Formatarea culturală a revoltei

Motto: „populaţia nu-i pregătită pentru revoluţie. Se ocărăşte ici şi colo, însă nimeni nu-şi pune capul în foc, martiri politici nu cresc pe acest pământ”(Johann Koradin, 1853).

Nu demult presa spaniolă s-a întrebat de ce românii nu se revoltă pe străzi. Dincolo de cazul Greciei, în Marea Britanie oamenii s-au revoltat numai pentru ridicarea cu un singur an al pragului de pensie și reducerea acesteia cu un procent cu mult mai mic decât în cazul României. Până și în Grecia abia acum dispar salariile 13 și 14, sporurile, în sfârșit, sunt impuse toate reperele austerității pe care românii le-au primit în liniște, la pachet, cu mult timp în urmă. S-au revoltat câțiva pensionari disperați, iar sindicatele corupte și astfel obediente politic, au diluat coeziunea de breaslă profesională iar manifestațtiile organizate de acestea au fost lipsite de forța continuității.

Pe români i-au scos în stradă retrogradarea echipei de fotbal „Universitatea Craiova” sau nunta unor maneliști. Nu umilințele impuse, lipsurile în creștere geometrică pe măsură ce trec anii și vârstele, deznădejdea și dispariția oricărui orizont de așteptare. Pe români nu-i disperă minciuna pe față, jaful sistematic al derbedeilor politici care mai și rânjesc flecar și jucând absolut grotesc rolul unor mari democrați. În fapt mafioți în glazură democrată. De ce? Pentru că românii nu au formatarea culturală a revoltei. La începutul secolului al XIX-lea, undeva către anii 1830-1840, aflăm despre despre funcţionarii români în genere, „că sunt indolenţi, mândri şi nu se ruşinează să spună că din salariile lor (care nu’s tocmai neînsemnate) le este imposibil să-şi ducă existenţa de toate zilele, şi nu fac nici un secret din aceia că luxul pe care îl poartă şi-l procură nu tocmai onest, prin veniturile pe sub mână. În ceea ce priveşte starea culturală a populaţiei bucureştene am găsit – că în afară de câţiva doctori şi artişti şi aceştia străini – cu toţii sunt sub nivelul mijlociu: o cultură superficială domneşte de la boier până la ultimul comis; chiar şi negustorimea în sferele cele mai înalte, nu are o cultură ştiinţifică, teoretică, ci numai tact practic. Demoralizarea este vizibilă în toate treptele populaţiei bucureştene. Caractere oneste se găsesc rar, noţiunea de a căuta să înşele este înlocuită prin cea a şireteniei”(Richard Kunisch, 1870).

Dacă orașele și târgurile se aflau sub dictatura clientelismului funcționăresc-politic, satele, întreaga lume rurală, cunoștea o altă realitate a „boieriei”. Aproape fiecare sătean se visa „boier„, iar dincolo de utopie nu ezita să-și etaleze orogoliul față de străini. Și aceasta pentru că „noi toţi suntem mândri, suntem fanfaroni. Ei bine, ţăranii sunt mult mai mândri, mult mai fanfaroni decât noi. Nu s’o băga un ţăran slugă, să-i dai marea cu sarea şi Oltul cu totul! Se bagă logofăt, ca să umble cu biciul pe umeri şi să poruncească la ceilalţi; iar argat, numai când n’are absolut ce să mănânce”. Apoi, „când ai nevoie să-ţi transporte ceva sau să-ţi facă un serviciu oarecare să nu tratezi cu el, ca cu un chirigiu, că nici nu se uită la tine. Trebuie să-l rogi să-ţi facă o facere de bine şi să-i rămâi recunoscător. Plata este lucru lăturalnic, deşi este foarte mare în raport cu serviciul adus. Şi într-adevăr la plată nu ţine”Grigore Peucescu, 1888). Ne mai mirăm de ce a prins comunismul în România(unde nu au existat comunişti, cu excepţia unor membri din etnii variate), când regimul a oferit puturoşilor satelor noastre posibilitatea de a umbla cu bicul pe umeri prin oraşe, târguri, cătune, fabrici şi chiar în intimitatea noastră? Mulţime de birocraţi, lefegii ai ideologiei de partid au fost recrutaţi din fii celor care nu au mai găsit slujbe de logofeţi şi argaţi în vechime.

Acestea sunt demografiile majoritare deasupra cărora plutește democrația de azi. Cei puțini, care știu acest lucru și vor să vindece acest neajuns cultural sunt cei mai mari dușmani ai celor care conduc. Decidenții nu vor un popor conștient de drepturile sale ci un unul supus obligațiilor față de cei puternici. Iar miza este una foarte simplă. Se oferă fiecăruia iluzia că poate fi stăpân. Numai iluzia. Și fiecare se bucură și este fericit cu iluzia lui.

adrian majuru