Baia mare – ieri și azi
Acest studiu este de fapt un studiu în mare parte fotorafic, care este menit să arate în ce fel era orașul Baia Mare în vremuri apuse și acum. Probabil că această analiză va fi una destul de subiectivă și probabil că pentru unii nu va reprezenta nimic special, însă pentru mine înseamnă orasul în care ma voi întoarce mereu oriunde aș merge. Voi începe totuși cu niște date generale pentru a putea încadra acest frumos oraș în timp și spatiu.
Baia Mare (în maghiară Nagybánya, în germană Neustatt) este un oraș din România, reședința județului Maramureș. Se situeaza la coordonatele 47° 39′ 0″ N, 23° 34′ 0″ E. Numele vechi al orașului este: în latină Rivulus Dominarum, în germană Frauenbach, în maghiară Asszonypataka. Este cel mai important centru urban din nord-vestul României, situat la poalele Carpaților Orientali. Orașul a fost atestat documentar în anul 1329 și s-a dezvoltat ca un centru aurifer în secolele 14-15. În 1446 orașul devine proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara. În 1469, sub conducerea regelui maghiar Matia Corvinul (fiul lui Iancu de Hunedoara) orașul este fortificat.
ISTORIE
Cele mai vechi așezări în zonă datează din perioada paleoliticului superior. S-au descoperit și semne ale șederii tracilor în epoca bronzului, iar ulterior regiunea a fost inclusă de Burebista în statul dac creat de acesta. Localitatea este atestată documentar pentru prima oară în 1329, ca și Râul Doamnelor, (Rivulus Dominarum) într-un act al cancelariei regelui Carol Robert. Un alt document important pentru istoria orașului este cel emis la 20 septembrie 1347 de cancelaria regelui Ludovic I cel Mare de Anjou[i], prin care se specificau privilegiile localității. Totodată, documentul descrie pe larg modul de organizarea administrativă, modul în care se alegeau organele de conducere și ce competențe aveau, fiind o foarte importantă sursă pentru istoria localității.
Ca și recompensă pentru lupta dusă de Ioan de Hunedoara împotriva turcilor, regiunea Băii Mari a trecut în anul 1446 în proprietatea lui. El va dispune ridicarea Catedralei Sfântul Ștefan, din care în prezent se mai păstrează doar Turnul Ștefan[ii].
În 1469 regele Matia Corvin[iii] a acordat localității dreptul de a se înconjura cu ziduri de apărare, astfel fiind construită cetatea medievală a Băii Mari. Cu toate acestea în 1490 Baia Mare a fost ocupată de trupele poloneze ale prințului Ioan Albert. Din 1526 Baia Mare a trecut prin mai multe schimbări ale proprietarilor, începând cu principele Ioan Zápolya. Tot în această perioadă, în1547, a luat naștere „Schola Rivulina„, sub îndrumarea Bisericii Reformate, școală care a pregătit viitoare fețe bisericești și funcționari administrativi.
Orașul a cunoscut tumulturile războiului curuților. În 1703 a scăpat pentru scurt timp de sub controlul Imperiului Austriac, atunci când Pintea Viteazul a participat cu trupele sale, alături de Francisc Rakoczi al II-lea, la preluarea orașului.
Din 1889 datează prima publicație în limba româna, „Gutinul”, săptămânal socio-literar și economic.
În 2000, în apropiere de Baia Mare s-a produs unul dintre cele mai mari accidente ecologice din România: scurgerea de cianuri de la societatea Aurul, o firmă privată care activa în domeniul reprocesării vechilor halde de steril rezultate în urma activităților miniere din zonă vechi de secole pentru a extrage aur din acestea. Timp de mai mulți ani de zile, Baia Mare a fost considerat al doilea oraș ca și nivel de poluare din Europa.
Primele activități miniere în această zonă sunt atestate din secolele al II-lea și al III-lea d.Hr. În jurul acestor așezări miniere a apărut și s-a dezvoltat orașul Baia Mare. La începutul mileniului II, minele din regiune erau în proprietatea regilor Ungariei, iar în Evul Mediu, principii Transilvaniei și-au exercitat controlul asupra activităților economice. În secolul al XIV-lea, în Baia Mare funcționa o monetărie. În timpul domniei lui Matei Corvin, după anul 1468, pe monedele bătute în Baia Mare, apar două ciocane de miner încrucișate, care, ulterior, vor face parte atât din sigiliul, cât și din stema orașului. Exploatarea se făcea prin săparea unor galerii în formă de puț, iar minereul extras era zdrobit în pive, măcinat și spălat. Aurul, în schimb, se găsea atât în stare solidă, „destul de curat și pur de la natură”, cât și în componența minereurilor. Aurul „se spăla în albiile cu nisip ale pâraielor” (Nicolae Olahus[iv], umanist de renume mondial, călător prin Maramureș). Operația de spălare a nisipului aurifer, în albiile râurilor din regiune, era preponderent o atribuțiune a femeilor, soțiile minerilor. Această „imagine”, surprinsă de cetățenii străini ce vizitau Baia Mare, a stat la baza atribuirii denumirii de Cetatea Râul Doamnelor.
În a doua parte a secolului al XX-lea, activitatea minieră a devenit nerentabilă, însă regimul comunist a decis subvenționarea acestui sector. După căderea regimului (1989) și în baza clauzelor de preaderare la structurile Uniunii Europene, mineritul și-a încetat activitatea, toate perimetrele miniere intrând în conservare.
GEOGRAFIE
Baia Mare se află în vestul județului Maramureș, pe cursul râului Săsar și are o suprafață de 234,7 kmp. Municipiul cuprinde și localitățile Blidari, Firiza, Valea Neagră și Valea Borcutului. Datorită poziției orașului la poalele Carpaților Orientali, în proximitatea orașului se află mai multe dealuri și munți, ca Dealul Florilor (367 m),Dealul Morgău (633 m), Dealul Crucii (501 m), Igniș (1.307 m), Mogoșa (1.246 m), Gutâi (1443 m), Creasta Cocoșului (1450 m), Piatra Șoimului (839 m), Pleștioara (803 m), Dealul Bulat (683 m) ș.a.
Rețeaua hidrografică este formată din râul Săsar, care traversează de la est la vest orașul, râul Firiza din apropiere cu lacul de acumulare de la barajul Strâmtori, lacul Bodi de la Ferneziu și lacul de la Mogoșa. Regiunea are o climă temperat oceanică – ierni reci și veri răcoroase. Temperatura anuală medie este de 9,6 °C. Vegetația regiunii era alcătuită în proporție de 80% din păduri de foioase (fagi, carpeni și stejari), care au fost defrișate și înlocuite cu culturi agricole. Pe rama depresiunii Baia Mare predomină pădurile de gorun în amestec cu carpen. Specifice regiunii sunt suprafețele întinse cu castani comestibili[v], ele fiind cea mai mare suprafață împădurită cu castani din România.
Fauna cuprinde multe specii cunoscute din zona carpatică: cerb, căprior, lup, vulpe, iepure, jder, veveriță. Păsările, prezente mai ales în zona pădurilor de fag, sunt: ieruncă, porumbel de scorbură, huhurezu mare, uliu porumbar, bufnița, șoimul. În râurile de munte trăiesc lostrița, păstrăvul, scobarul și știuca.
Există mai multe rezervații naturale: Cheile Tătarului, Creasta Cocoșului, Lacul albastru din Baia Sprie.
STUDIU FOTOGRAFIC
- 1. Centrul vechi/ Piata Libertății/ Piața Milennium
O diplomă din 1347 permite orașului „să se întindă după obiceiul vechi, anume de la Mina Săsar, de jur împrejur, trei mile (aproximativ 5 km) peste toate pământurile și pădurile regești”. Orașul e fortificat cu ziduri de piatră și bastioane (în jurul anului 1470, grație ajutorului dat de regele Matia Corvinul), iar în interior se construiesc edificii trainice și castele. Zidurile delimitau o zonă aproximativ circulară, neregulată, împărțită inițial în cinci sectoare, care gravitau în jurul Pieții Centrale (Circulus fori). După o statistică oficială, orașul Baia Mare avea (în 1842) 4.250 de locuitori. Nici configurația orașului și nici numărul locuitorilor nu au suferit modificări majore până la mijlocul secolului al XX-lea. În anul 1948, Baia Mare devine reședință de județ, investițiile bugetare favorizând extinderea pe orizontală a localității (în prezent 23.000 ha) și o explozie demografică semnificativă (148.000 locuitori).
Sistematizarea orașului determină apariția unui nou centru administrativ, a unui centru financiar-bancar, respectiv a unui centru comercial. Fosta Piață Centrală devine un nod de circulație rutieră cu un imens sens giratoriu, în mijlocul căruia trona un monument, numit „Obeliscul eliberării” (realizat în 1954, la comanda autorităților pro-sovietice). În Baia Mare municipalitatea a declanșat un amplu proiect de reabilitare a Centrului Vechi (Piața Libertății) în 1993, printr-un concurs de idei în urma căruia s-a selectat echipa care a întocmit planul urbanistic zonal pentru refacerea nucleului original al orașului care și-a trăit gloria timp de o jumătate de mileniu (1450-1950). Execuția lucrărilor a început în februarie 2003 (valoarea proiectului a fost de 4,3 milioane de euro) și s-a finalizat la sfârșitul anului 2004. Zona cuprinde un complex arhitectural de patrimoniu declarat monument istoric și peste 20 de construcții medievale, realizate în stil gotic târziu. Parcelarea terenurilor din jurul pieței prezintă analogii cu configurația orașelor din Centrul Europei, din aceeași perioadă istorică (secolele al XIV-lea și al XV-lea). Loturile au axa perpendiculară pe latura pieței, cu case de locuit ocupând toată lățimea parcelei spre stradă. Accesul se realizează printr-un gang ce traversează clădirea etajată și ajunge în curtea interioară.
Unul dintre imobilele cuprinse în proiectul „Centrul de Afaceri Millennium III” este fostul Han „Vulturul Negru” (construit înainte de 1790). În 1920 devine sediul primăriei, iar din 1950 până în 1999 clădirea e ocupată de Judecătorie și Oficiul de Carte Funciară. Una din cele mai „pretențioase” și cunoscute clădiri din oraș este Casa Lendvay, denumire consacrată definitiv în 1881, când s-a dezvelit o placă comemorativă referitoare la actorulMarton Lendvay. Imobilul de la nr. 14 datează din secolul al XV-lea și se presupune că a aparținut, la un moment dat, unui renumit argintar băimărean. La nr. 18 este Casa Elisabeta, construită de către Ioan de Hunedoara. Clădirile care adăpostesc Școala Populară de Artă și Restaurantul Medieval, datează din sec. al XVIII-lea. Tot atunci s-a ridicat imobilul de la nr. 6 din Piața Libertății, proprietate a Ordinului Călugărilor Minoriți.
Dar cea mai „spectaculoasă” parte a proiectului de reabilitare a vizat piața publică (M4 – Business Plaza), prin închiderea accesului autovehiculelor din direcția estică și realizarea unei zone pietonale. Piața a devenit astfel un spațiu expozițional, dominat de terasele restaurantelor și de o fântână arteziană – loc ideal pentru promenadă.
Bastionul Măcelarilor
Clădirea monument istoric est elegată de numele haiducului prin faptul că aici a fost răpus în 1703. Pentru băimărenii de azi, Turnul Măcelarilor este cunoscut mai mult ca locul unde făceau cumpărături la „piaţa ruşilor”.
Turnul Măcelarilor din Baia Mare, cunoscut de băimăreni şi sub denumirea de “Bastionul măcelarilor”, este o clădire istorică ce datează din secolul XV şi era unul din cele şapte turnuri care consolidau centura zidului cetăţii. Construcţia de formă circulară are ziduri construite din piatră, de aproape un metru grosime. Aici se spune că a fost răpus Pintea Viteazul, la 1703, în 14 august. Ridicat în 1547 de către Gaspar Dragyi, după ce zidul înconjurător al cetăţii a fost ridicat deja din 1469, ca urmare a unui document privilegiat semnat de regele Matya Corvin. Prin acest document se permitea oraşului Baia Mare ridicarea zidurilor de piatră pentru apărare şi proteja Poarta de Sud a cetăţii. Bastionul a rămas ca un vestigiu al vechilor fortificaţii medievale ale oraşului. Clădirea a suferit de-a lungul timpului mai multe intemperii, fiind distrus şi refăcut de mai multe ori. În urmă cu 31 de ani, clădirea a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean, făcând parte din lista obiectivelor de patrimoniu naţional, categoria A. Până în urmă cu câţiva ani, în curtea bastionului funcţiona o piaţa „a ruşilor”, cum au supradenumit-o localnicii, datorită activităţilor comericale care se desfăşurau acolo. Pentru că cei mai mulţi dinte vânzători fiind români de dincolo de Prut, a fost foarte uşor ca denumirea de „piaţa ruşilor” să fie acceptată de băimăreni. În prezent, în aceeaşi curte mai pot fi cumpărate covoare, însă doar în zilele de târg. Turnul a fost renovat anul acesta, la fel ca și curtea acstuia și destinația.
CONCLUZII
Baia Mare este un oraș care a evoluat văzând cu ochii de la un simplu târg la un oraș adevărat. Sunt multe lucruri care s-au schimbat de-a lungul timpului, însă și multe care au rămas la fel. Orașul de azi înglobează orașul vechi și îl numește centrul vechi. Aici clădirile au rămas la fel, doar oamenii sunt alții, dar și aceștia sunt mândrii de el așa cum erau cei de odinioară.
Sper ca pe viitor să știm să pastrăm la fel de bine valorile acestui oraș, așa cum au făcut și cei dinaintea noastră pentru ca și cei care vor veni să știe de unde se trag. Deși asta înseamnă optarea pentru conservare în dezavantajul inovatiei, cred că este singura șansă..
autor: Sorina Salajeanu, UAUIM „Ion Mincu” – Bucuresti
BIBLIOGRAFIE
- http://ro.wikipedia.org/wiki/Baia_Mare
- http://ro.wikipedia.org/wiki/Centrul_istoric_din_Baia_Mare
- https://www.facebook.com/media/set/?set=a.112875242148345.10965.112034715565 731&type=3
- https://www.facebook.com/media/set/?set=a.291118430930519.65405.100000970947960&type=3
- http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Complex_hotel_-_restaurant_%22Minerul%22,_fost_Sf._%C5%9Etefan_-_Baia_Mare.jpg
- http://www.google.ro/imgres
- http://www.adevarul.ro/locale/baia_mare/Macelarilor-Bastionul-Viteazul-Pintea-Baia_0_124187884.html
- http://www.google.ro/imghp?hl=ro&tab=ii
[i] Ludovic I numit cel Mare [magh. I. Nagy Lajos, pl. Ludwik Węgierski sau Ludwik I Wielki, Andegawenski, în trad. „Ludovic Maghiarul”, „Ludovic cel Mare”, „Ludovic Angevinul”], (* 3 martie 1326 – † 10 septembrie 1382), rege al Ungariei (1342 – 1382) și al Poloniei (1370 – 1382), fiul lui Carol Robert din dinastia de Anjou.
[ii] Turnul Ștefan este turnul-clopotniță al fostei biserici cu hramul „Sfântul Rege Ștefan” din Baia Mare. Turnul este situat între străzile Crișan și 1 Mai, în imediata apropiere a Pieții Libertății – Piața Centrală (Circulus fori) – a vechiului oraș. A fost construit în secolul al XV-lea.
[iii] Matia Corvinul, născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Matei Corvin, în maghiară Hunyadi Mátyás, în latină Matthias Corvinus, îngermană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin, (n. 23 februarie 1443, la Cluj-Napoca, d. 6 aprilie 1490, la Viena) a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus țara între 1458 și 1490.
[iv] Nicolaus Olahus sau Oláh Miklós (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu — d. 15 ianuarie 1568, Pozsony, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine mixtă (română și maghiară) care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și al Țărilor de Jos și apoi guvernator al țării. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie, înrudit cu domnitorul muntean, deținea funcții de conducere pe domeniile regale. La fel, unchiul său, Máté era jude regal al Orăștiei. Mama sa, Huszár Borbála, era înrudită cu familiile Bogáthi și Gerendi, familii la rândul lor înrudite cu familia lui Hunyadi János Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Denumirea de Olahus trimite la originea etnică din partea tatălui.