenii. Binenţeles, toate acestea s-au întâmplat din dorinţa unora de a încasa cât mai mulţi bani. Un adevarat sacrilegiu făcut de un for bisericesc, după părerea tuturor celor care l-au cunoscut pe dr. Joe Gherman şi i-au apreciat activitatea. Mai sperăm cu toţii ca, măcar pe viitor, să se oprească această necreştinească faptă, pentru respectul ce i se cuvine unui credincios şi demn fiu al bisericii.

Am ţinut să scriu acest articol pentru că, fără entuziasmul, munca şi dăruirea lui Joe Gherman, nu ştiu când şi cum ar fi putut lua fiinţă “Casa Mureşenilor”, muzeul memorial de astăzi.

El a fost acela care s-a dedicat, cu trup şi suflet, realizării acestui ţel, pentru a duce la bun sfârşit ceea ce şi-a propus, şi consider că trebuie să fie cunoscută această activitate a sa de către toţi cei care se bucură astăzi de existenţa acestei instituţii de frunte în viaţa noastră culturală.

autor: Lucia BUNACIU

---

[i] Alexandru Scurtu, Şcheii Braşovului, Braşov, Ed.