Antropologia se ocupă cu studiul
ştiinţific al omului (genul Homo Hominis). Este o
disciplină holistică din două puncte
de vedere: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile şi tratează
toate dimensiunile umanităţii. În centrul antropologiei se află ideea de cultură şi noţiunea că aceasta reprezintă specia
umană, că specia noastră şi-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe
lumea simbolic, de a preda şi învăţa astfel de simboluri în mod social şi de a
transforma lumea (şi pe noi înşine) pe baza acestor simboluri.

Antropologia a debutat ca ştiinţă a
istoriei. Inspirată de triumful metodei ştiinţifice în ştiinţele naturale,
antropologii secolului al XIX-lea
considerau că fenomenele socio-culturale erau guvernate de legi şi principii
care pot fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte ca
ştiinţele sociale să-şi formeze teorii şi metode, era dublată de viziunea
iluministă a umanităţii – concomitent încrezătoare în emanciparea
socio-culturală a oamenilor şi critică faţă de îndepărtarea acestora de natura
lor inocentă. Această dublă sensibilitate, faţă de tradiţiile culturale
(tradiţie) şi faţă de procesele schimbării sociale (modernizare) va caracteriza
întotdeuna discursul antropologiei.

Antropologia cuprinde patru mari ramuri:

• Antropologia
  culturală/socială, care studiază
  evoluţia, condiţiile de trai, relaţiile între oameni şi instituţii şi
  modul în care aceştia performează simbolurile socio-culturale – cercetarea
  presupunând, de regulă, o interacţiune cu cei cercetaţi;
• Antropologia
  lingvistică, care studiază limba şi
  limbajul în contextul lor socio-cultural, ca sistem simbolic şi de
  comunicare culturală;

Antropologia fizică, care studiază
alcătuirea corpului uman din punct de vedere biologic şi trăsăturile
distincte ale raselor umane;

• Antropologia
  arheologică, care studiază preistoria
  (dar şi cultura modernă), a umanităţii pornind de la obiectele rămase în
  urma trecerii oamenilor.

În funcţie de tradiţiile naţionale şi
de modul în care s-au dezvoltat aceste ştiinţe în diferite ţări, ceea ce se
înţelege prin antropologie culturală mai este numit şi antropologie socială în
Marea Britanică sau etnologie în Franţa,
Italia şi ţările est europene. Există, totuşi, şi o accepţiune mai restrînsă a
termenului etnologie, ca însemnând studiul propriilor comunităţilor
rurale (îndeosebi a aspectelor „folclorice” ale acestora), adică
apropiat de înţelesul ştiinţei poporului naţional în Germania (Volkskunde).
Dimpotrivă, alte accepţiuni restrâng termenul antropologie la înţelesul de
„antropologie fizică”.

Principalele aspecte ale culturii
umane: viaţă socială, viaţă economică, viaţă religioasă, viaţă politică;
respectiv viaţa urbană sau formele de expresie simbolică sau vizuală – au dat
naştere la câteva subdomenii ale antropologiei culturale, cu subiecte şi
abordări specifice:

antropologie socială

antropologie economică

antropologie religioasă

antropologie politică

antropologie urbană

antropologie simbolică

antropologie vizuală,

iar diferitele obiecte sau
interese ale studiului antropologic au format treptat domenii de studiu autonom
în cadrul antropologiei, cu propriile teorii şi metode:

antropologia rudeniei şi a
familiei

antropologia feministă

antropologia post-colonialismului

antropologia naţionalismului

antropologia socialismului şi a
tranziţiei

antropologia mass-media

antropologia corpului

antropologia alimentaţiei

antropologia turismului

antropologie aplicată

Familia ca instituție universală 

Abordarea teoretică a familiei la interferneța a trei discipline: sociologia familiei, antropologie, istorie socială

·
Familia
ca prototip al societăţii

Familia face parte din categoria
realităţilor primare sau fundamentale, fiind o instituţie universal umană. Ca
şi societatea sau natura comunitară a omului, familia se poate constitui ca
nucleu de înţelegere şi explicare a realităţii. Tematica de studiu specifică nu
poate fi încadrată unei singure discipline; ea se plasează la răspântia mai
multor ştiinţe socio-umane: sociologia, antropologia, psihologia, istoria,
etnologia, demografia au, toate, capitole consistente privind problematica
familiei. Sociologia familiei nu se delimitează foarte net în spaţiul acestor
studii; familia este privită, în acest cadru, ca entitate eminamente socială
aflată în raport nemijlocit şi esenţial cu societatea totală. Mai mult, ea
constituie chintesenţa însăşi a sociabilităţii, a cărei consistenţă concretă
este trecută cu vederea în desele ocazii în care se pune sub semnul îndoielii
natura socială a omului. Paradigma individualistă modernă „investighează”,
adică aruncă umbra îndoielii asupra valenţelor
sociale ale personalităţii umane. Sociologia clasică porneşte,
dimpotrivă, tocmai de la datul
naturii sociale umane.

Familia consacră categoria primară a
socialului, cea substanţială. Ca fiinţă biologică, omul se plasează într-un
grup de rudenie, adică de consubstanţiali, de indivizi a căror omogenitate şi
interdependenţă ţine de chiar constituţia lor fizică. Este de neconceput o
percepţie individualistă, a omului izolat, a cărui structură genetică este
„curăţată” de orice contaminare de grup, adică de rudenie. Nici chiar cazul
„copilului sălbatic”, rupt de la naştere de societatea umană nu poate fi
explicat printr-o izolare totală de aceasta, prin lipsa oricărei solidarităţi
cu semenii umani: deşi lipsit de relaţiile colaterale, cu indivizi de aceeaşi
rasă coexistenţi lui, copilul respectiv este solidar cu genitorii şi
descendenţii săi. El este integrat socialului prin însăşi naşterea sa, are
identitate umană prin consubstanţialitatea de sânge cu antecesorii săi, cel puţin. Este însă foarte important să subliniem
că, pe lângă substanţa fizică pe care oamenii o împărtăşesc între ei, în
cadrul grupurilor familiale, prin însăşi constituţia lor biologică, există şi
un patrimoniu moral, unul intelectual, un altul religios sau cultural care îi
integrează magmei socialului
supraindividual, adică o consubstanţialitate spirituală şi morală care
îi identifică.

În lumina acestor
argumente, sociologia familiei este un domeniu de sociologie pură sau fundamentală. Debutul înţelegerii
societăţii se află în explicarea familiei, ca tip social primar. Cele dintâi
preocupări în această direcţie se regăsesc în vestul continentului, în Franţa
şi Anglia şi apar spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Între cei ale căror
lucrări au avut relevanţă deosebită în această direcţie sunt de menţionat: René
Villermé, Auguste Comte, Frederic Le Play, Émile Durkheim, Talcott
Parsons, antropologii A.R. Radcliffe-Brown, Claude Lévy Strauss ş.a.

1. Abordarea antropologică

Poate că din
cauza caracterului „natural” al familiei, ea s-a bucurat în primul rând de
atenţia antropologilor. Nume celebre, precum Alfred R. Radcliffe-Brown, Claude
Lévi-Staruss,
Marcel Mauss, Edward E. Evans-Pritchard şi-au orientat cercetările înspre
aspecte ale familiei şi rudeniei. În special mariajul şi sistemele parentale au
constituit obiectul predilect de investigaţie antropologică. Datele rezultate
în urma cercetărilor au dus la consolidarea unei baze de cunoaştere consistente,
mai consistentă poate decât cea oferită de studiile sociologice. Aceasta poate
fi o cauză pentru care definiţiile antropologice date familiei constituie punct
de reper şi în abordarea sociologică. Cele mai cunoscute şi mai uzitate
definiţii ale familiei au, de regulă, două accepţiuni:

• cea restrânsă, conform căreia familia
  este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia
  (definiţie care se bazează, observăm, pe căsătorie şi cuplu, ca instituţie
  generatoare a vieţii familiale, concepţie discutabilă, după cum vom constata în
  capitolele următoare);
• cea lărgită, care identifică familia cu grupul social ai cărui membri sunt
  legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune, care trăiesc
  împreună, cooperează sub aspect economic şi au grijă de copii (George Peter
  Murdock).

În corespondenţă cu definiţia
antropologului mai sus citat, Enciclopedia Britannica
descrie familia prin trei caracteristici principale: locuinţa comună a
membrilor, cooperarea economică şi reproducerea biologică.

2. Abordarea istorică

Tot în Marea Britanie a luat naştere un
domeniu special, denumit istoria familiei.
Relevanţa studiilor istorice asupra familiei, argumentată şi în
sociologie de Émile
Durkheim, se susţine prin datele comparative furnizate. Poate cea mai generoasă
cale de cunoaştere a unei realităţi eminamente tradiţională, cum este familia,
istoria socială şi a menta-lităţilor furnizează material de cercetare atât
antropologiei, cât şi sociologiei familiei.

În cercetările specialiştilor britanici
în istoria familiei (ca disci-plină autonomă
de studiu), investigaţiile acestei instituţii s-au concentrat pe unul
dintre următoarele trei aspecte (cf. Michael Anderson):

a)      Dimensiunea afectivă (având ca obiect de referinţă relaţiile conjugale
sau parentale, atitudinile sexuale, practicile prema-ritale etc.); teza
cercetărilor întreprinse pe această direcţie este că schimbările
socio-culturale majore influenţează profilul afectiv al familiei.
Contraproductivă este dificultatea depistării şi unei relative cuantificări a
indicatorilor specifici.

b)      Dimensiunea demografică (are ca obiect de studiu gospo-dăriile, numărul de botezuri, căsătorii,
înmormântări, iar baza de cercetare o constituie registrele civile).
Această abordare este mai apropiată de ştiinţele naturii, oferind informaţii
verificabile, cu grad mare se exactitate.

c)      Dimensiunea economico-gospodărească (se
referă la relaţiile economice dintre membrii familiei, relaţii de moştenire, de
proprietate, de succesiune a titlurilor şi privilegiilor etc.). Aceasta este,
până astăzi, cea mai fructuoasă direcţie de cercetare a domeniului.

3. Abordarea psiho-sociologică

Familia este, prin urmare, cea mai pură
formă de manifestare a socialului uman, cea care dă profilul celor dintâi forme
de convieţuire colectivă. Primele comunităţi umane, clanurile, triburile sau
hoardele primitive nu constituiau altceva decât structuri familiale largi,
grupuri de rudenie în care endogamia era garantul solidarităţii (în primul rând
fizice, de consaguinitate) grupului. Ele suprapuneau structuri, roluri şi
relaţii familiale structurilor, rolurilor şi relaţiilor societăţii sau grupului
global. Multă vreme, de altfel, familia a constituit baza şi modelul după care
societatea era construită. Pornind de la această înţelegere, avem tipologii ale
comunităţilor umane precum cea făcută de socio-logul german Ferdinand Tönnies
în lucrarea sa de căpătâi, Gemein-schaft und Gesellschaft: pornind de la cele
trei tipuri de relaţii familiale – maternă,
conjugală şi fraternă – sociologul german conturează cele trei tipuri
comunitare dominante: rudenia (comunitatea de sânge, asimilabilă relaţiei de
descendenţă), vecinătatea (comunitatea spaţială, asemănătoare relaţiei de colaborare conjugală) şi prietenia (comunitatea
spirituală, similară relaţiei fraterne, bazată pe împărtăşirea aceloraşi
valori). Extinse de la nivelul familiei la cel al comunităţii lărgite, ele
definesc specificul sociabilităţii umane.

Mai atenţi uneori la contextul
paradigmatic decât la consistenţa subiectivă şi obiectivă totodată a familiei,
sociologii îşi încadrează studiile în cele trei mari perspective teoretice:
funcţionalismul, conflictualismul şi interacţionismul[1].
Conform perspectivei funcţionaliste,
familia este o instituţie socială care, asemenea tuturor celelalte instituţii
sociale, există în virtutea exercitării unor anumite funcţii. Tipurile generale
de funcţii familiale identificate sunt: reproducerea (producerea unui număr
suficient de urmaşi pentru a garanta perpe-tuarea comunităţii ori a societăţii
respective), socializarea (transmiterea către copii – dar nu exclusiv către
aceştia – a modelelor culturale dominante), îngrijirea, protecţia şi
afecţiunea, identificarea (conferirea unui status identitar şi social prin
legitimarea apartenenţei la un anumit grup de rudenie) şi reglementarea
comportamentului sexual. Pespectiva
conflictualistă concepe familia ca un sistem de permanente conflicte,
negocieri şi armistiţii. Dacă Marx şi Engels considerau că familia reproduce,
la scară mică, conflictele care au loc la scară mare, între clasele sociale,
sociologii americani – preluând oarecum tradiţia lui Freud – sunt cu mult mai
specifici, rezervând familiei o conflic-tualitate de tip aparte: Randall
Collins (1975) interpretează raporturile conjugale ca pe o permanentă
confruntare între soţul-gangster şi soţia-victimă, în vreme de Jetse Sprey
(1979) consideră conflictul ca o parte a tuturor sistemelor şi interacţiunilor,
inclusiv sistemele familiale şi interacţiunile maritale; în pofida
constrângerii de a coopera pentru a supravieţui, soţii concurează între ei
pentru autonomie, autoritate şi privilegii[2].
În sfârşit, perspectiva interacţionistă
(reprezentată de Peter Berger, Sheldon
Stryker ş.a.) înţelege familia ca pe o entitate dinamică, în care
persoanele îşi modelează continuu existenţa şi îşi definesc relaţiile.
Căsătoria, chiar şi naşterea copiilor, implică modelarea unor noi definiţii;
procesul este cu atât mai complicat cu cât acestea trebuie să construiască o
sub-lume, un fel de seră în care soţii, două persoane cu biografii diferite şi
separate, să poată coexista şi interacţiona.

Iată că, în sociologie, familia este
privită ca instituţie cu oarecare utilitate, ca mediu conflictual sau ca
inventare a unei biografii comune de către indivizii care o compun. În aproape
toate cazurile – oarecare diferenţă făcând-o prima abordare – familia este
subordonată intereselor sau bunăstării individului. Din această pricină nu se
întâlnesc, poate, concepţii sociologice unitare şi cu adevărat relevante în
ceea ce priveşte familia ca atare, nu subordonată individului sau intereselor
de clasă. Eficienţa de cunoaştere a sociologiei poate fi, din acest punct de
vedere, neclară. Chiar şi în ceea ce priveşte definirea familiei din punct de vedere sociologic, ea este încă, din
punctul de vedere al rigorii ştiinţifice, tributară antropologiei.
Definiţii stranii, care trădează superficialitatea studiilor sociologiei
moderne (interacţioniste) asupra realităţii perene a familiei, întâlnim astăzi
în tratate de specialitate ale unor autori consacraţi: „Compoziţia bizară în
ceea ce priveşte sexul şi vârsta o face (pe
familie – n.n. – C.B.) să fie un grup de lucru neeficient, un slab
comitet de planificare, un grup de distracţii incomod şi un grup incert de
comunicare spirituală. Conducerea ei e asumată de doi amatori, relativ lipsiţi
de experienţă, nepregătiţi pentru rolurile de soţ, soţie, părinţi” (Reuben
Hill). Deşi, în mod evident, autorul citat se focalizează asupra ipostazei
familiei contemporane, pronunţarea falimentului
acestei instituţii, echivalentul falimentului bazei sociabilităţii umane
implică o mare doză de risc. Ea denotă, lucru la fel de grav, o primă tentativă sociologică de abandonare a unei
teme perene de meditaţie.

Pentru restabilirea unei abordări
„clasice” a familiei, propunem, ca încercare personală de definire a obiectului
studiului nostru, o raportare extinsă la grupul familial ca grup de rudenie şi
o definiţie ce vizează nu funcţionalitatea, ci finalitatea acestei instituţii.
Astfel, familia este un grup social cu
bază biologică sau socială, a cărui trăsătură fundamentală constă în
identitatea substanţială a membrilor săi. Termenul de identitate
substanţială se referă atât la relaţiile de sânge stabilite între membrii unui
grup familial (consubstanţialitatea fizică, tradusă în consanguinitate), cât şi
la împărtăşirea unei aceleiaşi „substanţe” morale, culturale, religioase, etice
etc., aşadar la conturarea unei identităţi complexe. Un al doilea reper fundamental al familiei ca obiect al reflexiei
sociologice este finalitatea. Din acest punct de vedere, completăm definiţia
familiei distingând-o ca grup a cărui
finalitate constă în preluarea, păstrarea,
sporirea şi transmiterea unui patrimoniu genetic (biologic), economic
(avere mobilă şi bunuri imobile), moral (norme şi valori), religios (ritualuri
şi credinţe), cultural (tradiţii şi cutume) şi social-identitar (patronimul ca
semn al unei identităţi sociale legitime). Accentuăm în această definiţie –
şi o vom face şi în continuare – caracterul de continuitate şi deci dimensiunea
descendenţei familiale ca principal factor
modelator şi explicativ totodată al profilului său social.

Adăugăm că subordonăm familia
categoriei socialului supra-individual, ireductibil la suma indivizilor care îl
compun la un moment dat sau a intereselor lor. Spre deosebire de socialul
manifest în grupurile în care oamenii, urmărind anumite scopuri sau interese,
se asociază pentru a şi le atinge, social a cărui existenţă se limitează la
manifestarea respectivelor interese asociative, socialul supraindividual există
indiferent de interesul sau voinţa celor care îi aparţin. El se manifestă prin
aceştia, fără a fi reductibil la ei. Generează, de obicei, forme puternice de
apartenenţă exclusivă şi neelectivă, cum sunt familia, rasa, etnia sau religia.
Ca atare, formele sale, printre care şi familia, nu sunt creaţii ale gândirii
şi concepţiei umane, oricât de inteligentă se poate dovedi aceasta. Ele sunt
date dincolo de controlul voinţei şi raţiunii umane[3],
iar existenţa lor se supune altor legi decât cele imaginate de om. Ne vom apropia,
aşadar, cu sfiala cuvenită de aceste teme de reflecţie, nu pentru a încerca să
identificăm soluţiile de „adaptare” a lor nevoilor şi trivialităţii existenţei
noastre singulare, ci pentru a le urmări şi înţelege – în măsura
posibilităţilor noastre – sensurile profunde.

Din punct de vedere psihologic, familia nucleară are o
posibilitate crescută de asigurare a suportului emoţional, de satisfacere a
nevoilor de securizare, protecţie şi apartenenţă ale fiecărui membru cât şi a
nevoilor de comunicare şi „creştere a personalităţii”, implicit a imaginii de
sine. Dar nu toate aceste nevoi sunt satisfăcute automat pentru fiecare membru,
ci din mers, presupunând un grad de competenţă relaţională, bazat pe
flexibilitate, inteligenţă emoţională, comunicaţională şi creativitate, precum
şi de ritmul propriu, care să le permită soţilor să se interadapteze optim, iar
copiilor să evolueze sănătos din punct de vedere psihosocial. (p. 25-27 „Incursiune în psihosociologia şi
psihosexologia familiei” I. Mitrofan, C. Ciupercă, Editura Press „Mihaela”,
Bucureşti, 1998).

Fără dezvoltarea şi descoperirea
acestor abilităţi, capacitatea familiei de a face faţă stresurilor externe şi
interne nu ar putea rezolva cu succes problemele de autoreglare familială,
periclitând treptat sau chiar stopând „cursa maritală”, implicit pe cea a
autodezvoltării personalităţii cuplului cât şi a descendenţilor.

autor: Florentina Hogea, Master Proiect Urban anul II