Călăraşi reşedinţă de judeţ în perioada 1833 – 1852

Nevoile tot mai stringente ale ruşilor de a se afla în permanent contact cu autorităţile judeţene i­-au determinat să intervină la Bucureşti cerând mutarea capitalei judeţului Ialomiţa de la Urziceni la Călăraşi. La 18 aprilie 1833, Vornicia din lăuntru a Ţării Româneşti poruncea cârmuitorului judeţului Ialomiţa ca „ fără zăbavă să mute ocârmuirea cât şi Tribunalul judeţului şi poliţia la Călăraşi ”.[1] Se poate spune chiar că această mutare s-a facut încă din anul 1831, după mărturisirea cârmuitorului din acea vreme.

Formalitatea decisivă a mutării capitalei judeţului s-a îndeplinit în aprilie 1833, când deputatul vorniciei din lăuntru porunceşte cârmuitorului judeţului:

„ Înalta Excelenţia Sa Domnul Plenipotentul Prezident, prin ofisul adresat către Sfatul Administrativ, hotărăşte a se muta tahtul acelei Ocârmuiri şi a Tribunalului judeţului din Urziceni la Călăraşi. Potrivit dar cu cuprinderea zisului ofis, Vornicia scrie Ocârmuirii ca îndată după primirea acestea se pune în lucrare închirierea unei case încăpătoare ocârmuirii, pentru a cărei chirie se va inţelege cu cinstita Vistierie şi să facă zăbavă să mute atât ocârmuirea cât şi poliţia la Călăraşi, raportând şi acestuia departament de urmare.” [2]

Decizia de învestire a Călăraşului ca reşedinţă de judeţ, a fost luată din octombrie 1832 de către generalul Kiseleff, când se afla în vizita la Călăraşi. El ascultă cererile locuitorilor, nemulţumiţi  că pentru un act de nimic, pentru întărirea unui zapis sau a altor acte comerciale, pentru toate nevoile zilnice ale unui oraş în formare, erau obligaţi să bată drum lung până la Urziceni.[3]

În momentul mutării reşedinţei de judeţ la Călăraşi, târgul era foarte mic şi era format din doua mahalale, una galbenă în care stăteau boierii, si una verde în care stăteau oamenii de mijloc.

În urma războiului dintre ruşi şi turci ce a avut loc şi pe teritoriul Călăraşului, şi mai des din cauza faptului că ruşii au rămas aici până în 1836, a adus aici o mulţime de oameni străini, oameni de afaceri furnizori sau neguţători ocazionali şi o dată cu mutarea capitalei, va deschide orizonturi noi oamenilor întreprinzători, începând să se intrevadă şi beneficiile târgului. Aşa că, nu numai străinii deja existenţi aici, ci şi mulţi locuitori ai satelor vecine, capătă îndemn să se stabilească aici.

În anul 1836, odată cu evacuarea Silistrei de către ruşi, cei care se temeau de represaliile din partea turcilor, cer permisiunea de a se aşeza în Călăraşi, trimiţând chiar şi o jalbă lungă către domnitor, la 6 iunie 1836, să li se dea învoirea cerută.

Domnitorul, căruia îi era teamă de vreo încurcătură, a cerut avizul lui Ruckman, consulul rus la Bucureşti. În această chestiune, Sakellorio, borcher şi consul al Rusiei în Bucureşti, scria la 23 septembrie 1836:

„ … Evacuarea Silistrei de către trupele ruseşti a început la 28 august şi s-a terminat la 12 spetembrie. Întârzierile de până acum se datoraseră hotărârei ce a luat un mare număr de familii din Silistra de a pleca odată cu ruşii şi a se aşeza în Principate, ceea ce au şi făcut cu toate sforţările Paşei de a-i împiedica … ”[4].

La 1 mai 1831 a fost pus în aplicare Regulamentul Organic, care marchează începutul organizării vieţii de stat în Ţările Române. În Călăraşi, aplicarea Regulamentului Organic s-a făcut capitol cu capitol, având loc şi înfiinţarea oraşului, odată cu acest Regulament. Viaţa oraşului şi înfiinţarea autorităţilor capitalei de judeţ se pot observa din capitolele Regulamentului Organic.

Primul conducător al judeţului după adoptarea Regulamentului Organic este D. Polizu, înlocuindu-l pe căminarul Iordache Arion. Urmează, la 10 octombrie 1836, comisul Ioneu Grăduşteanu, care este destituit din funcţie la 12 iulie 1837. “Văzând raportul acelui Departament Nr. … prin care ne arată nedestoinicia şi abaterea din datoriile slijbei, a Comisului Ioneu Grăduşteanu, ocârmuitorul judeţului Ialomiţa, primim de bună chibzuială a Departamentului şi poruncim ca pomenitul Comis Grigore Grădişteanu, pentru nedestoinicie şi nesubordonaţie să se deporteze de la ocârmuire.”[5]

Regulamentul Organic face diferenţa între oraşele libere şi oraşele aşezate pe moşii particulare, în sensul că oraşele libere se puteau administra singure şi îşi puteau alege singure un conducător, în timp ce oraşele subordonate moşiilor erau supuse îndatoririlor, ce se deosebeau prin hrisoavele proprietarilor.

În condiţiile în care Călăraşul era aşezat pe moşia Lichireşti, fiind proprietatea Epitropiei spitalului Colţea, pentru conducerea oraşului Sfatul Administrativ alcătueşte un  jurnal,  în care sunt fixate normele de conducere a oraşului. Acest jurnal este semnat de Gheorghe Filipescu, Alex. Filipescu, Alex. Nerciulescu, Barbu Ştirbei, Filip Lenş, Mihalache Boleanu, Gheorghe Sibescu.

De obicei cărmuitorul recomanda două persoane. În general, primul recomandat avea rol în conducerea târgului, deţinând titulatura de preşedinte al Comisiei târgului, iar ceilalţi se numeau comisari.

Rolul Comisiei târgului este aceea de a interveni mai mult în privinţa veniturilor, cheltuielilor, darea socotelilor, asociatiile obşteşti, apărarea regatului. Această comisie nu putea fi realeasă, si funcţiona doar o dată pe an.

Prima comisie a târgului Călăraşi s-a format in noiembrie 1833, şi era formată din Răducan Ceauşescu şi logofătul Tănase Patentarul. [6]

În data de 29 noiembrie 1833 sunt trimise conducătorilor de comisie primele Condici, în care urmau să fie trecute toate veniturile şi toate cheltuielile târgului, ce vor da curs cancelariei şi arhivei acestui târg.

La 1 noiembrie 1834 au fost aleşi ca membrii ai Comisiei polcovnicul Grigore Poenaru şi Dumitru Stanciu.

Bugetul târgului Călăraşi se calcula în funcţie de sfârşitul anului bugetar şi a anului administrativ care începea în luna noiembrie şi se termina la 31 octombrie al anului următor. La sfârşitul anului socoteau veniturile deoarece atunci se ştiau cât s-a cheltuit şi cât s-a încasat în cursul unui an, după care de forma proiectul de buget pe anul următor. Toate socotelile erau verificate de o Comisiune formată din cârmuitori, prezidentul tribunalului şi deputatul judeţului, după care erau trimise Vorniciei spre întărire.

În anul formării primei Comisii a târgului Călăraşi, în anul 1833, s-a format şi proiectul de buget pe anul în curs. Este interesant faptul că odată cu citirea acestui proiect de buget, ne formăm şi o idee despre felul în care se prezenta tâgul la acea vreme, cu o uliţă principală de 250 stânjeni lungime şi 5 lăţime plină de noroi şi neumbrită.[7]

 Acum îşi află începutul şi prima şcoală de la Călăraşi.

Pentru perioada 1850 – 1851, arenda venitului a fost pusă în seama lui Rafael Kalef. Venitul exportului, taxele ce trebuiau plătite de toate vasele care veneau şi ancorau în portul Călăraşi, erau încasate de un cinovnic al schelei. Nimeni în afară de el nu avea voie să încaseze aceste taxe.

Printre îndatoririle principale ale Comisiei târgului erau asigurarea îndestulărei locuitorilor cu articolele de primă necesitate pentru întreţinerea, pâinea, carnea şi controlul vânzărei acestor alimente, după care venea luminatul şi paza de foc.[8]

Un alt articol important, de prima necesitate, în grija Comisiei târgului erau lumânările de seu pentru iluminat. Aranjamentele se făceau prin Cârmuire şi priveau întreg judeţul.[9]

Grija Comisiei târgului se întindea şi asupra celorlalte articole din comerţ care serveau de hrană.

 Administaţia trebuia să fixeze şi preţurile pe ziua de muncă. După Regulamentul Organic trebuia să se socotească în fiecare an media zilei de muncă pe regiuni şi pe statistica populaţiei.

Bâlciul care se ţinuse regulat din anul 1731 până la venirea ruşilor, în 1828, nu s-a mai ţinut până în 1843, fiind suspendat. Epitropia Colţea intervine şi cere lămuriri, iar răspunsul este: “ …bâlciul urmând până la venirea armatei ruseşti

 într-acest principiu şi multă vreme stăruirea nenumăratului nenorocuri ale acestui oraş, n-au mai dat îndrăznire neguţătorilor a veni cu felurimi de mărfuri sfiindu-se. Apoi vremea întârzierei oştirei aici fiind de la 1828 până la 1837 şi într-această scurgere nemaifiind la ziua orânduielii, neguţătorii socotind poate că s-a desfiinţat…”[10]

S-au luat măsuri de reînfiinţare a acestui bâlci, fixându-i-se de la data de 1 la 8 septembrie în locul vechii localităţi.[11]

Obiectul atenţiei Comisiilor târgului, cât şi al Cârmuiriilor s-a îndreptat şi spre înfrumuseţarea şi aranjarea oraşului, iluminatul, paza de foc, curăţirea străzilor. În 1834 sunt făcute îmbunătăţiri: “ să se aştearnă 250 de stânjeni ce ţine uliţa târgului cu nisip deocamdată şi mai pe urmă se va face şi caldarâm însă cu grea cheltuială, fiind uliţa de 5 stânjeni de largă. Să se facă o şcoală pentru învăţătura copiilor, care şcoală cu îndemnare şi ajutorul ocârmuirei şi al polcovnicului Grigore, arendaş, s-au şi pus în lucrare 4 500 de lei. “[12]

Odată cu înmulţirea populaţiei şi întinderea oraşului, încep să se facă şi clădiri frumoase de cei care îşi legau viaţa şi interesele de viaţa acestui oraş.[13] Însăşi cetăţenii vegheau şi se interesau de înfrumuseţarea oraşului.

Regulamentul Organic stabilea ca în fiecare oraş reşedinţă de judeţ să existe câte un poliţist însărcinat cu paza oraşului, cu îngrijirea închisorii din oraş, având în subordine câte şase dorobanţi. Ulterior poliţistul a fost desemnat şi cu vegherea privind iluminarea oraşului, controlul servitorilor, străjuirea de noapte. Poliţia a fost mutată la Călăraşi odată cu mutarea reşedinţei de judeţ aici. Paza oraşului pe timp de noapte era făcută de către locuitori, pe baza unei liste de caraule întocmite de poliţie. Astfel fiecărui locuitor îi venea rândul odată la 19 zile. Acest sistem de caraulă a funcţionat până în anul 1850, când departamentul de din lăuntru decide, ca de paza oraşului, să se ocupe oameni specializaţi, plătiţi din bugetul local care se afla sub controlul permanent al poliţiei.

Odată cu extinderea oraşului a crescut şi numărul felinarelor destinate iluminatului pe timp de noapte, de care se îngrijea tot poliţia.

O altă organizatie din cadrul târgul Călăraşi, era poşta ce cuprindea transportul persoanelor şi a corespondenţei. Expediţia corespondenţei oficiale se făcea de două ori pe săptămână.

Prima scoală care a existat aici datează din data de 28 octombrie 1835. Arendaşul Grigore Poenaru se va ocupa personal de construcţia clădirii şi obţine locul gratuit de la Epitropia Spitalului Colţea.[14] Localul va fi gata în anul 1837. Primul profesor al acestei şcoli a fost Gherasim Gorjarul, venit la Călăraşi de la Vălenii de Munte. Curând şcoala a devenit neîncăpătoare şi s-a cerut Vorniciei lărgirea şcolii. În anul 1840 se înfiinţează şi prima bibliotecă publică de aici. Reluarea procesului de învăţământ va fi posibil de-abia în anul 1852, deoarece clădirea se afla într-o stare de dărăpănare, mobilierul fusese împrăştiat şi se făceau eforturi mari pentru a se găsi un nou spaţiu, conform unei înştiinţari din septembrie 1850, făcută de Comisia târgului către Ocârmuirea judeţului. Locuitorii oraşului Călăraşi cereau cu insistenţă redeschiderea şcolii publice, fiind convinşi de valoarea acestei instituţii, condusă de un profesor bine pregătit.

Odată cu aplicarea Regulamentului Oraganic, aveau să fie organizate miliţiile naţonale, care se ocupau cu paza graniţelor. Până în anul 1836 armatele ruseşti au fost înregimentate, ceea ce relevă faptul că în oraş existau cazarme provizorii şi instalaţiile unei armate în razboi. S-a înfiinţat şi un corp de paznici ai carantinelor, organizaţi milităreşte.[15] Dintr-o descriere din 22 octombrie 1852, aflăm că aceasta cazarmă era compusă dintr-o casă tenuită cu pământ, învelită cu olane. Aici s-au instalat primele unităţi stabile ale armatei naţionale. La 3 decembrie 1834, la Călăraşi se instalează prima unitate militară stabila care avea nevoie şi de un spital. La momentul vizitei la Călăraşi a domnitorului Alexandru Ghica, primea onoruri militare din partea unui detaşament local, comandat de căpitanul Budişteanu.

Urmările revoluţiei de la 1848, sunt importante pentru Călăraşi, deoarece ideile de libertate semănate de revoluţie, au dus la eliberarea oraşului.[16]

Până în anul 1833, Călăraşiul fusese un sat şi apoi un târgusor mic, cu o viaţă comercială limitată la schela de pe malul Borcei. Locuitorii erau clăcaşi pe moşia Lichireşti, proprietatea Epitropiei Spitalului Colţea. Ei duceau viaţă de muncă şi linişte a satului. Călăraşul a avut de îndurat necazurile razboiului, cumplita epidemie de ciumă din 1828 – 1830, holera din 1831 şi rigoarea ocupaţiei ruseşti.

Călăraşiul a ajuns capitală de judeţ după multe suferinte. Vechea populaţie de clăcaşi s-a amestecat şi a fost covârşită de populatia  nou venită de pretutindeni. Prezenţa ruşilor şi legătura directă cu Silistra ofereau posibilităţi de afaceri care ispiteau pe oamenii întreprinzători. Trecerea s-a făcut foarte repede şi astfel, vechiul sat de clăcaşi a ajuns un oraş de negustori, în care apar cetele breslaşilor, născute din nevoile vieţii de toate zilele.

Despre o viaţă intelectuală proprie Călăraşiului nu se poate vorbi încă. Intelectualitatea era reprezentată de câţiva cetăţeni care aveau legături cu Bucureştiul şi de micii funcţionari ştiutori de carte.[17] Grigore Poienaru a fost iniţiatorul şi realizatorul şcoli de aici. Tot el a făcut şi demersurile pentru refacerea bisericii, toţi localnicii ştiutori de carte se vor afla în fruntea luptei călărăşenilor pentru liberarea oraşiului lor. Locuitorii nu s-au împăcat niciodată cu situaţia de supuşi şi în care doreau să-i ţină arendaşii. Un mod de exprimare făţişă a dorintei de eliberare de sub dependenţa stăpânului feudal.

Deşi din punct de vedere social locuitorii Călăraşiului formau o masă eterogenă, eu s-au remarcat în lupta cu proprietatea ca o masa compactă. Forma principală prin care locuitorii şi-au manifestat dorinţa de eliberare de sub stăpânirea spitalului Colţea, a fost calea jalbelor adresată fie către ocârmuire, fie către Eforia spitalelor civile.[18] Ei se vor adresa şi domnitorului în ultimă instanţă. Primele încercări ale lor, datează din anul 1833, după ce Călăraşul devenise capitală de judeţ. Comisia oraşului îşi intră în atribuţii la 1 noiembrie 1833, cu prilejul întocmirii proiectului de buget. Dorinţa membrilor comisiei va rămâne însă, doar consemnată în arhivele ocârmuirii, fără să ajungă în faţa Eforiei Spitalelor Civile.

Barbu Ştirbei se hotăreşte să vine personal la Călăraşi, la 28 iulie 1851, pentru a se convinge de mersul lucrărilor şi de necazurile populaţiei, dar şi pentru urgentarea eliberării oraşului. Primit cu onoruri domnitorul s-a convins de mizeriile ce îndurau locuitorii din cauza situării oraşului pe o moşie particulară, care exploata târgul pentru obţinerea de profituri. Având în vedere poziţia favorabilă a oraşului pentru desfăşurarea comertului liber, decide urgentarea lucrărilor de eliberare a Călăraşului.[19]

 “ Mulţi dintre locuitorii aflaţi pe moşia Călăraşului, ce aparţine spitalului Colţea precum şi din alte părţi ale principatului, şi-au arătat către cinstita Eforie a spitalelor, cât şi de-a dreputul către Măria Sa, dorinţa de a întocmii un oraş slobod pe partea ce s-ar osebi din această moşie “. Urma ca acest act să fie întărit prin hrisov domnesc, lucru care s-a şi întâmplat, în luna septembrie 1851.

În semn de recunoştinţă pentru domnitorul Barbu Ştirbei, care a susţinut lupta de emancipare a oraşului, frumtaşii Călăraşiului i-au cerut, să accepte ca oraşul eliberat să poarte denumirea de Stirbei. Domnitorul a primit cu bucurie propunerea şi a fixat sosirea sa în oraş pentru a citi hrisovul domnesc în luna septembrie 1852[20]. Acesta a adus cu el înaltul hrisov domnesc ce consfinţea eliberarea oraşului de sub stăpânirea spitalului Colţea. Domnitorul hotărăşte ca odată cu emanciparea oraşului Călăraşi, acesta să poarte numele de Oraşul Ştirbei.