Poetul, prozatorul şi eseistul Giosue Carducci, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1906, s-a născut la 27 iulie 1835, în Valdicastello (Toscana), ca fiu al unui medic.
A început cursurile primare la Florenţa, apoi a continuat la Şcoala Normală Superioară din Pisa.
Din 1856, a fost profesor de gimnaziu la San Miniato al Tedesco. Aici, şi-a publicat prima culegere de poezii, „Rime” (1857), şi a format, împreună cu trei tineri talentaţi, literaţi ca şi el, societatea „Prietenilor pedanţi”, care susţinea reîntoarcerea poeziei la tradiţia cea mai pură a clasicismului greco-latin.
În 1860, când Toscana a devenit provincie a noului Regat al Italiei, a fost numit profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, funcţie pe care a deţinut-o până la pensionarea sa, în 1904. Cursurile sale de literatură le-a susţinut într-o altă manieră decât criticul şi istoricul literar Francesco de Sanctis (1817-1883), contemporan cu el, creându-i un prestigiu deosebit în rândul studenţilor.
Ca poet şi profesor, a dominat, timp de patru decenii, cultura italiană, păstrând, ca ultim reprezentant al Risorgimentului, idealurile democratice şi fiind, între De Sanctis şi Croce, scriitorul de orizont european al Italiei moderne, potrivit volumului „Laureaţii Premiului Nobel pentru Literatură” (Almanah „Contemporanul”, 1983).
Poetica lui este a unui realism clasic umanist: în numele adevărului despre artă. Carducci este mai întâi poetul marilor tradiţii de cultură ale Italiei şi închină scriitorilor ei din trecut, lui Dante, lui Alfieri şi lui Foscolo, dar şi unor contemporani ca G.B. Niccolini, sonetele care glorifică demnitatea artistului. Poet al Risorgimentului, ca atare poet politic, de multe ori ocazional, a scris pamfletul împotriva monarhiei şi a papalităţii „Meminisse horret”. El a cuprins în romantismul revoluţionar tema socială, precum în poezia „Carnevale”. Este un poet al istoriei eroice şi al evocărilor ample, unind polemica cu viziunea măreaţă a trecutului, potrivit volumului Istoria literaturii italiene, de Nina Facon (Ed. Ştiinţifică, 1969).
Opera poetică cuprinde volume precum: „Juvenilia” („Lucruri de tinereţe”), scris în deceniul 1850-1860; „Levia Gravia” („Lucruri uşoare şi grele”), scris între 1861-1871; „Nuove poesie” („Poezii noi” – 1873); „Giambi ed epodi” („Iambi şi epode”, 1867-1879); „Rime Nuove” – 1887; „Odi barbari” („Ode barbare” – în trei serii, 1877, 1882 şi 1889); „Rime e ritmi” din anii 1897-1898.
Carducci a fost un pasionat al documentului literar, punând în valoare contribuţia unor poeţi minori, dar semnificativi, din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Activitatea sa de critic şi istoric literar este concretizată în „Dello svolgimento della letteratura nazionale” („Despre dezvoltarea literaturii naţionale”), potrivit volumului „Literatura italiană” (Dicţionar cronologic, Editura enciclopedică română, 1974).
Interesat de viaţa politică a Italiei, s-a manifestat ca antiregalist şi partizan al înnoirilor pentru ca, spre sfârşitul vieţii, să vadă în monarhie o posibilitate fericită de împlinire a unităţii naţionale. Proza politică, republicană şi implicit anticlericală a lui Carducci este ilustrată mai ales prin „Polemicele satanice”. Ca senator, Carducci a activat consecvent în linia progresului social şi a democraţiei. Volumul „Ceneri e Favolle” („Cenuşi şi scântei”) cuprinde eseuri şi articole, apărute în trei serii între 1868-1905.
Bolnav, Carducci s-a retras din învăţământ în singurătatea bibliotecii, dar înconjurat de admiraţia lumii intelectuale italiene şi de un prestigiu european pe care atribuirea Premiului Nobel, în 1906, l-a confirmat. A murit la 16 octombrie 1907, fiind ultimul şi cel mai reprezentativ dintre poeţii Risorgimentului. AGERPRES
