MANGALIA DE-A LUNGUL VEACURILOR

      « În Mangalia totul se exprimă prin tăcere ; și formele, și timpul, și marea chiar ; aici vezi transparența lumii și infinitul, aici stai de vorbă cu Dumnezeu .»   (Stephan Eleutheriadis)

      Astăzi, Mangalia ocupă în peisajul României un loc privilegiat. A câștigat dreptul unui șir lung și argumentat de superlative, a lansat cu succes imaginea ei și implicit a țării noastre în lume, a pătruns în sufletele oamenilor și în conștiința lor ca locul unde mereu se petrece ceva demn de consemnat.

      Fire nevăzute ne leagă pe noi, cei de astăzi, de toți înaintașii noștrii, și lor le dăruim omagiul și recunoștința noastră.

      Prezenta lucrare, Mangalia de-a lungul veacurilor, reprezintă un instrument necesar și util documentării cu privire la formarea și evoluția cetății Callatis, respectiv Mangalia.

      Cunoașterea apariției și formării orașului în care locuiesc a fost elementul esențial în alegerea temei.

      În ceea ce privește baza documentară folosită, pot spune că de un real folos mi-au fost lucrările speciale, scrise de autori ca Preda Constantin[1], Lăpușan Aurelia și Lăpușan Ștefan[2], dar și lucrări generale elaborate de nume însemnate precum Ghinea Dan[3], Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion[4] și alții.  

Lumea antică a Callatis-ului

 

      « …Pământul dobrogean este o adevarată corabie a lui Noe…În Dobrogea, mai mult ca oriunde, se găsesc suprapuse civilizațiuni stinse, străvechi, de la cea a oamenilor primitivi, straturi istorice continuând pe cele geologice. Era doar într-o vreme marginea lumii cunoscute, limita cotlonului marin în legatură cu Mediterana străbătută în lung și lat. »[5]

      Cetatea Callatis a fost întemeiată de coloniști dorieni, rămânând în tot decursul istoriei sale, până la începutul secolului al VII-lea d.Ch. un oraș grecesc, cu limba, obiceiurile, mentalitățile sale, inclusiv în cursul ocupării de către romani a Dobrogei, între secolele I-VII d.Ch.

      Dobrogea a fost reluată în stăpânire de bizantini devenind thema Paristrion/Paradunavon între secolele X-XIII, după care vor urma invaziile pecenegilor, uzilor, cumanilor și tătarilor.

      Pentru o scurtă vreme teritoriul vechiului Callatis intră în stăpânirea Țării Românești condusă de Mircea cel Bătrân, la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea.

      În secolele XII-XIV vechiul Callatis apare în portulanele genoveze sub denumirea de Panguala, Pangalia, după care își schimbă denumirea în Mangala și apoi în Mangalia, așa cum o cunoaștem și astăzi.

 

Timpul elenistic al Callatis-ului

 

      Cele mai vechi documente despre existența unei vieți statale organizate  și stabile pe teritoriul țării noastre au fost descoperite în zona pontică. Histria și Tomis au fost colonii ale Miletului și Callatis, colonie a Herakleii Pontice, ea însăși colonie a Megarei.

      Dar Callatis păstrează și urmele unor straturi străvechi de civilizații. O necropolă de înhumație descoperită pe teritoriul orașului este datată din neolitic, dovedind apartenența la cultura Hamangia. Diverse obiecte din ceramică, tipică acestei culturi, precum cești bitronconice, pahare cilindrice, vase piriforme, decorate cu crestături pe muchii și împunsături, grupate pe registre de motive triunghiulare sau rombice, brățări din cochilii sau din marmură susțin această ipoteză.

      Cetățile care au fost construite succesiv în Dacia Pontica sunt Histria, apoi Tomis, întemeiat către mijlocul secolului al VII-lea a.Ch., urmat de Callatis, spre sfâșsitul secolului al VI-lea a.Ch. Întemeiat, probabil, după un secol de la nașterea Histriei, Callatis ajunge să cunoască repede o bunăstare remarcabilă, dovadă monumentele păstrate, monedele bătute, nivelul cultural atins și personalitățile care au locuit aici.

      Data fondării orașului Callatis rămâne controversată. Din secolul al IV-lea a.Ch. se păstrează o scriere sub numele de Scylax din Carianda, care amintește și cuvântul Callatis. Cele mai vechi inscripții callatiene pot fi socotite o dedicație către Athena Polais și o epigramă funerară, ambele datate în a doua jumătate a secolului al IV-lea a.Ch.

      Geograful Scymnos de Chios datează nașterea orașului la anul 507 a. Ch., în timpul regelui Macedoniei, Amyntas I, care a domnit între anii 540-498 a.Ch.[6]

      Este însa sigur că cetatea Callatis a fost colonie (apoikia) dorică. Coloniștii dorieni din Heracleea Pontică, subordonată Megarei, azi Eregli – Turcia, au întemeiat Callatis, cea cu zidurile puternice, suprapusă peste o așezare indigenă mai veche, menționata sub numele de Cerbatis[7], cu variantele Acervatis, Acerbatis[8].

      Numele așezării poate fi asemuit și cu cel al callailor. Legenda spune că aceștia erau fiii vântului de miazănoapte, Boreas, și ai Oritei, fiică a lui Erehteu, rege al Atenei, care au participat la expediția argonauților și au izgonit din Tracia harpiile stabilite acolo.[9]

      Orașul Callatis, sau vechea Callatidă, este consemnat în lucrările unor scriitori antici, printre care Ptolemeu, Strabo, Memnon, Ovidius, Plinius cel Bătrân.[10]

      Plinius cel Bătrân scria că așezarea este la vărsarea în mare a unui râu, pare-se râul din apropiere care se vărsa în golful Limanu[11].

      Elemente unice, originale, proprii Callatis-ului, se păstrează și astăzi : mozaicul policrom, lucrat în piatră de râu, din secolele III-II a.Ch., piesele constitutive ale unui car de luptă, frumos ornamentat, de apartenență traco-getică, dar de epocă romană etc.

      Inscripțiile de epocă elenistică de la Callatis dezvoltă ideea că aici sevorbea dialectul doric de la Megara și, implicit, Heracleea Pontică[12]. Mai mult, exista o legătură foarte strânsă cu lumea elenă. Un decret onorific dat de cetățenii din Olbia în secolul al IV-lea a.Ch. pentru Nautimus din Callatis, care e proclamat proxenos, dovedește relațiile comerciale dintre cele două colonii grecești.

 

Timpul roman al Callatis-ului

 

      Provincia romană Moesia s-a format în anul 15 d.Ch, Dobrogea rămânând în continuare sub autoritatea suveranilor odriși (regii clientelari ai Thraciei).

      Data anexării Dobrogei la provincia Moesia a suscitat multe controverse, istoricii oscilând între anii 46 și 69 d.Ch., motivând că, cel puțin din punct de vedere militar, Dobrogea a fost anexată abia în anul 69 d.Ch., când sunt prezente primele garnizoane romane pe acest teritoriu.

      Urmează o perioadă de prosperitate a regiunii, la Callatis, Tomis și Histria bătându-se din nou monede proprii.

      Callatis era unul dintre episcopatele aflate sub orânduiala mitropoliei de Tomis. Aici a fost construit un palat de mari proporții prevăzut cu o sală de cult relativ amplă, descoperire numită de arheologi patriciană. Ea demonstrează că și Callatis a fost o reședință episcopală.

      Edificiul de la Callatis, aflat în imediata vecinătate a zidului de incintă de pe latura de nord a cetății, are un peristil de formă trapezoidală și o sală de tip basilical. Pe de o parte, se adeverește astfel cât de bogați erau patricienii locali care își permiteau construirea unor locuințe somptuoase din care nu lipseau lăcașurile de cult pentru nevoile spirituale proprii, pe de alta, în localitățile pontice, fiind în fapt niște garnizoane militare, este de presupus că patricienii nu erau alții decât marii șefi ai acestor unități militare. În felul acesta se conturează nivelul la care se impusese creștinismul în zonă, forța lui de penetrare și statutul religios al populației.

      Coloniștii milesieni sunt primii care construiesc ziduri de apărare și amenajează portul pentru acostarea corăbiilor. Portul era ocrotit de un zid puternic care înainta în mare, având o latură de 30 sau 40 de picioare.

      Ingeniozitatea tehnică a constructorilor antici uimește și astăzi prin dotările și realizarea unor obiective care asigurau manevrele de intrare și ieșire din port, pe orice fel de vânt, din acest punct de vedere portul Callatis depășind nivelul construcțiilor portuare moderne. Digurile existente și azi dovedesc că au fost studiați curenții de adâncime care, astfel, au dus la lipsa depunerilor, obiectele arheologice probând că au fost doar afundate și nu înnămolite.

      De la mijlocul secolului al IV-lea a.Ch., Callatis bate primele sale monede, drahme de argint, cu greutatea între 5-6 grame. Ele imită în mare masură reprezentările de pe monedele macedonene din timpul domniei lui Alexandru cel Mare.

      În următoarele timpuri, la Callatis se emit și monede din bronz. Acestea au pe avers capul sau bustul unor zeități : Apollo, Athena, Artemis și Dionysos, iar pe revers fie spicul de grâu, fie corabia, cununa de iederă sau Dioscurii.

      Primele drahme de argint de etalon eginetic au pe avers capul lui Hercules tânăr, cu blana leului din Nemeea, iar pe revers numele prescurtat al orașului Kallat și o monogramă de monetar însoțită de arcul în teacă și măciuca eroului, alături de care apare spicul de grâu, simbol al orașului. Atelierele monetare din Callatis au emis, însă, și strateri de aur de tipul Alexandru cel Mare și mai târziu de tipul Lysimach.

      O impresionantă colecție de peste 9000 de monede a fost scoasă la iveală cu ocazia săpăturilor din epoca modernă, făcute pentru viitoarea Casă de Cultură a orașului.

Viața economică a cetății

 

      Anul 46 d.Ch. găsește Dobrogea sub administrația directă a Imperiului Otoman. Transformarea se făcuse treptat și în mod pașnic, respectându-se dorințele populației locale. Toate elementele de bază ale vieții romane se regăsesc astfel în Dobrogea : unități militare, coloniști veniți izolat, plugari și negustori.

      Provincia fusese împarțită în teritorii precum Capidavense, Histriae, Tomorum, Callatidis, Argamensium etc.

      Statutul callatian avea în secolele II-I a.Ch. o lege specială care fixa raporturile dintre creditori și debitori, de orice natură erau – instituții sau particulari. Bancherii de la Callatis primeau, depozitau și deschideau conturi curente.

      Un document important, descoperit la Callatis, numit hotărnicia callatiană, stabilea că loturile agrare ale băștinașilor ca și cele arendate au fost parcelate după sistemul colonial prin centuriație.

      Callatis și-a păstrat statutul de centru comercial internațional pe toată perioada ocupației romane.

      Oamenii de afaceri se vor grupa în asociații de sine stătătoare, cu demnitari proprii.

      În această perioadă populația Callatis-ului era de 10000-15000 locuitori.

      Organizarea internă a cetății nu era simplă. Magistratul eponim era un basileu, instituțiile politice și judecătorești ale Callatis-ului în perioada autonomiei erau asemănătoare instituțiilor din celelalte colonii ale Megarei, din Marea Neagră, și din Propontida. La fel și instituțiile religioase și calendarul. De remarcat că limba și instituțiile rămân și în epoca romană grecești[13].

      Marea majoritate a callatienilor își procura veniturile din exploatarea pământului, activitatea comercială și meșteșugărească.

 

Organizarea administrativă

 

      Callatis-ul era organizat ca un oraș-stat, cu o conducere proprie. Instituțiile beneficiau de clădiri reprezentative, așezarea avea o piață centrală (agora), loc de întâlnire a cetățenilor și de adunări populare numite ecclesia sau demos, un local al așa-zisului sfat orășenesc, gymnasiul, teatrul și templele.

      Puterea în cetate aparținea cetățenilor callatieni liberi, cu drepturi depline. Organul suprem de conducere era Adunarea poporului, demos, pe lângă care funcționa un corp consultativ, denumit sfat. Hotărârile Adunării poporului erau încredințate unor colegii de magistrați, apoi colegiul de strategi militari, un alt colegiu cu atribuții judiciare, uneori comerciale, dar și magistraturi legate de  aspecte ale vieții publice.

      Impozitele pe comerț și meșteșuguri, cel vamal, dările extraordinare, impunerea la o contribuție civică pentru construirea unui zid de incintă sau alte obiective de interes public duceau la creșterea bugetului local. Cetățenii Callatis-ului sunt recunoscuți ca având averi mari, procurate din exploatarea solului, activitatea comercială, agricultură și cea a meșteșugurilor. Ei sunt vestiți constructori de morminte de o rară bogăție, făcute cu propria cheltuială.

      Apogeul dezvoltării comerciale a cetății Callatis și a portului a fost înregistrat în timpul domniei lui Alexandru cel Mare.

 

Începutul turismului balnear

 

      În cetatea Callatis erau cunoscute băile mezotermale sulfuroase, astfel că așezarea poate fi socotită ca prima stațiune balneo-climaterică din țara noastră.

      Construcțiile hidrotehnice în Dobrogea antică erau în special apeducte, canale și diguri. La Callatis , principalul apeduct pare să fi fost cel  de sub malul nordic al limanului Mangalia, lung de peste 8 km și pornind din bogatele izvoare ale cișmelei antice de la gura văii Bașpunar.

      Callatis a fost o stație pentru detașamentele din cele trei legiuni moesice care au participat, împreună și succesiv, la construirea unor edificii din acest oraș.[14] Era vorba despre realizarea acelui sistem de fortificații care înconjura Dobrogea, urmând cursul Dunării și țărmul mării.

      La Callatis a existat cea mai veche asociație a vânătorilor de pe pământul țării noastre, datată din secolul al III-lea d.Ch., inscripția bilingvă, latino-greacă, cuprinzând numele a 43 de membrii ai asociației amatorilor de vânătoare.

Evul Mediu al Callatis-ului

 

      Secolele X-XIII sunt marcate de existența cnezatelor și voievodatelor, ca embrioane statale, expresie a progresului înregistrat în viața comunităților locale. În secolul al XIV-lea, între Dunăre și Marea Neagră s-a format o grupare politică teritorială condusă de Balica, apoi de Dobrotici și mai târziu de Ivanco, toți aflându-se în strânsă legătură cu Bizanțul.[15]

      La mijlocul secolului al XIV-lea se poate vorbi în spațiul danubiano-pontic despre un stat feudal românesc de tradiție bizantină având ca nucleu o formațiune numită Țara Cavarnei, cuprinsă între Mangalia și Varna, menționată în jurul anului 1230 într-un privilegiu comercial acordat de Ioan Asan II negustorilor din Raguza (Dubrovnik).

      La 1241 are loc marea invazie tătară care instituie o importantă dominație politică în Moldova și Țara Românească, oprind însă expansiunea ungară către teritoriile românești din sudul și estul Carpaților.

      Două decenii mai târziu are loc prima imigrație de populație turcă în Dobrogea. Împăratul bizantin, Mihail al VIII-lea, acorda lui Isseddin și Saru Saltîk Dede dreptul de a se așeza în fruntea a circa 10-12000 de turci selgiucizi în Dobrogea, cu misiunea de a apăra interesele bizantine.

      Între cetățile porturi ce fac din Marea Neagră o veritabilă placă turnantă a comerțului european al vremii se număra și Pangalia, nume consemnat în această variantă semantică pe portulanul de la Pisa în secolul al XIII-lea.[16]

      Comerțul maritim care s-a derulat continuu în porturile pontice era asigurat în special de genovezi și venețieni. Traficul maritim și comerțul genovezilor este întrerupt în secolul al XIV-lea, când are loc procesul de unificare a Dobrogei sub sceptrul lui Dobrotici. După războiul și pacea cu Republica Ligura în 1387, fiul lui Dobrotici acorda privilegii genovezilor, iar Pangalia începe să se dezvolte ca un port însemnat, printre celelalte, având o populație de circa 30000 de locuitori.

      Domnia lui Mircea cel Bătrân este, fără îndoială, una dintre cele mai importante din istoria neamului românesc și, de asemenea, din istoria universală. Pentru Mircea, Dobrogea a fost o pavăză a comerțului dunărean al Țării Românești. El a păstrat viața cu ritmul ei intern, a menținut autoritățile locale și a stăpânit provincia chiar cu sprijinul populației locale.

      Dobrogea ca zonă de confluența pontico-danubiană a avut o însemnatate strategică majoră pentru Poarta Otomană, căci prin ea se putea înlesni reușita politicii otomane în privința Țărilor Române și se puteau deschide perspective de expansiune către nord-estul Europei.

      Una din kazalele cele mai longevive din Dobrogea a fost Pangalia, ea deosebindu-se de celelalte prin însemnătatea strategică și economică.[17]

 

Mangalia, important port la Marea Neagră

 

      Anul 1420 a însemnat pentru istoria Dobrogei instaurarea dominației otomane în cea mai mare parte a regiunii și transformarea ei în provincie otomană. De la început a fost considerată dar al-islam (ținut islamic), iar conducerea administrativă a fost încredințată beilor de margine, care își fixau sediile în cetățile de frontieră. Însă situația Dobrogei ca dar al-islam era total diferită de situația Țării Românești, care continua să fie socotită dar al-ahd și dar ul-sulh, adică țară vasală, obligată prin tratate sa plătească tribut.

      În aceste secole de ocupație, Pangalia a făcut parte din pașalâcul Rumeliei și a fost reședința unei circumscripții judecătorești numite « caza ».

      Scriitorii și geografii medievali timpurii au vorbit despre port și despre splendidele diguri, cu statui de marmură ale Pangaliei. Unii vorbeau de marele târg cu sute de prăvălii și hanuri, despre ruinele lui antice, despre fântânile, cimitirele și drumurile orașului.

      În evul mediu a avut o mare importanță deoarece pe harta Pisana din secolul al XII-lea numai Varna, Pangalia și Constanția aveau calificativul « porto ».

      Numele de Mangalia este folosit de raguzanul Paolo Giorgio în 1593. Denumirea pare a proveni de la cuvântul genovez Mancala, în traducere, cea mai frumoasă. Se mai folosește și termenul de Mankalia. Același Paolo Giorgio remarca pe lângă creștinii din Balcic, Cavarna, Constanța, Mangalia că toate satele sunt pline de ieniceri, care au ajuns mult mai numeroși ca înainte.

Primul război mondial – pârjolul Dobrogei

 

      Declanșarea războiului în care România se păstrase neutra până în august 1916, dar suportând din plin efectele lui, are pentru opinia publică un mobil sentimental. În numele acestuia se fac presiuni de stradă, în numele lui conferenția la Constanța, la 28 octombrie 1915, Barbu Delavrancea, om politic, scriitor și mai ales bun român.

      Cu toate aceste, viața merge înainte, iar sezonul estival 1916 are farmecul unei veri fierbinți, cu multe VIP-uri, la Mamaia și Eforie, la Constanța și Mangalia.[18]

      Prima zi a mobilizării a fost 15 august 1916. În toate localitățile țării, pe ziduri și calcanele caselor se aflau afișate proclamația către națiune și către armată, dar și declarația de război adresată Austro-Ungariei.

      La 20 august Bulgaria ne declară război. Mai întâi atacă posturile noastre de frontieră și încalcă teritoriul românesc.

      La 2 septembrie bulgarii ocupă Mangalia. Orașul a fost părăsit prin refugiere în seara zilei de 1-2 septembrie 1916, din cauza apropierii armatelor inamice.

      La 7 octombrie 1916, începe distrugerea podului peste Dunăre, operație impusă strategic de  Marele Cartier Român pentru a nu mai permite înaintarea trupelor Puterilor Centrale în Dobrogea.

      La 8 octombrie flota rusă se retrage cu lașitate lăsând Constanța fără apărare. Următoarea zi se decide evacuarea Constanței de către autorități și populație.

      Reinstalarea autorităților românești începe la 30 noiembrie 1918.

      În timpul războiului, Mangalia a fost în mare parte dărâmată. A fost bombardată sistematic  de pe mare, din aer și de pe uscat, casele i-au fost distruse, patrimoniul arheologic prădat sau distrus, și ce a mai rămas în picioare a fost jefuit de ocupanți, dar și de ai noștri, rămași fără lege și autorități, sub cerul liber.

 

Al doilea război mondial – un timp dramatic din istoria românilor

 

      Cea mai mare conflagrație a secolului trecut nu a ocolit România. Din contră, a antrenat-o în prim-planul luptei pentru reîntregirea granițelor, asigurarea materiilor prime necesare susținerii vastului front de operațiuni, disputând-o în sferele de interese și jocuri politice paneuropene.

      A fost declanșată la 1 septembrie 1939 printr-un război fulger împotriva Poloniei, care a dus la împărțirea « frățească », în mai puțin de trei săptămâni, a unui vast teritoriu. Puhoaie nesfârșite de refugiați au năpădit în România.[19]

      Cel de-al doilea război mondial debuta cu o mare mișcare de oameni. Două din punctele de îmbarcare a acestora, în special a evreilor, sunt porturile românești, Constanța și Mangalia.

      Începând cu 12 iunie 1939, la Mangalia sosiseră 344 de emigrați. În 1940, în Mangalia germanii erau în număr de 215, iar în iulie 1942 în Mangalia se aflau 48 de coloniști evacuați din Cadrilater.

      Prin tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 erau evacuați din Mangalia aproape o sută de bulgari.

      În timpul celui de-al doilea război mondial, Mangalia a fost bombardată de mai multe ori, fiind distrus sediul vechi al primăriei, dar și movilele de pe moșia Blebea.